Și premiul „mama anului” este câștigat de …

23
104
views

Când am născut şi mi-am văzut copilul mi s-a părut cel mai frumos lucru care putea să  mi se întâmple, între mine şi ea a fost o dragoste năprasnică, necondiţionată.  Presupun că şi tatăl a simţit la fel – bărbaţii nu se manifestă la fel ca femeile, dar atunci am zărit lacrimi în privirea soţului, lacrimi de bucurie, de mândrie, de mulţumire. Ştiu că nu spun ceva nou dar are legătură cu ceea ce vreau să povestesc mai departe.

Acum fiica mea este mare, la liceu, clasa a XI-a. După cum bine se ştie clasele a XI şi a XII-a nu mai sunt obligatorii aşa că au foarte mare importanţă absenţele, atitudinea şi notele. Are în clasă un băiat frumos, talentat, deştept, dar rebel.

tanar

La vârsta asta este de înţeles. Acest băiat n-a avut situaţia încheiată pe primul semestru la şase materii, marea majoritate din cauta absenţelor. După începerea anului şcolar a reuşit să-şi încheie, cu chiu cu vai, trei situaţii, dar  în martie, la şedinţă cu părinţii, problema celorlalte trei devenise acută.

Fiica mea imi spune următoarele: părinţii lui sunt despărţiţi iar lui, cum a intrat la liceu i-au închiriat un apartament. Îşi spală, îşi calcă, îşi găteşte, se gospodăreşte singurel. Fiecare părinte are altă familie, alţi copii, el neavând loc niciunde.

Mai mult de atât, diriginta încercase să ia legătura cu mama ca să poarte o discuţie – acel copil risca exmatricularea – iar răspunsul a fost că n-o interesează, să ia școala ce măsuri crede de cuviinţă (expresia a fost că să ia măsurile legale care se impun), că de-abia aşteaptă să facă 18 ani ca să scape de el.

Repet, acest băiat este extrem de deştept, nu e puturos, dar e un rebel care stârneşte în unii profesori anumite resentimente cauzate de răspunsuri mai ironice, de absenţe, într-un cuvânt un spirit de frondă firească la această vârsta.

Pasul următor a fost să se ia legătura cu tatăl, tată care promisese solemn ca va fi prezent. N-a fost, iar diriginta s-a uitat la noi şi ne-a întrebat ce facem? Iniţial am zis că ascult o poveste proastă, nu credeam să fie posibil, mai ales că acel copil urma să participe la olimpiada de lingvistică (limba română) la nivel naţional, am uitat să precizez că suntem la profil uman, filologie, intensiv engleză.

Unul dintre părinţi, un tată, a fost vehement – acest copil era capul mai multor „răutăţi” în care îi atrăgea şi pe alţii, care urmau să aibă nota scăzută la purtare, să fie pedepsiti adică şi ce putea înţelege al lui, că până la urmă vinovatul principal scapă? Ba să facă bine să înţeleagă că are un părinte care-l iubeşte şi-i poartă de grijă, am răspuns.

Simţeam că inima mea de mamă se zbate fără să poată pricepe cum e posibil ca o mamă şi un tată să fie dezinteresaţi de copilul lor.

Am luat apărarea puştiului pentru că îl înţelegeam: singur la 17 ani, părăsit de ai lui, ce putea face? Devenise ironic, obraznic ca o metodă de apărare.

Mă bucur că l-am putut ajuta cumva, majoritatea părinţilor au fost de partea mea, adică să se discute cu el pentru o şansă. Acum, pot să spun că acel copil  a înţeles, şi-a schimbat un pic atitudinea faţă de unii dintre profesori, a făcut pace cu alţii, în fine şi-a aranjat situaţia şcolară dar eu continui să mă întreb cum poate o mamă să-şi renege propriul copil? Cum să spui că nu-ţi pasă? Zece copii dacă aş fi avut, cu zece bărbaţi, i-aş fi iubit pe toţi, mi-ar fi păsat de toţi, m-aş fi zbătut pentru toţi şi pe toţi i-aş fi ţinut lângă mine.

