Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Înainte să vă mai bateţi joc de cei care nu sunt ca voi
Acum câteva zile mi-a sărit muştarul, când Zicu a scris un articol glumeţ la adresa unei vânzătoare cu un ochi ‘leneş’. Ambliopia nu este o chestie ‘comică’ însă, aşa cum nu sunt nici alte defecte ‘vizibile’ de care mai toată lumea face mişto. Am avut strabism de când mă ştiu, iar viaţa unui om ‘altfel’ într-o societate atât de necoborâtă din copac ca şi cea românească nu e deloc simplă.
Nu mai ştiu ce porecle am primit în copilărie, cert e că le-am primit pe toate. Am avut o adolescenţă la fel de aiurea, deşi mulţi tineri începeau să înţeleagă că nu e chiar frumos să râzi de oameni. Acum făceau glume din alea inteligente de genul ‘dar cu cine vorbeşti’, deşi eram singuri în încăpere sau era clar că personajul respectiv este cel cu care discut. Am avut şansa apoi să intru într-un colectiv bun la job şi să am prieteni OK, care să vadă mai departe de un asemenea defect. Tot noroc mare am avut şi în viaţa intimă, de nu sunt nici singură nici virgină la 33 de ani.
M-a înfuriat şi întristat în acelaşi timp articolul respectiv, pentru că mi-a adus aminte de multe mizerii pe care le-am înghiţit şi eu în copilărie, plus că mi-a demonstrat încă o dată că suntem o naţie prost crescută şi neinformată. De fapt de la ce să mă aştept de la un popor al căror ‘reprezentanţiţ comentau că le stă băutura-n gât, dacă în clubul respectiv apare un om în cărucior (atunci când s-a făcut mare scandal cu Heaven şi atitudinea lor de rahat). Să ai pretenţii la bun simţ? La compasiune faţă de un om pe care oricum l-a ‘ars’ destul viaţa? Probabil în alte societăţi nu aici.
Departe de a fi doar o problemă de aspect, ‘dizabilitatea’ mea are alte aspecte mai nasoale. Nu am privire ‘stereo’ ca orice om normal, nu am nici măcar ‘vedere în perspectivă’ să spun aşa. Ochii mei privesc alternativ (unul este ‘dominant’) văd prost noaptea, văd prost la distanţă, mi-e greu să ştiu unde se termină maşina mea, de-şi bate joc ‘soarele’ constant de mine că-s cizmă la parcat. Nu am calităţile vizuale ale unui om sănătos şi-s bucuroasă măcar că sunt în stare să lucrez, să conduc o maşină etc.
M-a întristat articolul respectiv pentru că ştiu ce înseamă să-ţi doreşti operaţia care te va salva de eterna batjocură şi să nu ai parte de ea. În copilărie ai mei nu m-au operat pur şi simplu pentru că nu doreau să trec prin traumele unei operaţii doar pentru o chestie ‘minoră’. Aţi comentat mulţi la articolul meu despre operaţie, spunând că nu aţi trece ca adulţi prin aşa ceva, dacă se poate să evitaţi. Vă puteţi deci imagina că un părinte nu sare în sus de bucurie, să-şi ştie copilul într-o asemenea situaţie.
Am făcut prima operaţie de corecţie acum 12 ani. Mita pe care am dat-o chirurgului a fost salariul meu pe o lună. M-am operat la spitalul ‘de stat’, deci nu am plătit restul de daravele. Operaţia a fost un eşec, pentru că madam nu a auzit de ‘post-op care’ şi probabil am cotizat prea puţin.
Această a doua operaţie NU a reuşit. Am obţinut o corecţie bună, dar nu perfectă. Nicio şansă de a vedea ‘normal’, devierea e doar mai puţin deranjantă. Clar, aspectul este mult îmbunătăţit, dar din nou următoarele luni vor decide ce se întâmplă. Operaţia m-a costat peste 3000 de lei (1800 operaţia în sine, apoi analize, consulturi, consult cardio, ochelari, picături). Nu discut câţi bani am pierdut că nu am lucrat mai mult de o săptămână, calculăm doar costurile ‘directe’.
