Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Cine nu are batrani …
Există mereu o “luptă” între generaţii, atitudinea superioară a “lupului tânăr” faţă de bătrânul din faţa sa, ce primeşte prompt superioritatea celui trecut prin viaţă. Le plătim pensiile din salariile noastre, ne înghesuie prin autobuze, uneori mai şi put, sunt “scorţoşi”, bolnăvicioşi, de s-ar curăţa toţi mai repede.
Cam asta ar gândi mulţi tineri, convinşi că “babetele” ar trebui să dispară în vreo groapă a Marianelor şi să lase loc liber tinerei generaţii, să se desfăşoare.
Ei bine, nu.
Pe mine m-au crescut “ăi bătrâni”. Mi-i amintesc pe când aveau doar vreo 48-50 de ani, oameni “maturi” şi în putere. Munceau încă şi făceau cu schimbul să acopere cât mai mult din timpul pe care eu îl petreceam acasă. Se ciorovăiau că mă alintă prea mult (ăl bătrân venea des cu jucării acasă, uner arătând destul de ciudat, mai ales pentru gradul lui. Cireaşa de pe tort a fost când s-a întors acasă într-o seară de iarnă, ditai maiorul cu mantaua “domnească” (aşa îi ziceam eu, nici acum nu ştiu de ce) şi un cocoş de plastic roşu sub braţ. Mare şi roşu.
După o zi de muncă erau “obligaţi” să se joace cu “aia mică”, el se târa în genunchi prin sufragerie şi eu eram călare ca pe un căluţ, neuitând să aplic şi câte un călcâi uşor în coaste, că doar eram pe cal. Am crescut şi i-am văzut tot mai mici şi mai lipsiţi de putere. Au fost oameni de statură medie, sănătoşi şi cu multă putere de muncă. Genul de oameni veniţi din fundul Moldovei şi al Ardealului, cu un rând de haine pe ei şi “panci” în picioare (nişte încălţări din fetru la “modă” pe vremea aia).
Au muncit ca proastele şi au agonisit o mică gospodărie “orăşenească”, mândrii fiind la pensionare că au un apartament şi cele necesare traiului. Şi că au crescut ghiotură de nepoţi (că la noi era internat pentru toate rubedeniile de la dracu din praznic).
Bărbatul cu părul negru ca smoala şi forţă de bivol, care făcea “hopa tata” cu mine şi la 6-7 ani a început să meargă cu toiagul. Plimbările erau scurte, durerea de picioare permanentă. Dacă era rost de urcat pe scări se ţinea de mine, el care prin tinereţe făcea instrucţie la poligon fără probleme. A murit răpus de un cancer pe care nu a ştiut că îl are şi ultima dată când l-am văzut a fost după operaţie. Era inconştient şi respira “maşina” în locul lui.
Bunica se ţine cu medicaţie de inimă şi nu doar, este uşor ipohondră (la ce probleme de sănătate are, chiar mi se pare o reacţie normală) şi, deşi nu vrea să recunoască, depinde de noi ca un copil de 3 ani. Este greu de digerat o atare situaţie de către o femeie care a muncit toată viaţa şi a avut energia a 3 oameni în trupul ei aparent firav. Este o mână de om, cam la fel de “grasă” ca şi mine, dar lipsită de vlagă şi speriată.
Da, este adevărat că bătrânii sunt arţăgoşi, uneori răutăcioşi, greu de scos din ale lor, cu reacţii chiar prosteşti uneori.
Pentru că mintea atât de ageră odată începe a da rateuri, uită de ce au venit în bucătărie sau spun la medic numărul de telefon de la serviciu, chiar dacă sunt în pensie de 20 de ani (asta a fost ultima realizare a doamnei mele. A ciripit repede numărul de la “job”, de credeam că s-a drogat de zice prostii). Pentru un om care a pus mare importanţă pe calităţile sale intelectuale de odată, cred că este traumatizant să realizezi câd rămâi în urmă.