Nu cred că un bărbat poate fi pentru o femeie mai important decât copilul ei, după  cum nu cred ca o femeie să fie mai importantă pentru un bărbat decât copilul lui. De fapt sunt sentimente diferite ce nu trebuiesc amestecate. Ca fapt divers, gurile rele spun că mama acelui băiat este un avocat destul de cunoscută, nu ştiu, dar oricum dacă şi-au permis să-i închirieze un apartament, să-i ofere o sumă de bani lunar, să-i plătească dările apartamentului, etc… înseamnă că banii nu sunt o problemă şi că nu sunt nevoiaşi.

23 COMMENTS

  1. Liliana, multumesc de poveste. Este trist ce scrii tu si din pacate nu este un caz singular.

    faptul ca o familie are bani nu inseamna nimic. Am cunoscut copii de ‘bani gata’, ai caror parinti aveau o singura replica: “pleci in oras? cati bani sa-ti dau?” Absolut nicio comunicare, niciun sfat, nici macar sa se intereseze unde pleaca copilul si cand vine.

    In alta ordine de idei, ma gandesc si la dascalii care au trecut ca prin apa prin scoala. Se fac multe ore de psiho-pedagogie si orice bou stie ca, daca un copil are un comportament din acesta ‘anormal’ este clar o problema acasa. Comportamentul unui copil e oglinda clara a evenimentelor/mediului familial, cum de nu au fost in stare minunatii dascali sa se gandeasca totusi ca poate e o problema cu baiatul asta?

    Ma bucur ca ai actionat si ca parintii te-au sustinut. E pacat ca un copil bun sa se piarda pentru ca are doi tampiti pe post de parinti si dascali care nu-s merita nici salariul ala de rahat.

    • Dojo, ştiam de atitudinea rebelă a acestui copil dar … nu m-am gândit nici o secundă atât de departe pentru simplul motiv că în mintea mea astfel de … nici nu ştiu cum să le spun, gânduri? nu încap. acest copil a câştigat la un moment dat, la un proiect, o excursie în Grecia iar profesoara a refuzat sâ-l ia pe motiv că este un copil neguvernabil. fără alte întrebări. psihologii din şcoală sunt o glumă bună. acum, noua dirigintă s-a implicat mai mult iar el a înţeles, el. diriginta spunea că făcut ochii mari când i-a explicat că nu riscă numai să repete anul ci exmatricularea ceea ce însemna pierderea liceului deoarece clasele XI şi XII nu sunt obligatorii. atunci i-a promis că o să-şi îndrepte atitutudinea ceea ce a şi făcut. acum, ca fapt divers, este genul de băiat pe care şi l-ar dori orice mamă, înalt, slăbuţ, cu părul negru şi ondulat, tenul alb, frumuşel, rebel şi isteţ.

  2. Da, vechea faza : oameni bogati si retardati… Fac copii numai cand li se sparge prezervativul, din greseala… Zau, in Romania numai prostii au bani, uite de-aia eu n-am…

    • poate că s-au iubit, la un moment dat. cine ştie? pe urmă nu s-au mai înţeles, s-au despărţit, sunt atâtea cupluri care trec prin asta, nu-i nici o nenorocire, dar cum poţi să spui ca mama că de-abia aştept să facă 18 ani ca să scap de el? asta e de neiertat.

    • sunt si eu parinte de copil de 20, o mama superprotectiva, care abia acum invata sa mai taca si s-o lase sa-si croiasca singura viata, chiar daca va da rateuri.e greu sa gasesti calea cea mai buna, dar nu pot concepe sa-mi fie indiferent ce face copilul meu, sa vad ca se duce in jos si sa nu-mi pese.cred ca voi fi cu mana intinsa si cand va avea 40ani, gata s-o ajut daca o va cere.

      • eu am o vârsta, şi-un copil de 20, şi trebuie să mă controlez când vorbesc cu mama pentru că orice mă supără pe mine pe ea o supără de nu ştiu câte ori mai mult şi sunt ani de când nu mai stăm împreună. mie mi se pare normal dar nu şi altora.