Când ne întoarcem în toamnă intenţionez să mai încerc o dată. La Bucureşti (am citit chestii bune despre Oftapro) sau la Istambul (un cititor mi-a oferit multe detalii despre o clinică foarte bună de acolo). Aş încerca şi în State, dacă tot stau acolo, dar, cum nu avem asigurare medicală, operaţia este nişte mii bune de dolari pe care nu-i prea am. Oricum, în ideea că nu o fac în Timişoara, înseamnă că discutăm de cel puţin 1500-2000 de euro (consulturi, operaţie, drumuri, cazare). Şi această a treia operaţie poate din nou să nu reuşească. Pot obţine un rezultat mai bun decât acum sau pot obţine o deviere ‘inversă’ şi o luăm de la capăt.
Vânzătoarea cu ochi leneş nu cred că dispune, la salariul ei uriaş, de 3000 de lei aşa scurt. Foarte probabil are familie, copii şi alte chestii pe care să dea bani decât să arate ‘frumos’. Foarte mulţi dintre cei care vă stârnesc glumele cu aspectul lor ‘imperfect’ nu-şi permit o asemenea operaţie. Chiar şi la ‘stat’, cu toate şpăgile, ajungi la sume mari. Doar pentru o chestie care nu-ţi pune viaţa în pericol e doar ‘luxul’ de a arăta pe cât posibil normal.
Chiar dacă ai bani pentru asemenea operaţii (şi vedeţi despre ce sume se discută, dacă nu vrei să te operezi chiar în orice coteţ), nimeni nu-ţi garantează nimic. Pentru un adult strabismul se poate ‘rezolva’ în 2 sau 9 operaţii sau poate niciodată. Chiar dacă aspectul se rezolvă, niciodată nu vei vedea normal. În majoritatea cazurilor vederea ‘binoculară’ e doar un vis frumos. Şi de fiecare dată, dacă doreşti să mai încerci, treci prin aceleaşi bucurii. Recitiţi articolul meu şi gândiţi-vă că în toamnă mă voi supune benevol acestui proces. Şi eu sunt fericită că am şansa de a încerca asta, pentru că nu trăiesc dintr-un salariu foarte mic şi nici nu am alte guri de hrănit.
Înainte deci de a vă mai simţi amuzanţi faţă de oameni care nu sunt ca voi, încercaţi să vă imaginaţi prin ce trec oamenii respectivi ORICUM. Şi, dacă sunteţi fără ‘defect’, bucuraţi-vă de asta şi lăsaţi-i pe restul cu durerile lor. Că numai de privile voastre amuzate şi de măgăriile pe care le spuneţi nu au chef.
Ma intreb: oare toti cei care fac”glume” pe seama celor cu un defect sau o dizabilitate, nu si-ar inghiti “glumele” daca ei sau cineva apropiat lor ar trece prin ceva similar? Termenul de “handicapati” e folosit curent , numai ca cei care il folosesc ii inteleg sensul ? Nu cerd ca altfel nu l-ar folosi.
Eu doar lucrand aproape zi de zi cu tineri cu dizabilitati am invatat multe din cele enumerate de tine mai sus. Doar asa!
been there, done that. ei fac glume ca nu stiu cum e. si pe mine m-a afectat cand eram teenager si si-a lasat urme asupra mea, vrand nevrand. mai tarziu cand am crescut am invatat sa ii pun la punct, scurt pe doi. doar ca rautatea aia gratuita ramane. si ramane adanc…
niciodata nu am putut sa rad de un om cu probleme fizice sau psihice, chiar daca poate a contribuit personal la existenta lor(cele fizice). mi se rupe sufletul cand vad pe cineva cu o dizabilitate si prefer sa intorc capul in directia opusa sau sa ma uit in jos cand trece pe langa, decat sa se simta privit SI de mine. nu provin dintr-o familie model, nu m-a invatat nimeni lucruri evidente gen sa nu rad de cei suferinzi. pur si simplu nu pot sa fac haz de necazul unui om, din contra, ma si intristeaza sa vad persoane cu probleme. cam asta inseamna sa fii om
Lasa-l, ca nu e baiat rau. Il mai iau articolele pe dinainte si scrie fara sa gandeasca. Uneori esti in pana de idei si gasesti abordari de genul pentru ca regula aceea cu minim un articol pe zi, ca altfel nu esti influencer. Mai creste el. Civic vorbind, nu mi se pare normal sa apari in toate pozele cu o bere in mana in mjlocul zilei, chiar daca pare ca ar fi tare si relaxant. Cum ziceam, mai creste.
