Physical Address

304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124

Viaţa pe o insulă exotică (1)

Uneori, când închid ochii, îmi amintesc de pe insulă doar boarea sărată care îmi mângâia chipul în serile de iarnă, când mă plimbam pe malul oceanului. Alteori, revăd cu un dor neţărmurit imaginea oraşului luminat de la picioarele mele, din fiecare seară a şederii pe insulă, când mă îndreptam dinspre bucătărie spre terasa apartamentului. Văd iarba de un verde coagulat de pe fâşia de pământ suspendată deasupra plajei mele de vis şi oceanul strălucind în nuanţe aprige, arămiu şi roşu aprins, african, care îţi poartă sufletul spre alte lumi, de o inimaginabilă frumuseţe. Insula mea exotică mi-a schimbat viaţa.

Mă aflam în anul de graţie 2009 şi lucram cu drag la un birou cu view spre buricul Capitalei, alături de nişte oameni super mişto, cu rezultate excelente în câmpul muncii. MediaPro Interactiv a fost o adevărată casă pentru mine – am locuit acolo cu plăcere, am învăţat multe, m-am relaxat, m-am jucat, am legat prietenii. Nici nu mai ştiu de ce şi, mai ales, în ce moment m-am hotărât să plec din ţară.

Încă din ianuarie 2009, când am fost în Amsterdam, mintea mea s-a luptat să conceapă faptul că există astfel de oraşe fabuloase în lume. Şi am ştiu instinctiv că trebuie să fac parte din ele. Drumul fusese trasat, doar că eu nu ştiam asta încă… Undeva, ceva a făcut un clic. Exact aşa cum se vorbeşte.

Într-o după-amiază de primăvară am găsit prin casă un plic cu o vacanţă în Tenerife, plătită integral. În plic se afla şi un DVD. Din plictiseală extremă am urmărit filmuleţul de prezentare şi mi-a lăsat o impresie bunicică. M-am mutat la laptop şi o lună nu m-am mai oprit din căutat informaţii despre insulă. Tot: mâncare, bani, chirii, natură, vreme, atracţii, emigranţi. Veştile nu erau de la nemaipomenit în sus, însă visele mele da. I-am împărtăşit lui Vlad ideea şi, ca de obicei, i-am zărit acea sclipire fantastică din ochi. Fără cuvinte, doar cu multă dragoste şi pasiune pentru această lume, pentru noi. Ne-am hotărât să plecăm în august, habar n-am de ce.

Însă prin luna mai, după un drum tulburător acasă la Iaşi, mi-am zis: “ce naiba fac eu?! Ce să caut în august în Tenerife? Ce-ar fi să plecăm acum?” Nu vă pot spune ce s-a întâmplat din acea zi de mai până pe 23 iunie când am ajuns pe insulă. O nebunie fabuloasă, magică: demisie, întâlniri, lacrimi, bagaje, bani dăruiţi şi primiţi, 2 trollere pline, alte lacrimi, speranţe nemărginite, doruri ascunse, mărgele cumpărate ca se le vând pe plajă şi curajul inconştienţei atât de adorabile, de necesare.

Drumul a fost chinuitor, cu peste 6 ore de escală noaptea, în Madrid, iar aterizarea aproape forţată pe insulă nu a reuşit să mă impresioneze. Nici când am ieşit din aeroport, aerul rece, de munte, şi norii grei nu m-au dat pe spate. Am aşteptat minute în şir până ne-am prins ce autobuz merge spre sud şi apoi aproape am adormit în aerul condiţionat al acestuia. Însă din Santa Cruz şi până în San Eugenio, bus-ul a mers pe o şosea săpată în munte, cu oceanul în stânga noastră, fascinant, chemător.

Ne-am oprit stângaci şi temători, în oraşul sudic al distracţiilor, cu hărtiile în mână, neştiind ce să mâncăm, cum să sunăm la proprietarii de apartamente şi încotro s-o luăm. Nu mai zic nimic de cele peste 35 de grade la umbră asociate “fericit” cu 3 bagaje imense şi 12 ore de nesomn.

După un telefon scurt, un tinerel şmecher, canarian sadea, ne-a prezentat un apartament şi ne-a spus sincer şi degajat să-i dăm banii pe 3 luni că ne aduce el cheile la ora 5. Când m-a văzut rânjind suspect, ne-a zis că ne face contract şi a mâzgâlit ceva pe nişte foi mototolite. Iar când a plecat să aerisească studioul pentru noi, l-am luat pe Vlad de mână şi am plecat cu primul taxi. Aveam pe hârtie trecute frumos numele şi adresa unui hotel ieftin.

