Ziua pe deal …

Pe la începutul lunii noiembrie am făcut un drum de Sibiu, pentru a ajunge la înmormântarea bătrânului frate al bunicii din dotare. “Moşu” a murit la 91 de ani, după un trai sănătos şi “ţărănesc” în satul natal. Satul e la vreo 20 de km de Sibiu, pe malul Oltului şi pe traseul nuş’ cărui drum european. În copilărie eram înnebunită de bucurie, când ajungeam acolo, au trecut însă nişte ani buni de când am călcat ultima dată pe acolo.

Aşa că ocazia ce s-a ivit era imposibil de ratat.

Dimineaţa, după ce am ras tot ce era pe masă (am o poftă de mâncare acolo, de te sperii), mai aveam vreo 2 ore până să înceapă serviciul religios. Cum vremea era senzaţională şi a doua zi plecam de dimineaţă, era foarte clar că, dacă doresc să merg “pe deal”, atunci era momentul.

Am luat-o pe verişoară-mea şi a ei cumnată şi ne-am trecut pantofii prin noroaiele de la marginea satului, cum urcă şi coboară vitele şi oile dealul. Nasol moment pentru vreo 50 de metri. Din fericire nu am căzut în bot, că eram ca de la Techirghiol, iar “adidaşii” s-au comportat destul de decent.

Odată ajunse pe “Dealul Turcului”, după cum îi spun localnici, ne-am distrat amintindu-ne ce tâmpenii am făcut eu pe acolo prin copilărie, după care mi-am scos tractorul de aparat şi m-am pus pe pozat.

Acesta este satul de pe deal. Biserica este punctul “forte”, ca în orice sat românesc. Undeva în stânga bisericii, cam la 100 de metri e casa neamurilor mele.

Nu putem vorbi de Valea Oltului, fără domnul Olt. Drumul oiropean “rade” satul, aşa că e foarte uşor să ieşi la lume.

Puţină “ceaţă” deosebit de fotogenică.

Dealul văzut de jos în sus. Acum 12 ani am urcat până sus de tot în vârf.

Pentru că ne grăbam acasă şi nu găseam o potecă, am coborât pe “urma” unui mic torent. Ce nu se vede este că şanţul ne trecea de genunchi şi unghiul era abrupt. Dacă acum 20 de ani era să-mi frâng gâtul pe deal, nici la 30 n-am  mai multă minte. Am coborât apoape pe fund, dar am ajuns şi jos.

Asta-i nevasta vărului meu, încercând să nu ajungă bucăţi la vale. Puţină adrenalină nu strică niciodată.

Acesta este “castelul”. Ani buni a găzduit un orfelinat. Nu ştiu ce e acum, dar partea “veche” arată superb. Se spune că din subsolul lui există un tunel ce te duce sus pe Dealul Turcului. Nu ştiu, nu am încercat.

Oltul în dimineaţa aceea de noiembrie. În dreapta este “europeanul” ce duce spre Valea Oltului. O zonă de vis pe care nu am mai văzut-o de mulţi ani. Sper să nu-mi ia încă un deceniu să ajung acolo.

Satul s-a înnoit enorm. Este gospodărit excepţional de un primar tânăr şi serios. Pe nimeni nu interesează din ce partid este, a făcut atâtea chestii OK, încât l-au reales. Satul este curat, asfaltat şi cu toate cele necesare unui trai decent. Pare mai degrabă o suburbie frumoasă a Sibiului, decât o comună prăpădită. Asta e una dintre puţinele case vechi rămase în sat.

Clădirea Primăriei, cu o sală de mese folosită pentru toate evenimentele din sat. Totul este excelent pus la punct.

Biserica domină zona, chestie care nici pe mine nu mă deranjează, deşi se ştie ce dragi îmi sunt popii. Preotul din sat este şi el tânăr şi de maxim bun simţ. Localnicii îl respectă şi-l iubesc.

Plimbarea noastră a fost scurtă, că trebuia să ne prezentăm repede acasă, pentru a merge la mort, dar ora aceea mi-a permis să calc prin nişte locuri ce mi-au foarte lipsit toţi anii aceştia. Pentru mine Boiţa a fost mereu un mic paradis. Chiar dacă am avut norocul să văd o bună parte din Europa şi chiar să sar gârla cea mare, bucuria de a fi în locurile acestea e puţin diferită. Zona este frumoasă, iar amintirile o fac mereu spectaculoasă.