Oamenii “normali” nu stiu sa se poarte cu cei mai putin perfecti. Eu imi dau seama ca ranesc mereu o prietena care are diverse probleme, dar tocmai pentru ca vreau sa o ajut, cand de fapt, ea vrea sa fie lasata sa descurce singura. Nici nu are semnul de handicap pe masina, desi ar avea absolut tot dreptul sa-si puna pe masina asa ceva, dar ea nu se considera handicapata.
In alta ordine de idei, ma macina un gand de cateva luni: o ruda de-a mea are un copil de vreun an deja care are claaar o problema la ochi, se vede in poze, am vazut live. Insa daca macar faci o aluzie la o oarescare pb la copilul lor, parintii sar in sus ca arsi. Dupa mine, pb la copii se corecteaza cel mai bine cand sunt mici, ca uita repede orice operatie, la ochi, la dinti, etc. Daca ii zic lui bunica-sa, la fel o sa zica, nu are nimic, vai ce copil frumusel (si e, si e asa pacat, ca sigur o sa sufere cum ai zis si tu, cand va fi mare). Si de ce sutn parintii in denial? Pentru ca e rusine! Dilema mea e cum le zic paritnilor sau bunicei, intr-un mod caaat mai diplomat (a se citi, atipic) ca ptr binele copilului, incearca sa faca ceva de acum.
La un copil, daca faci repede operatiile in cauza, ai sanse enorme sa corectezi. Din pacate nici parintii nu-s mereu deschisi la asemenea discutii si e chiar pacat 🙁
Parintii trebuie sa-si dea seama ca daca nu fac nimic acum va fi mult mai greu mai tarziu, problemele nu dispar doar pentru ca ei nu vor sa le recunoasca.
Eu am avut strabism foarte tare la ambii ochi si am fost operata la 5 ani. Cu tratament imediat dupa si ochelari purtati pana la 18 ani am ajuns ca strabismul sa nu mai fie deloc vizibil si sa nu am probleme aproape deloc (cand ceva zboara prin aer nu pot estima prea bine traiectoria, dar asta e o problema minora).
De la operatie nu tin minte mai nimic, partea de dupa cand am avut pansamente nu a fost traumatizanta pentru ca ai mei nu au facut caz din asta si eu credeam ca ce mi se intampla este absolut firesc.
Operatia mea a fost in 1991, cu tehnica si spitalele de atunci. Acum cred ca ar fi mult mai simplu si mai bun tratamentul, si sansele de corectare si mai mari.
Eu ma intreb medicii de familie si pediatrii care ajung sa cunoasca asemenea parinti de ce nu pot sa faca ceva, sa le explice parintilor si sa ajunga copiii sa faca tratamentul corect.
Fiecare dintre noi a trecut in copilarie prin experiente din astea, totul pornind din educatie.
Sa nu crezi ca lucrurile astea nu se intampla si afara…din contra acolo sunt un pic mai accentuate in perioada colegiului si la facultate, unde discriminarile intre fratiile de diverse feluri sunt extrem de umilitoare.
Eu nu cred ca exista om pe lumea asta care macar odata in viata sa nu fi facut un misto/o barfa/o aluzie despre defectul altcuiva…si aici nu ma limitez doar la defecte fizice ci si la alte defecte.
Totul insa pana la discriminare..lin momentul in care se ajunge la discriminare pe astfel de criterii atunci e nasol.
Iar in tara asta de desculti in care traim, din pacate in majoritatea cazurilor se ajunge la discriminare.
Nu pot discuta prea mult despre ‘afara’, dar copila de 5-6 ani a prietenilor nostri din State este invatata de mica sa nu rada de altii etc. Si drept ii ca smecheria aia mica e absolut perfecta, deci poate face misto de 99% dintre oamenii pe care ii vede. Ii deranjant poate atata political correctness, dar in familia lor (de romani, fie vorba intre noi) chiar este invatata sa aiba respect si fata de cei care nu sunt ca ea. Nu mai discutam de rasa, ca are prieteni de culoare si nicio jena, desi SUA nu a fost chiar raiul pe pamant pentru cei de culoare, iar ‘ariana’ asta mica ar avea motive sa stea cu nasul pe sus.
@dojo – si eu am un copil de 4.5 luni pe care l-am educat in acelasi spirit de corectitudine. Copilul a primit explicatii corecte din partea noastra despre oamenii cu dizabilitati pe care i-a intalnit fie ca ei erau cersetori, ologi, in carje in scaune electrice.