Ceea ce am observat la a mea bunică este FRICA. Sunt lăsaţi în urmă de tot ce înseamnă tehnologie. Majoritatea nu sunt în stare să deschidă un calculator, rod tastele + channel, – channel şi +- volum, că nu sunt în stare nici să tasteze numărul canalului dorit, dacă trece de 10. Să nu dea sfântul să schimbe upc-ul ordinea canalelor, că s-a dus vizionarea pe apa sâmbetei. Dacă le dai mobil, ajung să ţină minte numărul tău de telefon, pentru a nu fi nevoiţi să caute în agendă, că oricum nu sunt în stare.
Ei sunt generaţia care şi-a cumpărat radio şi teve, ai căror copii s-au jucat cu magnetofoane, casetofoane şi pickup-uri. Pe vremea aia şi ei înţelegeau “tehnologia asta”, tastau pe maşina de scris repde şi corect, vorbeau la telefon şi erau mândrii de cât s-a îmbunătăţit viaţa lor. Citeau mult, aveau opinii, erau puternici.
Acum se uită la un laptop şi deja sunt în ceaţă. Un bancomat pentru ei este Everestul, abia reuşesc să îşi ia tensiunea cu un tensiometru din ăla de 2 lei de la Domo şi asta este deja o chestie super avansată pe care o fac. Vederea i-a lăsat deja, mintea înmagazinează tot mai greu chestii pe care noi le învăţăm din zbor şi, colac peste pupăzoi, mai şi uită chiar şi dacă au fost la budă în ziua respectivă.
Reumatism, tensiune mărită, artrită toate sunt cuvinte care intră în vocabularul lor şi dau buzna în viaţă. Cum să fii tonic şi bine dispus când mereu te doare ceva? Când te “arde” la stomac sau ai căzut (din nou) pe scări? Pentru unii bătrâni durerea este o “prietenă” mai credincioasă chiar decât propria umbră.
Se pregătesc de moarte şi planifică în detaliu ultima parte a existenţei lor pe pământ. Pe mine sincer mă deprimă când aud chestii de genul “când n-o să mai fiu ..”, mai ales că înţeleg că acum nu le rămâne decât să se gândească la pasul următor şi să se împace cu gândul.
Ca în ultimele zile de concediu .. ştii că mai ai puţin şi te întorci acasă, te mai bucuri puţin de soare, dar te întristezi că s-a terminat săptămâna aia fără griji. Hai să ne imaginăm viaţa ca pe o asemenea vacanţă şi să ne gândim cum trebuie să te simţi când ştii că vine “finalul”. Pe mine mă îngrozeşte gândul şi mă bucur că mai am nişte ani buni să mă obişnuiesc probabil cu ideea.
Marile evenimente din viaţa lor sunt plimbările, cozile şi întâlnirile cu alţi “colegi” de vârstă. Află cine a mai murit, se admiră că “se ţin bine”, deşi sunt conştienţi că au rămas doar epave din oamenii de altă dată. Mai vorbesc pocit printre dinţii ştirbi sau “placa” ce ţine locul unei danturi odată perfecte, se îmbracă ponosit, cu ce rămâne de la alţii şi trăiesc dintr-o programare la medic în alta.
Finalul de viaţă trebuie să fie greu. Aşa cred, aşa simt, chiar dacă sunt încă “în floarea vârstei”. Forţa cu care o trag după mine pe “a bătrână”, când se sprijină de mine, nervul unui om de 30 de ani, mintea “brici”, curajul, pe toate acestea bătrânii noştri le-au cunoscut odată. Au avut la rândul lor părinţi şi bunici ce se sprijineau de braţul lor puternic, au crescut copii, au muncit, au fost oameni. Acum le rămân puţine bucurii, multă spaimă faţă de lumea ce se mişcă de parcă s-a apăsat undeva un button pe care scrie “fast forward”, în timp ce ei văd şi simt totul cu încetinitorul.
Mai păstrează ideile care le-au condus viaţa, uneori contrazise de noile cutume, mai cred că au puterea de a schimba destine şi de a avea un cuvânt. Au manii, tabieturi, spun uneori prostii. Da, le spun. Devin uneori agresivi, se ceartă din prostii, acceptă cu greu că sunt depăşiţi.