  3. Ce poveste trista.
    Din pacate la varsta asta nu stiu cat isi poate da seama el ca are sanse mari sa-si rateze viitorul daca renunta la scoala. De asta ar avea nevoie de sprijinul parintilor.
    Nu pot, pur si simplu nu pot sa inteleg cum pot unii sa isi ignore copilul in halul asta…

    • Mda, Oana, asta-i problema cu voi femeile : sunteti prea naive si n-aveti habar cum e lumea cu adevarat, ce caracter au oamenii cu adevarat….habar n-aveti….

      • Ce inseamna sa-ti iubesti copilul,sa stai toata ziua pe capul lui,sa-l dadacesti “dragul mamii nu-i frumos,vezi ca te arzi,o sa racesti,ce spun vecinii,profesorii…” La varsta lui constientizeaza perspectiva asa ca vrea ceea ce face.
        Cunosc destule cazuri in care tineri,fara sprijin material si parintesc si-au croit un viitor bun;de ce…pentru ca au vrut ei(un exemplu respectabil l-ai dat chiar tu Dojo,cu articolul despre bunicii tai).El nu vrea si stiti de ce pentru ca i s-a dat prea multa importanta cand a fost mic.
        Vrem sau nu sa recunoastem dar sunt si copii buni si copii rai.

  4. categoric, sunt copii buni şi copii răi cărora n-ai ce să le faci. am cunoscut copii răi, chiar răi, dar pe care părinţii îi iubeau necondiţionat, doar e copilul tău, nu? copilul de care am vorbit nu e rău, dar ce putere de decizie, ce înţelepciune poate avea un copil la 17 ani? a-ţi iubi copilul înseamnă a-i atrage atenţia când greşeşte, a-i epxlica alternativele şi a-l lăsa să aleagă. poate să aleagă greşit, şi? trebuie renegat sau trebuie ajutat? la vârsta asta critică ai impresia că le ştii pe toate, că poţi să faci multe, ai tendinţa de judeca aspru şi multe altele, dar, un părinte trebuie să fie alături de copilul său.

    • Pentru ca fiecare are dreptul la viata,fericire si nu trebuie sa te sacrifici pentru nimeni.Stiu ca suna egoist,dar daca ai facut tot ceea ce este uman posibil si nu ai reusit,trebuie sa mergi mai departe.
      Si el chiar daca e inca un copil trebuie sa invete sa lupte si singur(cu atat mai placut e succesul).
      Am cunoscut persoane la care le-au murit parintii,au ramas cu casa si bunurile si dupa o anumita perioada de timp au devenit niste ratati.
      Citeam un articol in care un elev de liceu este admis cu bursa la o universitate din Anglia,fara ca parintii lui sa stie(lucrau amandoi la o companie de aviatie,si mai mult din timp erau plecati).Daca retin bine copilul era de la un liceu din Timisoara,cred ca Lenau.Informatia poate fi verificata.
      Oricum acestui tanar ii doresc putere si sa-si gaseasca o motivatie pentru a invinge(de ce nu,motivatia sa fie chiar un copil).

      • sunt de acord cu tine, nu sunt un părinte care să dea totul pentru copil iar eu … să fim cumpătaţi, zic, dar, totuşi… ce poate înţelege un copil la 17 ani lăsat singur? repet, vorbim de un copil extrem de deştept dar tot un copil. exemple de tineri reuşiţi cunosc şi eu, cândva am spus că dacă copilul meu nu învaţă, sau nu-l duce mintea – că trebuie să-ţi evaluezi singur odrasla, nu sunt de acord să investesc în studiile lui doar de amorul artei. la vremea respectivă interlocutorul m-a contrazis dar, azi pot să spun, după nişte ani, că nu mi-am schimbat opinia. ajut copilul, în nişte limite, dar dacă el nu vrea sau nu poate, reevaluăm situaţia.în final fiecare are libertatea de alegere.