Cu toate acestea, desi nu a invatat asta de la noi de acasa, nu pot sa-i scot din cap ideea ca tiganii sunt hoti.
Crede-ma ca ne chinuim sa-i explicam ca si ceilalti fura si ca sunt si tigani corecti, nu merge…cum vede un tigan pe strada, ma intreaba : tati, nenea ala e hot?
Iata un exemplu, in care in mod involuntar, copilul ajunge sa discrimineze o persoana pe criterii de etnie.
E la o gradinita unde are colegi indieni sau nigerieni si se intelege perfect cu ei…
Noi credem ca a bagat la cap de la televizor cu toate emisiunile astea cu tiganii din franta si italia.
O discriminare crasa a facut-o insasi “MARIA SA GUVERNUL ” nostru cand nu a mai alocat fonduri pentru insotitorii persoanelor cu handicap-dizabilitati grave( aici se incadreaza si ce fara vedere) cand ne-a dat pusr si simplu in somaj…iar acum…cica sa ne descurcam. Si nimeni nu face nimic…Persoanele cu astfel de dizabilitati au nevoie de insotitor PERMANENT pentru a se descurca, dar…traim aici si cu asta am spus totul…
Doina, ce vi se intampla voua este absolut strigator la cer. Dar din pacate ne infuriem noi aici si cam atat, cei care trebuie sa inteleaga ce inseamna un om cu dizabilitati au alte treburi 🙁
Sincer nu stiu cum i-as putea cataloga pe cei care rad de persoanele cu diferite dizabilitati: nesimtiti, prost crescuti, cred ca as fi prea bland.
M-a ferit Dumnezeu sa am asemenea probleme in familie, dar sincer, nu stiu cum as reactiona sa am pe cineva apropiat tinta batjocurii vreunui cretin.
Intr-un post anterior scriam ca si copilul meu are strabism. De aceea, tot ce ai scris in acest articol imi este destul de cunoscut.
Si fiica mea, care acum are 14 ani, incaseaza aceleasi glume. In genere ignora, nu le da atentie. Nu stiu de unde are atata putere, ca nu de la mine. Ma gandesc uneori, pare ca lucrurile se compenseaza. Adica, eu nu am pb la ochi, insa sunt mai slaba de inger. Fiica mea are pb cu ochii, dar e darza si optimista.
Nu cumva, calitatile sufletesti se dezvolta a.i. sa compenseze calitatile fizice ?
Eu am bagat copilul la operatie. Si m-am uitat in ochii ei speriati cand au luat-o de la mine din brate sa o duca in sala de operatie. Asa ca ii inteleg si pe parintii tai. Inainte de op am avut un tip de strabism, dupa op alt tip. Niciodata nu voi sti daca am facut bine sau nu ca am dus copilul la operatie.
Eu cred ca ceea ce nu te darama te intareste. Si copilul meu si si tu imi pareti destul de puternici 🙂
Ildi, cred ca ai facut foarte bine. Copiii isi revin destul de repede si, oricat de aiurea suna, operatia in sine nu e chiar atat de nasoala. Adica dormi ca valiza si astia-s fac treaba. Eu voi continua sa ma interesez de subiect, ca vreau in toamna sa ma operez inca o data, deci te pot tine la curent.
Eu as mai incerca si in cazul fetei tale. La mine nu e corectie perfecta, dar arata foarte OK fata de inainte. E o mica deviatie, dar e egala acum pe ambii ochi si minora fata de inainte. E aproape perfect, dar sunt io a dracului si vreau mai mult. In situatia asta deja nu cred ca mai e vorba de mistouri, pentru ca e o deviatie ‘placuta’ daca pot sa-i spun asa.
Daca reusesti ceva de genul asta cu a mica (in caz ca nu iese perfect), deja ati castigat batalia. Ma gandesc ca si in Cluj (am intelesc ca de acolo esti) exista vreun doctor mai de doamne-ajuta. Daca nu, poate un drum de Bucuresti la Oftapro (despre ei am citit multe chestii OK, nu ma pot pronunta, ca inca nu am citit atatea). Eventual intra pe desprecopii.com sau situri de genul asta de parinti, ca pe acolo am prins destule topics despre subiect.
La varsta ei sansele de a fi mai OK sunt mai multe decat la o magarita batrana ca mine. Ochelari poarta? Ca si astia is importanti, altfel intra in ambliopie si alte rahaturi, cum am patit eu.
