Physical Address

304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124

Dojo

Pentru cei mai noi pe aici, “nickname-ul” asta mi l-am luat în 2002, pe când eram carne proaspătă la caft şi plină de idei măreţe. Am început să scriu articole despre karate, pe măsură ce mă destupam la minte şi cam peste tot unde am activat online m-am semnat ca “dojo”. Pana şi SRL-ul s-a “brenduit” aşa, că nu te joci.

Şi totuşi în ultimii 5 ani am fost dojo doar cu numele, că n-am mai prestat efort la adevăratul “dojo”. Am avut o scurtă revenire, după ce credeam că nu voi mai putea face karate vreodată (nişte dureri sinistre la spate, fizioterapie şi dracii de rigoare), aşa că scurta revenire a fost de-a dreptul cathartică, să mă exprim ştiinţific. Nu a durat, pentru că am intrat la Guerrilla pe seară şi s-a dus pe suflet programul de antrenament. Că, oricum ai fi de superman în izmenele alea albe tot nu poţi presta în 2 zone la 1 km distanţă şi de-a dreptul simultan. Aşa că (n-)am avut de ales.

Anul trecut, pe vremea asta eram plină de planuri de muncit 56 de ore pe zi, deci suflet program de antre’, aşa că după întoarcerea din “Marele Măr”, şi după ce i-am promis lui D. că mişc ceva, iar ea să facă în continuare Zumba, azi am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Sensei să aflu dacă se mai fac antre la UVT. Da, se mai fac. Şi azi. Aha.

Apoi, după cum puteţi bănui, am fost. Partea de mi-a gâdilat orgoliul a fost că ambii Shihani (Nagel şi Cioroianu) încă îşi aminteau de poama ameţită de acum câţiva ani, aşa că am fo’ vedetă. Am reîntâlnit o colegă de antre, pe care o învăţam io acum 5 ani kata pentru galbenă şi acum mişcă de zici că-i Zorro. Plus doi puştiulici minori de-s ditai masculii acum. Şi au bunul simţ şi modestia pe care o au nişte practicanţi de arte marţiale ce au crescut în dojo şi alături de nişte instructori cum trebuie.

Cu toate insistenţele “superiorilor”, m-am desfăşurat cu începătorii, pentru că, după 5 ani, nici io nu mai sunt chiar a mai ascuţită unealtă din şopron. E adevărat că-i ca mersul pe jos, dar momentan e bun şi mersul, oi fugi la alte antrenamente. Am savurat deci “the basics” şi mi-au tranşat oamenii ăştia copanele aşa cum trebuie. Momentan am o dulce moleşeală cam peste tot, în afară de unghii şi de faţă, ceea ce înseamnă că mâine doar astea nu vor durea.

Dar, ca o masochistă ce sunt, durerea înseamnă că am muncit ceva, deci o salut. Mi-a fost dor de senzaţia asta ciudată din abdomen, că încă stau involuntar cu muşchii încordaţi şi de “agitaţia” pe care încă o simt după un antrenament destul de ţeapăn. Am mai încercat în ultimii ani tot felul de sporturi şi, chiar dacă sunt destul de OK, tot rigiditatea şi duritatea Shotokan-ului mă atrag. Avantajul acum e că, spre deosebire de anii anteriori, acum îmi invârt dosul cu maşina, mai ales că azi ne-au furat şi bicicleta pe care o folosea tată-miu de vreo 7 luni. Aşa a ajuns România. În NY cutia mea cu laptop-ul nou nouţ a stat aproape juma’ de oră în faţa uşii şi nu s-a atins nimeni de ea, la stradă, aici în juma’ de oră mi-au săltat bicicleta. Şi aia vai de capul ei. Să le stea în gât.

