Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Suntem unici .. asa ca toti ceilalti
S-a mai discuta subiectul şi s-au constituit “taberele”. Cei care consideră că ar trebui să o lasăm mai moale cu “încrederea asta de sine” contraţi de cei de pe stilul “eşti ăl mai perfect” (cu tot cu greşeala evidentă de a pune un grad de comparaţie unui asemenea cuvânt).
Exemplul cel mai grăitor este, clar, personal, că doar mai uşor vezi la tine în grădină. Am fost un copil cuminte, educat “tradiţional”, mereu cu sfatul de “nu te lăuda, lasă-i pe alţii să te laude”. Am avut prieteni mai buni la învăţătură sau mai cuminţi (că am fost mare cutră de copil) şi mereu mi se dădea pe la nas cu “aia a luat premiu mai mare”, “vecina de la 3 e mai cuminte” etc.
Abia prin clasele mari de liceu am descoperit că sunt domenii în care stau pe picioarele mele mai bine decât restul colegelor, că, deşi departe de perfecţiune, am ceva ce atrage oamenii. Am un simţ al umorului apreciat chiar şi de profesorii “pastilaţi” în mijlocul lecţiei, citesc chestii “deştepte”, am o memorie redutabilă etc.
A fost momentul “declicului”, momentul în care am refuzat să mă mai ascund sub “pătura” copilului sărac şi urâţel şi să înţeleg care sunt acele calităţi care mă fac specială. La primul meu interviu de job m-am dus ca proaspăt absolvent de liceu, anul I de facultate. Cu părul vâlvoi, cămaşa mea de “roacăr” cu 4 numere mai mari şi ghiozdanul pe 2 umeri. Le-am spus ălora de la radio că nu am lucrat niciodată în domeniu, dar învăţ repede. Engleză ştiam şi am trecut ca tăvălugul peste testul de voce. Am fost singurul “începător” din 200 de candidaţi acceptat.
Peste tot am precizat ce pot să fac. Dacă ştiam ceva cum trebuie, să ferească sfântul să fi tăcut din gură. Evitam să “supralicitez”, dar niciodată nu am spus doar “nu ştiu”. Dacă m-a interesat un domeniu, am precizat mereu că sunt la început, dar bag repede la cap. Normal că ai mei nu sunt nici acum liniştiţi, când văd cât de ţeapănă sunt pe poziţie şi ce părere bună am despre mine. Nici acum nu sunt perfectă, normal, dar sunt chestiuni pe care le fac bine sau la care am certe calităţi şi zău dacă tac din gură.
Americanii sunt de multe ori caraghioşi, cu ‘self-esteem’-ul lor. Ai impresia că toţi sunt cei mai frumoşi – deştepţi – potenţi. Ăştia merg pe principiul că, dacă ţi-au murit lăudătorii, e bine să le faci munca să continue. Şi chiar dacă ai lăudători, hai să mai înălţăm o odă calităţilor personale, că doar nu strică.
Cogitez io că tot undeva pe la mijloc o fi adevărul. Să ştii clar care îţi sunt calităţile şi să nu te apuce modestia pe tema asta. Să te “vinzi” bine şi să fii mândru de ce poţi. Avem fiecare anumite limitări, dar cred că fiecare este special în felul său.
Văd prea multă (falsă) modestie. Oameni care trec sub tăcere calităţile lor şi care mârâie scârbiţi când altul ştie să îşi trâmbiţeze atuurile mai bine. Pe nimeni nu interesează ce nu poţi să faci, că nu ştii asta sau cealaltă, că ai atâtea şi atâtea defecte. Chiar dacă lista “neagră” este destul de lungă, EXISTĂ pentru fiecare ceva deosebit, o calitate care să compenseze şi imperfecţiunile.
Voi cât de conştienţi sunteţi de calităţile voastre? Vă consideraţi unici? Ce este unic în voi?
PS: articol inspirat de participarea la promovarea sitului UNICA. În luptă dreaptă cu alte 7 bloggeriţe din România.
Bravo! Chiar mi-a placut articolul. Si chiar iti dau dreptate – e adevarat ca trebuie sa eviti sa cazi in ridicol, dar oricum trebuie sa iti sustii punctul de vedere si sa-ti valuezi calitatile; daca nu o faci tu atunci cine o va face?
Asa zic si io. Daca tu nu te “vinzi”, cine sa iti observe calitatile? 🙂
Toti suntem unici ca personalitate.
Da cred ca am unele xalitati de care sunt constient.Sunt un psiholog bun, invat repede,stiu 5 limbi straine, sunt destul de echilibrat si calm , loial, fair play, citesc mult, incerc sa invat in fiecare zi ceva nou, imi place sportul si iubesc animalele.