Nu spune nimeni că sunt perfecţi, pentru că noi înşine suntem departe de idealul în cauză. Cine a trăit însă cu ei ştie ce li se întâmplă şi apreciază chiar tot ce a rămas frumos în ei. Şi respectă transformările dureroase pe care le resimt, transformări pe care nu le doresc nici ei.
Cine nu are bătrâni .. nu, nu spun să vă “procuraţi” bătrâni, deşi eu nu aş vedea viaţa mea fără ei. Hai să schimbăm ..
Cine nu are bătrâni .. nu înţelege.
Si cine are bunici…sa aiba grija de ei :((. Eu nu mai am bunici…si ma simt atat de goala si mi-e asa de dor de buni 🙁 si au trecut doar 6 luni dintr-un sir infiniti.
Da , este greu pentru ei sa se vada ca depind de cei pe care i-au dus la scoala.
Evolutia tehnologica este mai rapida decat au reusit ei s-o perceapa, abia s-au obisnuit cu teleu color ca s-au trezit cu plasma acasa, abia s-au obisnuit cu walkman ca a aparut mp3 player-ul, abia s-au ovisnuit ca ai mici au net si calculator ca acum navigheaza pe telefon mobil.
Uneori nu inteleg iar uneori noi nu stim sa le explicam…sau nu avem rabdare?
Foarte frumos articol. Parcă mi-i aduc aminte pe buncii care m-au crescut. Am observat, an de an, cum tabieturile lor rămân aceleaşi, dar parcă le era din ce în ce mai greu să le ducă la îndeplinire. Bunicul, care ieşea zilnic la cumpărături (prilej de socializare) nu se supăra dacă mai mergeam eu în locul lui.
Mi-o aduc aminte pe mama spunând despre ei (părinţii ei) că au ajuns “ca două jucării stricate”. Mi s-a părut dur cuvântul atunci, dar acum înţeleg ce vroia să spună.
Dintre adultii din viata mea, de 8 ani nu mai am decat bunica dinspre mama, care are acum 86 de ani. A trecut prin multe, e cardiaca, si-a vazut ducandu-se sora, sotul, o fiica… a ramas mica, parca mai mica pe zi ce trece (zici ca intra la apa). Vede ca prin ceata, asa ca ziua ii trece foarte greu. Isi face zeci de ganduri, tot pentru noi (eu, sora mea, verisoara si fetita ei): suntem sanatoase, avem ce lucra, avem ce manca, cum ne mai e viata. La fiecare vizita pe care i-o fac se amaraste ca nu isi aduce aminte ce cuvant a vrut sa ii explic (aude la televizor diverse reclame sau discutii din care nu mai intelege mare lucru). Uita ce facut acum cateva minute, dar imi povesteste cu lux de detalii intamplari din timpul scolii. Nu omite sa imi reaminteasca ce hainute are ea pregatite pentru marele drum (bine ca nu imi vede cand mi se umezesc ochii). Se supara ca nu mai poate face nimic in casa, e un om care a muncit toata viata si care nu concepe sa fie “trantor” pe spinarea altora. Pentru ea, marea ciudatenie este sa imi iasa un om din calculator! (mi-am cunoscut prietenul -cel mai Om dintre oameni – pe net). Si mi-e necaz ca am inceput sa o cunosc de-abia de cativa ani incoace, sa incerc sa o inteleg, nu doar sa merg pe la ea si sa schimb cateva vorbe. Acum stau cu orele si o ascult povestind, o las sa ma dadaceasca, chiar daca unele dintre sfaturile ei nu mai pot fi aplicate in zilele de azi. As vrea sa pot ingheta timpul, sa ramana macar cum e acum. Copiii mei (cand vor veni) nu vor avea bunici (cel putin din partea mea), macar o strabunica sa aiba.
foarte interesnat articolul..si foarte adevarat,e trist ca in ziua de azi tineii nu mai pun pret pe batranii care le-au cladit viitorul si au cladit lumea pe care o vedem azi.
Frumos scris. Cu adevărat frumos 😀 doar săptămâna trecută am scris un articol legat de vârsta a treia şi transportul în comun, dar mă tem că nu am putut să fiu atât de politicos. Am şi eu două rânduri de bunici, îi iubesc, însă treaba asta cu bătrânii -zic eu- nu trebuie generalizată.