Am fost si noi si pana la Bucuresti. Mai cautam, ca de renuntat nu renunt, eu 🙂 Ambliopie am avut, cu multa gimnastica am adus la 9 spre 10. Avem si ochelari pt hipermetro, dar ii stau chiar bine 🙂
Acu e destul de mare sa mai intreprind ceva fara acordul ei. Astept si intre timp studiez.
In loc de magarita am citit margarita :)) Margarita ! E mai dragut pt o femeie 🙂
Dupa cum zicea zilele acestea un baiat pe Dizabillove, cel mai mare handicap al oamenilor e ignoranta.
Eu am muuuuuuuuulte pacate in lumea asta (probabil ca deja mi se incalzeste cazanul colo jos) dar niciodata n-am deschis gura impotriva unui om cu o problema fizica, vizibila sau nu, grava sau usoara. Cand cineva se ia de un aspect fizic al interlocutorului, inseamna ca a epuizat toate argumentele logice impotriva persoanei si, pentru ca nu vrea sa se dea batut, incearca si cu loviturile sub centura. Cam asa e si cu ce vedem la televizor cu “chioru”, “piticu” si altele asemenea. Mie imi sare mustarul cand ii aud cu epitete din astea, pentru ca nu fac decat sa promoveze o mentalitate care in jos se duce pana la nivelul copiilor de gradinita. Adica daca la televizor e ok sa numesti o persoana mica de inaltime “piticul” si sa faci bancuri ca nu ajunge la masa sa scrie, inseamna ca e ok sa ne facem asa si intre noi.
Din păcate, toate astea pornesc din copilărie, când copiii sunt învățați să nu se joace cu alții pentru că-s mai… colorați ca ei, sau părinții lor nu au cine știe ce poziție socială comparativ cu a lor ș.a.m.d. De aici, lucrurile decurg oarecum ”firesc”. Copiii au oricum o cruzime naturală, care-i fac să remarce ceea ce este particular la cineva și să o spună cu voce tare. Bineînțeles că există și părinți cărora acest lucru să li se pară dovadă de perspicacitate și nu de proastă creștere, cum e în realitate, așa că îi încurajează să se ”exprime”. Etc. Ulterior, dacă mai și văd la televizor că ăla care urlă mai tare și aruncă cu invective e mai bine cotat decât cel care încearcă un dialog normal, răul e aproape iremediabil.
Mdeh, sunt multe de spus pe tema asta, dar nu vreau să acaparez comentariile.
“Cand cineva se ia de un aspect fizic al interlocutorului, inseamna ca a epuizat toate argumentele logice impotriva persoanei si, pentru ca nu vrea sa se dea batut, incearca si cu loviturile sub centura.”
100 la suta deacord cu citatul de mai sus.
Moldoveanca a exprimat exact ce as fi vrut sa spun si eu … eu “aragaz cu patru ochiuri de pe la 13 ani” 🙂
Oh, știu cum e. Un eveniment marcant în copilăria mea au fost privirile ciudate și uneori apelativele neplăcute la adresa mamei mele când mergeam pe stradă. Ok, este un om care merge șchiopătând pentru că a avut ”șansa” să sufere o malformație. Nu-i așa că e amuzant? Din fericire, asta m-a făcut să înțeleg că așa ceva nu se face și am învățat și să nu mai pun la suflet chestiile astea. Mi-a folosit când am primit pe stradă invitații de genul ”Dă-ți jos ochelarii și hai să ne-o t**gem ca orbii/chiorii”. (Nu știu cât de ”cenzurat” trebuia să fie, scuze 🙂 )
Cred că e super importantă educația și modul în care luăm noi lucrurile. Mama mi-a indus tot timpul ideea că e ok, unii oameni sunt limitați și noi trebuie să ne vedem de treaba noastră.
te puteai astepta la ceva normal de la niste oameni din tara asta?! foarte multi comenteaza aiurea si nu se gandesc cat de rau poate fi sa ai o problema de sanatate sau orice altceva..asa sunt oamenii..rautaciosi..
ps: te simti bine Dojo? cum e operatia pana acuma?
Excelent articol!