Plăcerea a fost totală: hotelul de 3 stele costa 30 de euro/noapte, avea living, dormitor, bucătărie, balcon, baie şi terasă pe acoperiş (privată), dar şi o piscină superbă la parter. Ne-am relaxat două nopţi, am băut prima bere canariană, am dormit ore în şir şi am descoperit o agenţie imobiliară condusă de o nemţoaică amabilă, care ne-a făcut cunoştinţă cu viitorul nostru prieten şi proprietar, Juan Antonio.

Şi iată-ne duşi cu BMW-ul la un complex de pe munte, alb, în formă de diamant cu multe faţete, cu miros de calcar şi soare, de detergent şi plante tropicale, cu piscina şi gândaci de palmier. Nemţoaica a deschis uşa şi am zărit un spaţiu alb, cu tavan roşu şi cu un perete din geamuri, acoperit de o draperie groasă, verde, plină de praf. Cu mult curaj am dat-o la o parte, iar minunea s-a întâmplat acolo, imediat. Terasa de 12 metri pătraţi lăsa ochii noştri să se scalde în albastrul nemărginit al oceanului, în auriul oraşului şi al depărtărilor, în movul discret al insulelor învecinate, în bejul sidefat al muntelui, în verdele coamelor de palmier şi în azuriul imens al cerului. Şi acolo, în acea clipă, am ridicat şovăitor din umeri şi am rămas. Ştiam. Eram acasă.

Îmi amintesc cu tandreţe de supermarketul nostru Mercadona. Cel mai bun supermarket din lume. De rafturile cu minuni. De pâinea franţuzească, de borcanele cu măsline scufundate în ulei şi oregano, de sticlele de Mojito şi de bere ieftină Reina, de cafeaua infectă, de prajiturile calde cu nucă, de chiorizo cel gustos, de tonul perfect şi de bananele scumpe, mici şi bune. Rareori am cheltuit mai mult de 20-30 de euro pe alimentele care ne ajungeau o săptămână întreagă.

Baia noastră micuţă avea geam spre aleile complexului de locuinţe, pe unde pătrundeau parfum de flori şi raze de soare. Luminile nu funcţionau prea grozav. Televizorul avea vreo 5 canale canariene, inutile, dar gratis. Bucătăria consta în două dulapuri, o plită cu două ochiuri, căteva farfurii, căteva tacâmuri, un tocător din lemn pe care îl găseam plin-ochi de gândaci uriaşi de palmier şi un frigider mic, în care încăpea câte o singură crăticioară de mâncare odată. Aveam o canapea verde extensibilă, dar stricată, două fotolii antice, două paturi din fier, cu şipci din lemn rupte şi saltele comode, două perne, două pături, o bibliotecă şi 5 tablouri, dintre care un Van Gogh – Le Café de nuit.

Însă terasa oferea un confort sporit şi un peisaj uluitor. Nici măcar în două din cele peste 500.000 de secunde petrecute aici nu am avut acelaşi view. Cerul, oceanul, oraşul, atmosfera se schimbau ca într-o fugă continuă, vedeai viaţa alunecând pe gresia albă, luna într-un milion de forme şi mărimi, apusurile într-un miliard de culori imposibil de descris, soarele pictând formele îndrăzneţe ale norilor şi palmierii cântând din ascuţimea frunzelor gri-verzi, bătute de vântul aspru, cuceritor şi parfumat al insulei, acoperite de calimă, de dor, de veşnicie.

Cred că ar trebui să-mi opresc visele şi să vă spun concret ce au însemnat primele 6 luni în Tenerife. Ce am făcut acolo. De ce am plecat. Ce a fost bine şi ce a fost rau.

De bine…

– am avut parte de soare veşnic, de Crăciun pe plajă, de Revelion pe terasă, am cunoscut oameni faini, am înotat şi am savurat oraşul zi după zi, noapte după noapte.

– am petrecut după-amieze de vis într-unul dintre cele mai sexy vintage baruri de englezi pe care am să-l văd vreodată.

– am avut plaja mea, unică, îmbătătoare, care mi-a furat sufletul.

– am vizitat oraşe incredibile, de pe munte şi de pe mare, am făcut excursii pe care nu le voi uita toată viaţa. Când pătrundeai cu autobuzul în nori, trecând prin paduri de pin, iar dincolo de prăpastie se vedea oceanul, simţeai că îţi iei zborul.

– am cules portocale în Masca, un sat de piraţi ascuns în Munţii Teno, pe care trebuie să-l vezi că să fii convins ca aşa ceva există în realitate.