Dacă există în viaţa fiecăruia, să zicem, maxim 10 oameni bătrâni care îl fac un om mai bun, sunt efectiv înghiţiţi de armatele de neciopliţi care fie îţi numără “anii de-acasă”, cei din transportul în comun, piaţă, etc.
Îmi pare rău că o spun, aş fi vrut şi eu să am altă părere 😀 dar nu se poate. Nu încă. Poate nepoţii mei vor înţelege, aşa cum ai spus.
Intr-adevar, cine nu are, chiar nu intelege. Si nu intelege pentru ca nu are de unde. Eu citeam acum cateva minute cuvintele tale. Frumos etalate, apropos! Si ma gandeam constant la cazul meu, facand baralela cu Buni. Sa, si ea, femeie puternica odata, la cei 70+ de ani si cei 1,60- inaltime… Nascuta si crescuta la sat in valorile si traditiile vechi, obisnuita cu munca grea, a campului. Tehnologia i-a fost mereu un lucru strain. Si de exemplu, cum evidentiai si tu, are aceeasi problema cu canal + si – . A fost nevoie sa-i asez canalele in asa fel incat sa nu iasa din intervalul 0-9 decat intr-un modest + / – 3 canale…
E acea femeie care m-a primit cu bratele deschise la ea in casa acum 5 ani, bucuroasa ca in sfarsit nu mai e singura. Bunicu’ murise inainte de a ma naste eu, si pentru o buna bucata in astia 23-24 de ani traise in mare parte singura. Si asta cred ca e cea mai mare fobie a batranior : singuratatea. Dupa cum spuneam, femeia care la 30 de ani a luat viata de coarne si a pornit totul de la capat cu 2 fete, plecand la oras… Femeie care acum imi spune sa plec de la calculator ca sunt virusi si ma imbolnavesc si-s scumpe medicamentele… Sau care le spune la cd/ dvd-uri “casete” pentru ca asta e ultimul varf tehnologic al carei functionare il putea intelege…
Acum, dupa o viata in care-a trudit pentru fetele ei, a ramas mica, amarata, cu probleme de sanatate destul de serioase (preinfart, atac de paralizie pe partea dreapta, suspecta de cancer la colon, hipertensiune) si sprijinul ei vine in principal de la “corsarul tanar si dornic de afirmare” – adica subsemnatu’ – si in caz de forta majora, din partea intregului “clan”. Practic, traind zi de zi cu ea, in ultimii 5 ani, am invatat-o sa-si invinga teama de singuratate. Bine, din cand in cand imi mai zice ca “nu stiu in ce gasca te-nvarti tu, da’ tare nu-mi place, ca tot pleci seara de-acasa…”, si m-a invatat si pe mine sa fiu mai rabdator si mai indulgent. Grijuliu si sentimental fusesem de la bun inceput, nu-i bai. De altfel, m-a invatat si sa devin (aproape) imun la santaj emotional, fiind unul din sporturile pe care le practica cu demnitatea si profesionalismul unui atlet olimpic .
Per global, nu as schimba-o, ca mi-e foarte draga si m-am obisnuit deja cu tabieturile, reactiile si stilul de gandire pe care il are. In schimb, ma deranjeaza ca de fiecare data cand ceva nu-i iese, intra pasiv orgoliul acumulat intr-o viata de munca, tarie si tristete, invocand forte supranaturale divine care comploteaza impotriva vointei ei. De exemplu, n-a putut intelege de ce racordarea la gaz se face in cel putin 3 luni din momentu-n care platesc stradalul, pe motive de birocratie. Si discutiile alea despre costume de catifea si pene din puf de rata ma dispera tot timpu’ pentru ca pur si simplu, o vad in momentele alea ca vrea sa cedeze.