Si mie, acum ceva timp, un prieten mi se adresa cu: “Ce faci ma handicapatule”. Mi-a zis o data, de 10 ori, dupa care i-am atras atentia. Nu mi-a mai zis de cateva ori si dupa o vreme a continuat la fel. Nu mi-am mai batut capul cu el. Cine intelege bine, cine nu…
Stii cum este DOjo…nu realizazi ce mult inseamna sa fii sanatos sa nu ai nevoie de doctoori si intreventii chirurgicale….lor li se pare normal..ca sunt sanatosi..si in prostia lor …rad de altii!
Încep prin a mă scuza pentru că voi lăsa un comentariu ceva mai lung. 🙂 Sufăr de strabism forte de la 9 luni. Până la 7 ani am purtat un plasture pe ochiul drept. Nu am ştiut niciodată cum este să poţi vedea normal. Când am intrat la şcoală am purtat prima mea pereche de ochelari, cu nişte lentile foarte groase. La 8 ani am fost la medic să vedem dacă se poate face o operaţie. Atunci li s-a spus alor mei că da, se poate, dar este riscantă şi ar trebui să mai aştepte. La 14 ani mi s-a reproşat că nu am făcut operaţia în copilărie pentru că atunci aş fi avut mai multe şanse de recuperare. Câţi medici am văzut, atâtea opinii.
Cu timpul a început să sufere şi ochiul sănătos, el ducând tot greul. Pe la 12 ani am avut nişte complicaţii din cauza polipilor şi după operaţie am rămas şi cu un grad de surzenie: 85% urechea stângă şi 35% urechea dreaptă, plus rinită cronică. Aşa că pentru vedere şi auz mă bazez doar pe ochiul stâng şi pe urechea dreaptă. Slavă Domnului că sunt aşa, pentru că dacă aveam probleme doar pe o parte, m-aş fi adaptat mai greu. Nu ştie multă lume de problema mea cu auzul, dar am primit lovituri toată viaţa mea din pricina handicapului de vedere. Şi, din păcate, nu mă refer la lovituri doar la figurat. :)Aşa că ştiu cum este.
Cel mai dureros moment a fost cel în care am citit o scrisoare pe care o ascunsese mama. Îi era adresată unui medic renumit şi îl implora să mă ajute. I s-a răspuns că se nu poate face nimic, dar o şi anunţa sec că problema mea doar se va agrava cu timpul şi că, la un moment dat, voi orbi. Aşa că mă bucur mereu de orice lucru din jurul meu. Am plâns atunci, eram micuţă, dar am decis să fac asta. Unii care sunt sănătoşi trec pe lângă atât de multe şi uită să le privească. 🙂
Dacă voi critica pe cineva, nu va fi din cauza unui defect fizic, ci din cauze ce ţin de comportament. Nu aş putea să-i fac altcuiva ceva ce mie mi-a lăsat sechele pe viaţă. Uram şi urăsc şi acum momentul controlului medical. De fiecare dată priveam chipul mamei şi cum încerca să-şi ascundă emoţia şi speranţele. Încercam să-mi forţez ochii, dar nu puteam face nimic. Ochiul drept nu-şi va reveni curând, poate niciodată. Şi de fiecare dată aveam frustrarea eşecului, simţind că nu am reuşit să mă ridic la nivelul speranţelor ce sclipeau alături de tristeţe în ochii mamei. Articolul tău mi-a readus în suflet toate trăirile din aceşti ani. Erau răutăţi de copii, adolescenţi, iar mai apoi chiar adulţi, dar au durut îngrozitor. Mult mai tare decât bătăile primite din aceeaşi cauză.
În încheiere, îţi doresc din tot sufletul şi cu toată sinceritatea să reuşeşti şi să poţi vedea normal. Nu pentru aspectul fizic, ci pentru că îmi doresc să poţi face ceea ce eu nu pot: să afli cum este să vezi normal. 🙂 Îmi închipui că este tare frumos. Sănătate multă!
Andreea, scrie linistita cat de mult doresti, nu exista limita la comentarii aici. Ma intristeaza enorm povestea ta si-mi dau seama ca in cazul meu e ceva mai usor totul. Nici eu nu am sanse de a vedea normal vreodata, dar macar in rest situatia pare stabila.
Multa sanatate si tie si sa speram ca medicina asta va mai evolua si pentru noi.
Brvao Ramona, mi-a plăcut atitudinea ta. Şi eu am fost luat în râs ani de zile pentru o problemă fizică de care nu eram vinovat şi mă durea că plângeam de ciudă. Am încercat să o corectez, dar am reuşit prea puţin. Oricum îţi ţin pumnii să treci cu bine prin încercarea asta.