– am petrecut un weekend dulce într-un oraş din nord, iar duminică, la 5 dimineaţa, mă aflam într-un parc încărcat cu flori albe de vanilie şi lebede din piatră, din apropierea celei mai vechi biserici de pe insulă – acolo unde slujba era şoptită de oameni în spaniolă, de preot în engleză şi de mine în română.

– libertatea mea, bucuria, pasiunea au atins cote dureros de înalte.

– am aşteptat ploaia luni de zile, iar când a venit, am întâmpinat-o cu tequila, cântece vechi spaniole, paella şi plăcintă cu mere şi scorţişoară.

– am respirat parfumul plantaţiilor de bananieri, am văzut lei albi dormind îmbrăţişaţi, am cules fructe de cactus şi curmale, am mângâiat ponei canarieni, am privit valurile până la uitare de sine, am tremurat de frig şi de cald, de dor şi de inutilitate, am zâmbit fiecărui răsărit roz şi am admirat fiecare apus roşu, african, am fost la shopping, am călătorit, am dansat, am învăţat multe, însă tot parcă m-am bucurat prea puţin.

De rău…

– deşi rezidenţa am primit-o în jumătate de oră, cu obţinerea unui cont bancar şi a unui abonament la internet au fost ceva probleme. Băncile sunt efectiv proaste, nu găsesc alt cuvânt acum. Oamenii sunt delăsători şi au un veşnic program de vacanţă. Internetul mobil costă 50 de euro/lună şi are o viteză de tot râsul (sau plânsul).

– am căutat în disperare locuri de muncă, iar răspunsurile sunau toate la fel: “Nu sunt turişti, încercaţi mâine.” De parcă acel “manana” avea vreun rost.

– Vlad a lucrat 3 luni frumoase la o firmă care aducea turişti români în Tenerife, cu salariul minim pe economie (625 euro). Nu a reuşit să facă targetul impus şi, cu părere de rău, au angajat pe cineva mai bun de gură.

– m-am luptat cu mine însămi să mă angajez “debarasator” de scrumiere la terasele englezilor – nu am reuşit.

– am plâns zile în şir de neputinţă.

– nimic din ce este acolo nu se poate compara cu ce suntem obişnuiţi aici, în ţară. Poate doar plângerile veşnice ale românilor…

– într-un ceas târziu de ianuarie am luat cumplita decizie să ne întoarcem. Eram învinşi. Supăraţi. Puşi la pământ. Mi-au tremurat genunchii când am cumpărat biletele de avion. Ştiam oare ce va veni?! Poate doar în adâncul sufletului meu…

– în ultima seară, am respirat parfumul valurilor şi m-am îmbolnăvit grav de dor. O boală pe care am purtat-o în mine 20 luni grele. De care nu credeam că am să scap vreodată. În fiecare zi din cele 20 de luni m-am luptat să mă întorc pe insulă. Şi am reuşit. Ce s-a întâmplat când am păşit din nou pe pământ canarian? Într-un alt episod despre “paradis”…

Foto: Vlad Semen

Daca ți se pare interesant, un share ajută mereu. Mulțumesc.
Ioana Budeanu
Ioana Budeanu

Jurnalist, blogger, cu pretenţii de Travel Writer, călător pasionat. Pe Dojo Blog îmi propun să scriu despre călătorii, despre avantajele şi dezavantajele unei vieţi libere, petrecute pe drum. Locul meu de joacă este pe www.ioanabudeanu.com.

Articles: 6

22 Comments

  1. Nici nu prea am ce sa zic in afara de faptul ca asa experienta nu poate fi decat inaltatoare si de povestit nepotilor peste multi ani! Foarte frumos, ma bucur ca ai avut ocazia sa te intorci dupa acea plecare care te-a durut.

    Am citit de doua ori articolul şi acum parca imi doresc mai mult ca niciodata sa vizitez Tenerife macar pentru o saptamana 🙂
    Astept cu nerabdare continuarea :*

    • N-ai ce face o saptamana in Tenerife. E mai mare pacat sa bati atata drum pentru 7 zile. Zi-mi daca si cand vrei si iti organizez eu tot:) Gratis, normal 😛

      • Eu voi pleca o sapt in sept in Tenerife, in Playa de Las Americas..ce imi propui sa vizitez?euimi doresc sa ma plumb pe camile si sa fac scufundari…