Cam atat , ca in final, daca mai spun ceva, va suna a lauda 😛
Curajul nebun, intuitia corecta ( 99,719 % din cazuri 😀 ) … si dorinta puternica de a NU fi un om obisnuit. Urasc frica, ma indispune starea de plafonare ( intelectuala sau de orice natura ) atat de prezenta printre romani.
am fost si eu invatata, la fel ca tine, ca “lauda de sine nu miroase a bine”. in timp am invatat ca nu e deloc asa. lauda de sine, bazata pe argumente si plasata intr-un mod decent atunci cand e cazul, e foarte buna. daca tu nu poti “sa te vinzi”, atunci cine? asa ca in timp am incercat sa-mi evaluez plusurile si minusurile, sa ma indrept spre o meserie in care imi pot folosi plusurile si sa le scot la suprafata in momentele cand e necesar. ca si momentele astea sunt importante. daca te lauzi toata ziua buna ziua, poate nu va mai avea valoare atunci cand chiar trebuie.
[…] Ciudatenia mea inchipuita December1 url_site="https://sabinavarga.com/2009/12/01/ciudatenia-mea-inchipuita/"; Catalin ma provoaca la un exercitiu de egocentrism, zice el. Sa spun zece lucruri ciudate despre mine. In ziua de azi, mi se pare ca toti vrem sa fim ciudati, din dorinta de a ne rupe cumva de multime. Nu sunt ca tine, I’m a freak, I’m fucked up! No you’re not! Toti avem micile noastre ciudatenii si daca ciudateniile tale nu includ placerea de a omori capre cu toporul in noptile cu luna plina, nu esti mai ciudat decat ceilalti oameni. Imi pare rau, dar toti suntem unici, la fel ca toti ceilalti. Un articol care mi-a placut pe tema unicitatii, la Dojo. […]
Mie mi-e frica. Nu e vorba de falsa modestie. Dar mi-e groaza ca poate totusi nu ma descurc asa bine cum mi-as imagina si ca o sa mi se dea peste bot. Am patit-o prea des cand eram foarte mica. Si acum mi-e frica de mor de astfel de situatii.
In contextul prezentat e greu sa nu iti dau dreptate. Cand vine vorba de un job sau de o situatie asemanatoare trebuie sa iti expui calitatile pentru ca altfel persoana cu care discuti nu are de unde sa stie cine esti si ce stii sa faci. Cand vine vorba de discutii tehnice, indiferent daca e o situatie in care imi pot oferi parerea sau o situatie din care pot scoate un profit, imi etalez cunostintele pentru ca doar asa pot face ceva – indiferent de ce o fi acel ceva. In schimb in viata de zi cu zi, cand vine vorba de relatii sociale nu de relatii profesionale, cand discuti cu oameni nu cu reprezentati ai unei firme, e mai bine sa fim modesti si sa ii lasam pe altii sa ne vada calitatile. Ca om am calitati care consider ca nu sunt intalnite des. As putea sa fac lista calitatilor mele, dar ce rost ar avea daca omul cu care discut nu e capabil sa le descopere singur? Ca sa dau un exemplu concret, ce sens are sa spun ca sunt de incredere daca omul cu care discut nu e capabil sa vada asta singur? Nu m-ar ajuta decat sa mi se aplice o eticheta care apoi va fi verificata in orice situatie – adica stres inutil in plus.
E bine sa ne stim calitatile pentru ca doar asa ne putem identifica corect ca oameni, dar nu trebuie sa ne grabim cand vine vorba de politica de etalare a calitatilor pentru ca prezentand sau ascunzand calitatile intr-un moment nepotrivit putem ajunge in situatii neplacute.
Felicitari pentru articol, Dojo! Si eu ma regasesc in articolul tau, doar ca eu am invatat sa-mi scot la iveala calitatile ceva mai tarziu decat tine. Dar am reusit, si ma bucur. Si stiu sa ma vand. Eu am un chip de copil, multi ma cred mai putin capabila si pentru faptul ca par mai tanara decat sunt. Dar cand deschid gura se schimba treburile. E foarte important sa stii sa apreciezi la adevarata valoare si sa te vinzi corespunzator.
Nu ma consider unic, dar ma consider printre putinii care isi traiesc viata dupa modernul EQ (Inteligenta Emotionala) sau stravechea “voce interioara”
Bune intrebarile tale. Foarte bune.
Am undeva in prezentarea mea pe blog, ceva de genul: “Nu sunt….unica.” Nu stiu de ce am scris asta la momentul in care am facut prezentarea aia, dar nici n-as sterge. Probabil asa gandeam atunci si cand voi fi convinsa ca nu-i asa, voi actiona in consecinta. Pana atunci ma consider un om bun, cu multe calitati si vreau sa cred ca mai sunt multi ca mine.
Sintem unici pentru ca nimeni nu a trait viata noastra inainte. Gandhi si Osama bin Laden sint unici. Eu si Dojo sintem unici. La un interviu zic ce pot sa fac dar asta nu inseamna neaparat ca ma laud, pur si simplu zic ce pot sa fac. Cum altfel sa te angajeze cineva? Iar social ar fi chiar ciudat sa iti expui calitatile pe fata. Dar in discutii trebuie sa spunem ce gindim ca impreuna cu cei cu care vorbim sa invatam ceva unii de la altii. A invata pe altii e parte din procesul tau de a invata.