Am suferit si eu in copilarie, am trecut si eu prin experiente foarte similare, am avut si strabism, si dupa operatie mam trezit cu un ochi mai lenes, asta e, deja mie frica sa mai fac o operatie cine stie, ce mai apuca sa distruga, si mai am nevoie de ochi 🙂 dar vine un moment dat cand treci peste cuvintele jignitoare ale oamenilor care din anumite frustrari nu au altceva mai bun decat sa ii batjocoreasca pe alti. Get a life!!!
[…] ca tot vorbea Dojo de problemele ei cu vederea si pentru ca am gasit, mai mult din greseala, un infografic scurt (dar […]
Ramona, ai facut din acest blog tare cautat, si vad ca ai un page rank si un continut excelent, bravo tie si ce e drept ce ai scris in articol este adevarat.
Am toata compasiunea pentru tine, dar banuiesc ca esti un pericol la volan; cum de ai trecut de evaluarea medicala cind ti-au dat permisul de conducere?
Jojo, cand nu stii despre o chestie, nu e mai bine sa taci din gura? Nu sunt un pericol la volan, stai linistit. Si am trecut evaluarea medicala ca orice om cu ochelari. Am citit literele alea si adio.
Am avut nenerocul zilele trecute sa imi rup un picior de fapt un ligament de la genunchi…si il am in gips….am realizat cat de mult inseana a fii normal..sanatos….si cat de mult ai cand esti sanatos, cu siguranta nu sta in principiile mele sa rad de unu care are o problema dobandita/din nastere!
si eu am avut strabism. (sper ca ) am scapat, ca nu prea ma uit in oglinda :D.
Acum o pateste fiica mea, cu altfel de problema, vizibila. Are 12 ani si ma intreaba pe mine cum sa facem sa-i invatam pe parinti sa-si educe copiii sa nu mai rada de cei care sunt “altfel”.
Momentan n-am reusit decat individual sau pe grupuri de doi-trei.
E destul de greu sa-i inveti pe altii fara sa-ti lezezi propriul copil punandu-l pe tapet…
Din motivul acesta m-am inscris intr-un centru de voluntariat (e drept, e ca mic, doar la noi la scoala), dar, cu care mergem sau la o scoala cu copii cu dizabilitati, sau de alte etnii (rromi), mergem la batrani, si asa mai departe. Nu e vina lor ca sunt cum sunt…
Unele persoane fac misto de alti doar sa fie in centrul atentiei sa impresioneze in grupul lor de prieteni sau sa arate ce stiu, mie sincer mi se pare aiurea sa il faci pe unu sa se prost pentru ca nu are haine scumpe sau ca e tocilar sau alte motive absrde, uni fac misto de alti doar sa se simta ei mai bine.. nu prea sunt multe de zis da o asemenea atitudine poate lasa pe persoana batjocorita cu sechele
Departe de a fi doar o problemă de aspect, ‘dizabilitatea’ mea are alte aspecte mai nasoale. Nu am privire ‘stereo’ ca orice om normal, nu am nici măcar ‘vedere în perspectivă’ să spun aşa. Ochii mei privesc alternativ (unul este ‘dominant’) văd prost noaptea, văd prost la distanţă, mi-e greu să ştiu unde se termină maşina mea, de-şi bate joc ‘soarele’ constant de mine că-s cizmă la parcat. Nu am calităţile vizuale ale unui om sănătos şi-s bucuroasă măcar că sunt în stare să lucrez, să conduc o maşină etc.
…Cum se împacă un asemenea defect de vedere cu un sport precum karate?
~Nautilus
Sincer, eu citesc tevedece pentru ca mi se par printre singurii care nu se iau de unii sau de altii (in general).
Cel mai sigur fapt este ca aceia care rad de persoanele cu un anumit handicap au ele in sine o problema… Prostie se numeste sau ignoranta. Merci.