  2. imaginea oraşului luminat de la picioarele mele (faine picioare ai!), hotelul de 3 stele(…) avea living, dormitor, bucătărie, balcon, baie(poate apartamentul… nu hotelul, nu am avut acelaşi view, lucram cu drag la un birou cu view spre buricul Capitalei…priveliste nu exista in vocabular? Ioana, zici ca esti jurnalist?! Trecind peste englezismele inutile si multele greseli, articolul nu depasescu o compunere de gimnaziu. Si faptul ca nu ti-ai putut gasi nicio sursa de venit in jumatate de an ar trebui sa te puna pe ginduri, mai ales ca vrei sa traiesti din calatorii. Ca sa scrii “de-adevaratelea” despre un loc (nu prin ochii turistului care sta o saptamina) trebuie sa traiesti acolo, iar pentru asta trebuie sa fii capabil sa muncesti si intr-un bar, nu numai dintr-un birou din “buricul Capitalei”. Nu spun sa te prostituezi profesional, dar niste compromisuri trebuie facute. Cunosc un om care, exact ca tine, a dorit sa cunoasca lumea. Absolvise o facultate si avea o slujba buna. In periplurile lui, a debarasat mese, a spalat pe jos in circiumi, a impartit fluturasi in intersectii. Nu s-a simtit umilit, ci a invatat din fiecare experienta.

    • Catalina, te voi ruga sa tratezi editorii de aici cu mai mult respect. Nu este compunere de gimnaziu, daca stau sa ma gandesc bine, sunt unele dintre cele mai bune articole de pe blog si chiar de prin blogosfera.

      Din punctul meu de vedere, oricine reuseste sa stea mai mult decat cateva saptamani intr-un loc, are deja dreptul sa se laude ca il cunoaste suficient de bine. Probabil si eu sunt o ratata, ca nu am job in New York, desi stau aici a treia oara cate 6 luni.

      Nu e atat de usor sa gasesti de lucru pe ‘aiurea’ si admir faptul ca a avut destule ‘cojones’ sa puna la o parte idealurile altora si sa INCERCE totusi ceva. Nu stii niciodata de unde sare iepurele si ‘esecul’ de acum 3 ani se poate schimba intr-un adevarat succes.

      Ioana, superb articolul, ca de obicei. Nu intotdeauna merge usor, dar ai noroc (ca si mine) ca ai un om alaturi care intelege ‘dorul’ asta. Singura diferenta intre noi, ca-s si eu destul de itineranta sa zic asa, este ca am posibilitatea de a-mi cara munca dupa mine, deci nu am fost nevoiti sa cautam joburi loco, avem un venit asigurat de munca mea. Zic sincer ca nu aveam asemenea ‘balls of steel’ sa plec fara siguranta unor bani care ne intra de bine de rau in conturi in fiecare luna.

      Vorba Dianei, keep up the good work. Ador articolele tale si, chiar daca nu descriu perfect chiar toate ideile mele despre calatorii, sunt incredibil de frumoase si de utile.

      Si pana la urma, atat timp cat VOI doi sunteti fericiti (si ar trebui), nu mai conteaza nimic. Continua sa calatoresti si sa scrii. Si acu’, sincer de tot, gandeste-te serios sa pui de un blog in engleza si sa incepi sa-ti traduci articolele. Cu talentul tau, EXPERIENTA, si engleza pe care o stii, s-ar putea sa ai un success serios. Plus ca sansele de monetizare sunt clar mai serioase, mai ales in momentul in care te infigi un pic in nisa 🙂

      • Ramo draga, multumesc. Cuvantul tau inseamna mult pentru mine, ti-am mai spus.

        Acum da, m-am invatat minte si pot si eu sa merg oriunde in lume, cu munca dupa mine. In 2009, de cand e povestea, de abia imi dadusem demisia si nici nu ma gandeam sa fiu jurnalist independent. Oamenii invata, se schimba, gresesc, merg mai departe si iar gresesc. Insa eu zic ca am evoluat mult de acum 3 ani.

        Ma gandesc la un blog in engeleza pt cand voi iesi la pensie:))) Glumesc, insa cu 5 joburi, blog, proiecte de travel si cele 8 luni de Asia care ma asteapta in mai putin de 30 de zile – nu imi vad capul, ca sa zic asa. Vreau sa scriu a doua carte si asta e primul lucru pe lista acum. Multumesc. Oricum va veni timpul si acelui blog cu siguranta.

  3. Cătălina: spune-ne mai multe despre tine, cum ai reușit TU sa devii o persoana de succes! Eu una sunt foarte curioasa! Poate învățăm ceva nou de la tine, si nu mai trebuie sa trecem prin fiecare step (pas via Google Translate!) al invatarii unui nou mod de viața! C’mon, nu fi shy!
    Ioana: am fost un cititor “mut”, deși vroiam sa scriu câte un reply, dar nu a fost sa fie! Just keep up the good work, my friend!
    Ce-mi plac mie astia care comenteaza in/sub anonimat gen Cătălina, Maria, Cristina etc.! Câtă imaginatie! Pheww!