Oricum, îs totalmente zen, aşa că trecem peste frumuseţea vieţii într-un oraş “ţigănit” şi revenim la bucuriile mele. Miercuri merg iar, chiar de o fi să umblu în deşte, că oricum cea mai bună soluţie pentru febra musculară e s-o “ingnori” şi să mergi mai departe. Sunt însă încântată că am revenit într-un loc de care mi-a fost dor, alături de nişte oameni excelenţi. Acum vreo 9 ani, când deveneam “dojo”, visam că voi ajunge instructor. A fost un vis al naibii de frumos, pentru care am tras ca un neom. Am înţeles în timp că este doar un vis, nu mai am nici spinare şi genunchi să-mi bat joc de ele şi nici timpul şi energia de la 20 şi ceva de ani. Dar voi merge la antrenamente să mă bucur de companie şi să re-depăşesc nişte limite personale. Aşa, relaxat, ca un moş la maraton. Chiar dacă nu voi fi niciodată un mare sensei, asta nu înseamnă că nu mă pot bucura de o veche dragoste.

OSS!

Daca ți se pare interesant, un share ajută mereu. Mulțumesc.
dojo
dojo

Fost om de radio, transformata in karatista si apoi web designer. Am o firmă de online marketing si mi-am redeschis un webmaster forum.

Articles: 1761

19 Comments

  1. Frumos articol, Ramona ! E plăcut să afli câte ceva despre cei pe care îi citeşti. Se completează imaginea şi pot să spun că la tine puzzle-ul se îmbină perfect, am recunoscut karatista în stilul articolelor, “la ţintă, fără vorbe grele” 🙂

    • Zina, multumesc de aprecieri. Poate se simte mai bine omul de radio, ca acolo nu puteai s-o dai in eseuri, trebuia sa fii foarte scurt si exact, chestie care oricum nu prea mi-a iesit 😀

      Este adevarat ca artele martiale m-au “slefuit” intr-un anumit mod, chiar daca teoretic eram prea “batrana’ la 20 si ceva de ani sa mai fiu influentata.

  2. Aşa revenim la vechile pasiuni.
    Când aveam 15 ani, am început dansul de societate. Mare pasiune, dar partener slab, finanţe puţine, timp şi pentru şcoală, şi pentru performanţă – şi mai puţin (unde, totuşi, primele argumente cântăreau mai puternic, cu timpul mă descurcam eu cumva, nu e ca şi cum aveam alte griji decât învăţatul şi sportul). Deci, la 18 ani m-am lăsat.

    Anul trecut, după lupte seculare care au durat 5 ani, domnul s-a lăsat convins a merge la un curs cu mine. Acum, un an jumătate mai târziu, am fost declaraţi perechea cea mai bună din şcoala de dans, şi ne antrenăm cu pasiune, deşi e clar că pentru performanţă reală e prea târziu, suntem amândoi prea “moşi” pentru asta.

    Unde vreau să ajung este că acolo unde există pasiune reală, poţi mereu să o iei de la capăt, şi te vei regăsi curând în acelaşi loc de unde ai plecat cu ani şi ani înainte.

    • Asa e, nu e nevoie de performanta neaparat, desi la voi este deja, pur si simplu sa te bucuri de miscare si de partener in cazul tau.

      I-am spus acelasi lucru ieri lui Shihan Cioroianu, cand se mira ca nu vin sa ma antrenez cu centurile mari, ca revin pur si simplu pentru placere, ca performanta nu mai e cazul la varsta asta. Culmea este ca sensei-ul meu a reintrat in competitii (are peste 40 de ani), dupa niste ani de activitate scazuta (probleme nasoale la genunchi, operatii etc.) si ca la categoria ‘old boys’ cica matura pe jos cu adversarii 😀

      Daca as dori deci sa intru pe competitii, nu ar fi o problema, dar momentan doresc doar sa fac niste miscare si sa revin printre ei. One step at a time 🙂

  3. Cunosc cativa oameni care au facut la un moment dat karate. Toti, dar absolut toti au capatat un soi foarte organizat de a-si construi viata. Este interesant ca, de fapt, karatele sunt mai mult decat un sport. Mai degraba un soi de filozofie de viata.

  4. @maddame: junduiesc si eu la o astfel de activitate dar trebuie sa mai asteptam cativa ani sa ne creasca suficient copila cea mica si sa o putem lasa acasa cu cea mare. Oricum,intre timp imi da toarcoale ideea de a face dansuri populare:) unde nu e nevoie sa imi iau si barbatul- ca pot sa ma invart in hora si fara el:).