Intr-adevar este o tortură să suporţi tot felul de cuvinte urâte…strabism am si eu. Prima dată m-am operat la 10 ani si au zis că sunt acel caz la un milion cand operatia e perfecta, dar a inceput să apară iarăşi. Lasand la o parte faptul că intr-o zi eram prezentatoare si mă aplaudau sute,chiar mii de oameni si a doua zi la liceu suportam glume proaste, am luat hotararea sa ma mai operez odata…acum doua zile si jumatate m-am operat la Clinica Infosan din Bucuresti la doamna doctor Andreea Ciubotaru si de data aceasta raspunsul a fost;”perfect” si asta vad si eu in oglina…acum sunt studenta la Sibiu in anul II la fac de Matematica Informatica si sunt si soprana la corul Caedonia si sincer tot in poze am observat că strabismul incă exista…peste doua saptamani fac 20 de ani si ma bucur enorm că am facut operatia si recomand tuturor sa mearga la aceasta clinica…nu lasati un defect sa va marcheze viata…eu sunt o luptatore, dar recunosc: m-au durut cuvintele lor…
Tarziu de tot am gasit acest site… 🙂
Am strabism de cand ma stiu. Ochiul meu stand e mai apropiat de nas si nu vad bne deloc cu el. Am fost la consulturi in copilarie si am purtat ochelari. Nu mai stiu pana la ce varsta. Parintii mei au divortat cand aveam 7 ani si eu am ramas cu tata. A tinut el greul… pana la un moment dat. Nu stiu ce s-a intamplat, poate a doua sotie care nu m-a avut la inima deloc… pur si simplu nu s-a mai interesat de acest aspect.
In generala si liceu eram foarte iubita de colegi si chiar daca cineva comenat asupra acestiu defect, aveam mereu pe cneva care imi lua apararea. Si nici eu nu taceam. Uimitor a fost faptul ca mereu eram inconjurata de baieti, in ciuda aspectului meu fizic. Cred ca aveam ceva ce alte fete nu aveau. “bunica” sau “babutza” erau poreclele mele. La 26 de ani unii inca imi spun asa, dar nu cu rautate. Niciodata.
Acum ma interesez de o operatie, pana acum nu am avut posibilitate financiara. Prietenul meu cu care sunt de 5 ani a aflat de curand ca eu nu vad cu ochiul stang aproape deloc. Si el va plati aceasta operatie si tot ce implica. Atat de ignoranta am fost in legatura cu subiectul asta. E ca si cum sa fiu asa, sa vad asa e absolut normal. Nu mai avd asta ca pe un defect. Nu simt nimic. Doar cand sunt foarte foarte obosita ma jeneaza, poate ma mai doare un pic capul.
In concluzie… suntem un neam de ne-educati, de rai, de critici, lipsiti de compasiune pentru semeni… cred ca asta ma doare mai tare decat problema ochiului meu “zglobiu”.
Anca, bun venit pe blog.
E o idee buna sa faci operatia. S-ar putea sa nu rezolve 100% problema, acum ca adulti corectia e o idee mai grea, dar, cu un medic bun, vor fi imbunatatiri FOARTE MARI, atat estetice cat si functionale.
Sa ma tii la curent.
BAFTA 🙂
Si daca ar fi numai atat! Dar rautatile incasate in copilarie de la cei din jur iti mutileaza personalitatea.Devii un adult timid cu increderea in tine ZERO.Ti e rusine de propriul chip si faci tot felul de alegeri proaste pentru ca ti se pare ca nu meriti mai mult.Dezvolti o frica de oameni de toata frumusetea.Fain nu?
Ambliopia unilaterala nu este vedere monoculara ci binoculara! Asta pentru ca ochiul slab vede (are acuitatea redusa dar are vedere periferica normala). De asta in toata Europa, America de nord, Australia, Japonia si in general toata lumea civilizata aceasta afectiune nu este considerata o problema pentru permisul de conducere. De altfel legislatia romaneasca schimbata printr-0 directiva UE (doar cu forta merge in Romania) permite si ea celor cu ambliopie sa aiba permis de conducere. Atitudinea nazista a multor romani fata de cei cu probleme oftalmologice se trage in parte din legislatia escrocului Ceausescu care a tinut Romania in mobilitate redusa. Vedere perfecta nu exista, tendinta unora de a reduce numarul de permise de conducere in baza a tot felul de inventii oftalmologice poate avea aspectul subminarii economiei nationale.
Data viitoare, cand ii spui unui bolnav ca isi merita soarta, vei primi ban pe acest blog. Comentariile noi intra in moderare si am avut si altele pe cap saptamanile astea decat sa stau sa aprob in 2 minute. 🙂
Esti foarte draguta, sa te mananc nu altceva! Scuze, m-am enervat initial crezand ca ti se pare comentariul meu prea dur, dar m-am inselat.