Si vad zi de zi cat de chinuitor poate sa fie pentru ea un simplu apasat de clanta, sau aprinderea unui bec. Si stiind cum a fost candva si cum e acuma, nu de putine ori o privesc cu mila si tristete sincera. Dar n-as schimba-o cu nimeni si nimic in lume. Si intr-adevar, cine n-are batrani, nu intelege.
citind postul tau mi-am amintit de bunicul, jucandu-se cu mine…si de bunica, facans sacrificii pentru a nu imi lipsi nimic….
bunicul s-a stins cand inca eram un copil iar bunica…pana acum 6 luni a continuat sa imi poarte de grija….
uneori, cand vad tineri jignind batrani, mi se strange inima, mai ales ca ii vad neajutorati…
Cine nu are batrani…sa-si cumpere era zicala originala. Imi amintesc si acum la peste 20 ani de cand am citit povestea asta, despre “imparatul” care a omorat toti batranii din imparatie ca sa fie toti tineri si frumosi si in floarea varstei. Si cand a venit o foamete toti dadeau din colt in colt si nu stiau ce sa faca… Un singur baiat care nu ascultase porunca de sus si isi hranea pe ascuns bunicul ce locuia intr-o hruba sub casa, se pare ca avea hrana in timp ce restul erau tot mai rau. A venit insusi imparatul sa vada cum de acest baiat traieste bine mersi cand restul se sting de foame. Vazandu-se incoltit, baiatul a spus adevarul: batranul ascuns cu experienta de viata l-a indrumat sa caute pe camp gauri de sobolan, si sa sape, ca acestia au rezerve de grane in galeriile lor ca sa le ajunga peste iarna. A dat porunca sa faca toti oamenii la fel si au trecut cu bine peste foamete.. Bineinteles si-a recunoscut greseala, si l-a pus pe batran sfetnicul sau.. Cine stie cand o sa avem si noi nevoie de un asemenea sfat..
Bunicul meu a imbatrinit 10 ani dupa ce i-am vandut vaca (da sunt de la munte, si ma mandresc), dar cand eram in anul 2 de faculta, nu mai puteam sa ma duc in fiecare vara acasa la parinti si sa ii pregatesc fanul pentru iarna, prin urmare nu am avut ce face si a trebuit sa o vindem. Dezastru a fost, a imbatrinit vizual cu 10 ani, nu a mai durat mult si a si murit!.
Si da asa este, sunt ei ranchinosi si fixaati pe ale lor, dar stau sa ma gandesc, daca 80 de ani am facut un lucru intr-un fel, te gasesti tu acum, putan la 20-30 de ani sa imi spui ca nu e bine asa? hai sa fim seriosi, ii iubim pentru ceea ce sunt, si incercam sa le facem ultimele ziel cat mai placute, pentru ca ei au facut tot ceea ce le-a stat in putinta sa fim noi fericiti.
Asa ca si eu le spun: Cei ce nu aveti batrani… cumparat-va!
Ce frumos mai vorbesti tu, Dojo, despre ei. Eu i-am pierdut pe-ai mei cand eram prea frageda – bunica s-a dus cand eram in clasa a patra, bunicul cand eram in clasa a opta. Dar stiu ca de la ei am invatat sa fiu om, sa iubesc natura, animalele, m-au invatat sa citesc de la 4 ani – da, ii citeam ziarul bunicului, ii citeam povesti nemuritoare bunicii, am invatat tabla inmultirii la 5 ani, am avut o copilarie fericita. Trist e ca erau oameni puternici, boala i-a doborat brusc pe amandoi, n-am apucat sa-i vad suferind, transformandu-se in oameni neputinciosi…bunica era pe picioarele ei, a paralizat de la o injectie facuta prost si in 3 luni s-a stins. Si era o femeie voinica, venea cu sacul de faina in spinare. Bunicul muncea la gradina, se ducea cu bicicleta la tara desi avea 80 de ani, muncea pe rupte, nu a suferit de nimic toata viata. A murit scurt, brusc, pe nesimitite…
Mirciule, iti dai seama ca teoretic stiu cum se foloseste i-ul ala, dar mai da omul in gropi, ce sa ii faci, mai ales cand scrii repede 😉
Ma bucur ca treci pe aici si sper since ca, daca vii prin TM, nu te pune sfantul sa dai ignore fostilor colegi. Mi-e dor de tine si de copiii de la noi.