    • Plus: dansurile populare sunt sport calumea! Se pare că au un consum de energie la fel de mare ca o oră de aerobic, aşa vesele şi săltăreţe cum sunt. Excelentă alegere.

  5. fiica-mea a facut foarte putin timp karate, dar am admirat atmosfera de la antrenamente si modul de educatie pe care-l primeau copiii. daca la scoala radeau unii de altii cand greseau, aici au fost invatati sa se respecte si sa devina mai buni.
    e placut sa-ti pui corpul la munca,se elimina toata zgura si gandesti mai limpede 🙂

  6. M-a lovit nostalgia citind acest articol. Acum aproximativ 11 ani am pasit si eu pt prima data intr-o sala de karate si, la fel ca si in cazul tau, atunci credeam ca toata viata mea o sa se invarta doar in jurul acestui sport.
    Dar dupa 3 ani mi s-au schimbat si mie prioritatile… la scoala eram dupa masa, iar sa raman in continuare la antrenamente insemna ca in 2 zile sa plec de acasa la 12 si sa ma intorc la 9 seara… Ori asta era mult pt un copil de 12-13 ani.

    Aveam centura albastra si toate socotelile facute pentru ziua cand urma sa pun mana pe neagra… Dar n-am mai pus…

  7. Din toată filozofia pe care ai învăţat-o… crezi că la 30+ se mai poate relua antrenamentul? Asta în condiţiile în care am lipsit de pe tatami cam 15 ani. Sunt atât de ruginit încât la orice mişcare mai bruscă simt că mă dezmembrez. Ştii ce-mi pare rău? Că sportul ăsta nu este promovat cum trebuie.

    • Poti relua antrebnamentul si dupa 15 ani. Ideea e sa nu te spargi in figuri din primele 2-3 luni. Poti incepe cu pregatirea musculaturii inca de acasa (daca mai tii minte seriile de flotari-abdomene-genuflexiuni-sarituri cu genunchii la piept facute crescator pana la 5 si apoi descrescator). Tehnica revine, mai ales daca ai facut multa vreme, tocmai pentru ca e vorba de repetitivitatea miscarilor deprinse atunci. E posibil sa nu-ti mai amintesti denumiri tehnice ale executiilor, dar fii sigur ca o vei face in 6 luni.
      Incet si cu rabdare, poti reveni la un nivel apropiat celui la care ai fost.

    • Nicky, eu nu am mai facut de 5 ani. E drept ca nu is 15 dar pe aproape. Am 32 de ani si is si gagica, deci teoretic mai putin talentata. Iti spun ca e ca mersul pe bicicleta. In primul antrenament am stat pe fundul meu si am facut tehnica de brate mai mult, de pe loc, am facut stretching-ul cu mare atentie (ca am talent sa fac intinderi de s-a incheiat) si din al doilea antrenament am inceput deja sa lucrez cu avansatii, unde teoretic mi-e locul.

      Am incercat deja niste lovituri mai inalte, ca erau specialitatea casei acum 5 ani si nu au fost probleme. nu am tras cu trageam o data, dar in cateva saptamani imi reintru in ritm.

      Gandeste-te ca sensei al meu are hat bine peste 40 de ani, banuiesc ca se apropie de 50. A fost “indisponibil” cativa ani, niste operatii nasoale la genunchi, s-a recuperat si acum concureaza din nou, daca-ti poti imagina.

      Si, daca el la aproape 50 de ani, cu genunchii asa cum ii are, inca se misca mai ceva ca Zorro, noi chiar nu avem niciun motiv sa nu ne simtim misto.

      asa ca io zic sa cauti un dojo si sa bagi tare. Nu din primele antrenamente, ca te accidentezi, dar, dupa cateva antrenamente de acomodare nu vad nicio problema in a face arte martiale ca lumea. Daca vrei performanta, nu e imposibil. Daca nu, faci miscare ca lumea 🙂

  8. E bine ca faci sport si te mentii. Majoritatea populatiei romane de varsta ta fie nu au timp de sport fie nu au chef.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.