      • Ion, pana la 18 ani copilul este OBLIGATIA TA CA PARINTE. Daca nu vrei sa te sacrifici, nu-l faci. Da, de la 18 ani, il dai in ma-sa, daca nu-l mai vrei, ca se presupune ca-i, cica, adult. Dar pana atunci te ocupi de el, ca e minor 🙂

  5. Adevărul că astfel de copii tot timpul vor căuta să se răzbune pe cineva pentru faptul că le lipsesc părinții, iar în cazul de față au picat profesorii. Chiar dacă ei nu recunosc că le lispesc părinții, acest lucru se vede vizibil pe ”fața”. Din păcate am avut șansa să cunosc și eu astfel de persoane pe vremea când eram în liceu și majoritatea se regăseau în tiparul băiatului de mai sus.

    Liliana, meriți o mie de felicitări pentru ceea ce ai făcut. Mamă cu adevărat!

  6. Sub nici o forma nu vreau sa scuz parintii,dar daca ai astfel de parinti de ce sa fi propriul tau calau?
    Eu sunt pe principiul “ajuta-te singur!” si mai tarziu le poti demonstra ce greseala au facut,tocmai pentru ca ai reusit in viata fara ajutorul lor.
    Cred ca marele industrias Honda atunci cand a fost intrebat catre sfarsitul vietii ce mostenire ii va lasa fiului sau a raspuns:”Ii las satisfactia sa-si castige singur existenta!”
    Parerea mea este ca tanarul acesta a fost in copilarie un alintat,caruia i s-au facut toate mofturile iar acum a dat de greu si gata “nu mai avem gravitatie!”

    • De acord cu tine, ca trebuie sa stie sa stea pe 2 picioare, dar tot i-as lua la impins vagoane pe parinti. E cam prematur sa-l lasi de capul lui, mai ales la varsta asta, cand are nevoie mai mult de suport moral si indrumare.

    • ion, depinde foarte mult si de cum a fost crescut copilul, dar si de el din punct de vedere psihologic si de materialul genetic.
      In general, in situatii din astea nu prea sunt cai de mijloc, la fel ca in cazurile copiilor fara nici o posibilitate.
      Optiunea 1 – copilul o sa faca tot posibilul sa demonstreze ca poate sa reuseasca in ciuda piedicilor / parintilor delasatori
      Optiunea 2 – o sa devina un ratat.

      Primul caz e frumos, e idealist, dar nu se intampla chiar asa de des. Putini au aceasta tarie. Si cand majoritatea adultilor nu sunt in stare de asa ceva e cam ipocrit sa te astepti de la un copil sa reuseasca.

      • Iti multumesc pentru replica,dar raman la convingerile mele.Poate ca atunci cand era mai mic toate deciziile din viata lui erau luate de parinti,bunici,frati si poate nu a avut responsabilitati.Acum cand trebuie sa-si conduca singur viata,ii este frica de greselile pe care le-ar putea face prin luarea unor decizii.
        Sa se gandeasca cati copii sunt abandonati de la varste mult mai fragede si fara nici un sprijin material.
        Bineinteles ca m-as bucura sincer sa-si regaseasca fericirea alaturi de familia lui.

  7. cunosc si eu un astfel de copil. Cand parintii au divortat si au hotarat sa faca ‘cariera” fiecare pe alte meridiane ale lumii si cu altcineva la brat pe el l-au abandonat acasa, cu suficienti bani sa se descurce. N-a murit de foame dar a simtit nevoia a se razbune aratandu-le cat de jos poate sa decada. A inceput sa neglijeze scoala, a fost in pragul repetentiei, a renuntat la facultate…Era un copil bun dar s-a simtit tradat si n-a stiut cum sa le faca rau parintilor decat facandu-si rau lui, personal.Acum parintii s-au “reunit” formal dar cred ca pentru el e prea tarziu.