DubluVe am 31 de ani in secunda asta. In viata mea nu s-a “socat” nicun batran de genul “tinerii astia”, nu stiu sa fi primit vreun comentariu nasol de la ei. In zona mea sunt “adulata” de pensionari, pentru ca mereu ii salut si ii intreb, chiar si scurt, de sanatate. Am fost crescuta in stilul asta si ai mei faceau tam-tam nasol daca zicea vreun vecin ca parca nu am salutat cu toti dintii.
Tata-miu e la fel, are mereu un zambet pentru ei si un “buna ziua” si sunt pur si simplu dati pe spate. M-am fatait cu transportul in comun ani buni prin liceu si facultate si iarasi relatiile au fost OK. Am cedat mereu locul pentru ca, dupa 6-7 ore de stat in banca, nu imi pica nimic sa mai stau si in picioare. Plus ca erau mereu oameni mai maturi decat mine si aveam impresia ca dupa o zi de munca, poate au nevoie mai mult de scaunul ala decat mine.
E si chestie de atitudine. Daca ii desconsideri din prima, nu te mira, cand raspunsul este dur. O minima politete face minuni. Ce sa mai vorbim de un zambet si de un “cum va mai simtiti azi?” 😉
Dau din cand in cand cate o “raita” pe aici si ‘s tare incantat pentru ca textele tale au atmosfera, reusesti din cand in cand sa oferi “parfumul” situatiilor. Am insa si o problema , sper sa nu mi-o iei in nume de rau. In doua situatii ai folosit “mandrii” cand era cazul de mandri cu un singur i. Pare un amanunt, insa situatia asta e din ce in ce mai frecventa pe bloguri – la cele de calitate ma refer, cum e si al tau – si asta ma intristeaza….
Am o bunica care in ianuarie face 94 de ani. A crescu 32 de nepoti si cativa straneoti de la cei 8 copii a sai. Acum sta impreuna cu una dintre fetele ei (matusa mea de 75 ani) la tara si se gospodaresc acolo amandoua. Cand intri la ele in casa miroase a pamant, a flori si a caldura.
Desi sunt intr-un satuc din Braila, incerc sa ajung acolo cu fetele mele, cat mai des, sa-si cunoasca strabunica si sa o tina minte peste ani. Cine nu are batrani….nu intelege.
Si uite-asa mi-a aparut o lacrima in coltul ochiului…..
Am auzit ma imulte persoane, ajunse la 45-50 de ani zicand:”Radeam de ei, ca erau in varsta, si nu credeam ca-i dor oasele sau ca nu mai pot. Acum am ajuns si eu acolo, ma dor si pe mine oasele, simt si eu ca nu mai pot….”
Stii, de multe ori m-am intrebat cand se produce declicul, cand renunti la lupta, cand te resemnezi. Habar n-avem ce ne asteapta, habar n-avem cand viata ne va ingenunchea si pentru prima oara nu ne vom mai putea ridica. Habar n-avem care va fi obstacolul peste care nu vom mai putea trece, sau vom trece fara sa mai fim niciodata ca inainte. Daca am sti am fi mult mai indulgenti.
Bravo Ramo, ma doare sa aud cat adevar este in ceea ce spui si in cruzimea unor cuvinte…Dar asta e Ramona pe care o cunosc si de care imi amintesc cu placere…Sincera pana la durere…A noastra, bineinteles.
Cunoscandu-te pe tine si ppe ai tai, te inteleg si mai bine inca…
Btw ti-am urat “La multi ani” de ziua ta si mi-a venit mailul inapoi. Trimite-mi o adresa a ta, vreau sa stiu cum mai esti.Pupici.
“Cine nu are batrani…nu intelege”, e cea mai misto pe care am citit-o undeva si sa stii ca spune absolut tot. Am studiat multe referitor la batrani din punct de vedere stintific, la facultate, dar aceasta concluzie a ta spune mult mai mult decat oricare cercetare stintifica facuta vreodata. Mersy ca ai ales sa o imparti cu noi pentru ca e chiar foarte utila…cel putin pentru mine
Bunica-mea are 90 de ani (and counting).
Din pacate nu mai stie mai nimic despre cine este si ce-a fost (datorita unei boli necrutatoare specifice varstei).
Insa eu stiu…