    • Diana, thx girl. Luv ya :)) Si poate ne vedem la anul, ce spui? Ma primesti in vizita, sa bem o cafea in LA?

      • Ioana: mi casa e su casa! Don’t forget that! Nu beau cafea, da găsim noi ceva de băut lol
        Ramona: poate va ganditi si voi sa vizitati Coasta de Vest. Oceanul e cald, Iar la Tijuana încă au cele mai bune margaritas! :))

  4. Ioana, am zis si eu o saptamana ca nah… m-as multumi cu atat, daca s-ar putea doua ar fi deja un vis la care nu sper 🙂 Evident ca daca merg stiu la cine sa apelez, doar nu cred sa mai existe cineva asa pasionat si mare cunoscator al insulei ca tine.

    Si iar ma vad in situatia de a spune ca asa le place sa se bage in seama celor carora aceste articole nici macar nu le sunt adresate. Mie si nu doar mie, stiu asta, ne place cum scrii, ba chiar foarte mult, esti talentata, ai darul unei exprimari frumoase, care curge, foarte vizuala si senzoriala in acelasi timp, doar stii ca ti-am mai spus asta si pana sa apara acesti pseudo specialisti in… orice si in nimic.. Stii expresia cu “…. caravana trece, nu? :))

  5. Interesanta descrierea, eu am locuit 4 ani in Málaga si subscriu la cele spuse de tine, si bune si rele, dar as mai adauga pe lista de minusuri si problema “romanilor” din sudul Spaniei(stiu ca in insule nu e chiar atat de grava). Cel mai greu pentru noi a fost sa suportam reactiile unor spanioli cand auzeau ce nationalitate avem : “Joder tio! Rumanos?! No me lo puedo creer x q no lo pareceis! :)” Nu eram din categoria “rumanos” pe care o stiau ei, insa chiar si asa, stigmatul era pus! Asta a fost singurul motiv pt. care am inchis barul pe care-l aveam acolo si ne-am intors in tara. In afara de asta, Spania chiar e o tara misto.

    • Ai avut curaj sa deschizi un bar acolo? 🙂

      Noi am stat 2 luni in Fuengirola (pe langa Malaga) si am cunoscut niste romani super misto. Si ei spuneau ca in zona nu esti vazut chiar atat de rau ca in Madrid de pilda, dar ca spaniolii sunt incredibil de nationalisti si, daca iti deschizi un business, nu prea dau pe acolo. Eventual nemtii si englezii care stau acolo sunt mai interesati, ca aia nu au atatea talente, dar spaniolii nu prea vor sa aiba de lucru cu altii decat spaniolii lor.

      Zona este incredibila insa, mi-ar placea sa locuim acolo full time.

    • In Tenerife sunt multe feluri de romani: cele care conduc bordeluri, cei care lucreaza pe plantatii sau la crasme, cei care vand pe plaja sau fac diverse munci cu contract si bine platite. Nimeni, dar nimeni nu a zis ceva rau de romani sau nu am auzit eu, desi m-am laudat peste tot ca sunt din Romania. N-am vazut nici macar vreo reactie ciudata. Cu afacerile e cumplit si in insule, desi a inceput sa fie full acum, dupa 2 ani de criza. Ai avut curaj sa iti deschizi un bar in Spania, te admir. Poate mai incerci…

  6. To Dojo:
    Stiu ca ati fost in fuengirola. Ti-am dat si atunci un comm. referitor la zona teatinos si chiringuitos 🙂 Barul l-am avut in Malaga in oras, nu in Benalmadena sau Fuengirola unde sunt mai mult straini si turisti. Mie chiar mi-a placut sa locuiesc acolo, dar din pacate n-am avut noroc in afaceri.

    To Ioana: De incercat n-am sa mai incerc in hostelerie niciodata, deoarece din afara pare usor insa din interior este extrem de greu. Si da, eu am inchis barul, care apropo, era un bar de tapas, tipic spaniol, nu un bar de sau pentru “romani”, din doua motive: nationalismul si criza.

  7. HiHi, faina viata pe insulele. Am fost si eu in Ibiza 3 veri la rand, mai putin anul asta 🙁 Sper insa sa ajung si eu anul viitor in Tenerife sau undeva pe Coasta de Azur (asta doar daca lucrurile merg bine)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.