  8. tot n-am să reuşesc să pricep, indiferent de argumente, cum poţi ca părinte să spui “nu mă interesează”. a, la 30 de ani e treaba lui, sunt deciziile lui şi-şi asumă consecinţele faptelor, dar la 17 ani? nici eu nu stau pe capul copilului, toată ziua, dar vorbim seara şi ascult (s-au mai inventat şi telefoanele mobile, aşa că ştiu cam pe unde umblă) şi dau un sfat, când e cazul, şi altele, şi mă interesează ce vrea să facă. acuma ce să spun, am un copil bun care imi spune absolut tot, chiar şi notele proaste sau eventualele chiuluri, sunt un părinte care nu ţine morţis să se uite în catalog pentru că le ştiu (notele+absenţele), pentru că avem o convenţie : sinceritate absolută. ce rost are minciuna atât timp cât eu te sprijin? de ce să fiu pusă într-o postură neplăcută când e simplu să-mi spui tu. nu e mai bine? mă uit la aceste şedinţe cu părinţii cât de bulversaţi sunt când li se comunică absenţele copiilor şi nu pot să pricep. adică tu nu ştii ce face copilul tău o bună parte din zi? pe unde umbă şi cu cine? toţi am chiulit în liceu, de la cursuri, am avut restanţe peste vară (mai târziu), toţi am trecut prin perioada aceea, nu e mai bine să imi spui că mâine nu am chef să mă duc la şcoală, râmân acasă sau mă duc în cutare loc cu nu ştiu cine? că tot am dreptul să-ţi dau un număr de scutiri pe semestru şi altele. atât de multe lucruri se pot schimba în viaţa adolscenţilor prin încredere şi discuţii sincere şi e păcat ca un tânăr excepţional să se piardă pentru că nimeni nu l-a ascultat.

  9. E ceva timp de când lucrez (şi) ca asistent social într-o ţară străină. De altfel, am scris despre unele cazuri întâlnite “la mine acasă”, pe sit.
    Aici mă limitez doar la câteva concluzii la care am ajuns doar după ce am acumulat ceva experienţă personală şi alte câteva cazuri întâlnite.
    1. Părinte eşti toată viaţa. Orice om are momente de decădere în viaţă. Ca părinte E DE DATORIA TA să fii alături de creaţia ta, fie material, fie emoţional, ATUNCI CÂND ŢI SE CERE. Mie mi s-a dat un şut în dos în ambele cazuri, aşa că am fost nevoită să mă “cresc” singură.
    2. Vârsta de 18 ani e prematură. Termini un liceu şi înveţi… nimic. Fără a avea o modalitate de a îţi asigura existenţa rămâi o povară pe spinarea familiei/societăţii, etc.
    3. Cei care l-au adus pe lume pe acest băiat îşi vor reaminti de el. După vreo 20 de ani, atunci când cariera va trece pe alt plan. S-ar putea să aibă parte de acelaşi tratament cu care şi-au tratat copilul (casă şi masă).
    4. Ştii ce mă şochează Dojo? Ca toţi suntem la naştere la fel. Ceea ce modelează fiecare individ în parte este mediul în care creşte. Există un om care deja a dovedit prin experimentele lui acest adevăr. E vorba despre Bruce Lipton. A pus în trei medii de cultură diferite acelaşi tip de celule. După o perioadă de timp în mediile respective au început să se dezvolte structuri asemănătoare cu celule caracteristice “oaselor”, “muşchilor” sau “nervilor”. La un rezultat oarecum similar a ajuns şi Masaru Emoto, cel care a fotografiat cristale de apă expuse în medii diferite.
    5. Chiar dacă am peste 40 de ani, tot consider că mai am multe de învăţat. Am învăţat din greşelile părinţilor mei, a celor cu care am avut relaţii de serviciu, de pe net, etc. Singurul lucru cu adevărat folositor pentru acest tânăr este să aibă pe cineva lângă el ACUM şi să-i prezinte care îi sunt opţiunile REALE. De ce spun asta? Simplu. La 18 ani am luat examenul la facultate şi-am abandonat. Mi-ar fi prins tare bine ATUNCI să mi se prezinte care îmi sunt opţiunile…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here