Cu brânza-n Berlin

După vestea de acum câteva zile (plus euforia cauzată .. și oboseala tot mai mare pe care o simt), începem să revenim la un fel de normal și eventual .. să mai și scriem pe blog. Până îmi mai adun puterile să scriu chestii ceva mai serioase, mă gândesc să vă amuz puțin cu o întâmplare de prin trecut.

Să tot fie niște ani de când ne-am planificat o ieșire pe la beutorii de bere. Era cu ocazia Numismata, un târg numismatic frecventat de jumătate, ocazie si pentru dojo să se preumble prin oraș, eventual să facă ceva shopping. Nu mult, dar suficient cât să se simtă și ea piți adevărată.

Cum viața în doi e bună, ne-am gândit că-n patru ar trebui să fie de două ori mai bună, așa că i-am invitat cu noi pe sora lui iubi și pe nepotu’. Era vorba de un weekend, deci puteau ambii să-și elibereze programul de muncă și de școală. Cu multă voioșie ne-am plasat strategic în mașina lui iubi, gagicile în spate, domnii în față, plus câte un bagaj micuț de cap de turist în portbagaj, care, spre deosebire de ce am eu la Corsa, poate ține mai mult de o poșetă și niște apă minerală.

Odată trecuți prin Praga (și absolut impresionați de frumusețea orașului, chiar dacă l-am vizitat pe noapte), ne-am oprit într-o parcare și am dormitat 2-3 ore. Mircea are bunul obicei ca, dacă se simte extenuat de drum, să doarmă chiar și o jumătate de oră undeva oprit, decât, doamne-feri, să dormim somnul ălor drepți că se vitejește la volan.

Spre dimineață am ajus în Berlin, o zi tipică pentru finalul de toamnă nemțesc, cu singurul avantaj că măcar nu ploua.

Înainte de a ne lua camera în primire (planificam asta mai încolo), ne-am înfipt la niște cumpărături, că doar și gura noastră trebuia să mănânce. Am luat mezeluri, niște delicatese pentru pofticioși ca noi, plus un sortiment de cașcaval pe care-l adoră sora lui Mircea și familia ei. Am pus toate bulendrele în portbagaj și ne-am pus pe plimbat și făcut poze.

Cum s-a înserat, ne-am adunat și noi picioarele spre mașină, am urcat în ea, cu destinația hotelul aflat la câțiva kilometri de centrul orașului. Pentru că ne înghețaseră și ovarele de frig, s-a dat drumul la căldură, așa că în câteva minute ne-am dezmorțit.

Imediat însă aerul din mașină a părut că se deteriorează rapid. Mirosul greu perceptibil a prins „iuțeală” și forță în max. 3 minute, iar buna dispoziție din mașină s-a cam disipat. Am început să strâmbăm din nas, rușinați să întrebăm cine s-a scăpat. Până la urmă, cumnata a prins curaj și a întrebat amuzată „bă, care stă prost cu mațele la ora asta?”. După amuzamentul întrebării, ne-am dat seama cu toții că mațele personale stăteau bine, merci de întrebare.

Aha, deci nu era asta, plus că mirosul începea să meargă spre o combinație de hoit, îmbrăcat în șosete nespălate. Era clar ceva inuman la mijloc, pentru că niciunul nu ne mai confruntaserăm cu asemenea iz. Simțeam că nările chelesc subit de păr, iar mirosul începea să ne amețească. Cum înghețul temporar suna mai bine decât asfixia în mirosul aceala criminal, s-au deschis toate geamurile de la mașină, până să ajungem la hotel.

În parcarea hotelului au deschis și ei bagajele, să afle de unde vine aroma unică. De la brânza aia care le place lor atât de mult. Pare-se că nu a fost ambalată prea isteț de către cei de la magazin, plus că aportul brusc de căldură dat de mașină i-a dat „viață”. Exact lângă noi era parcat un Golf, lăsat cu portbagajul deschis (probabil până revine proprietarul să mai ia din bagaje).

Acum să vă imaginați glume și planuri drăcești pe capul nostru: ne imaginam cum ar fi să punem brânza buclucașă în mașina omului (undeva de unde să nu o găsească prea repede) și să vezi dimineață mutre pe bietul păcălit. Și cum și-ar vinde mașina pe 100 de euro, mai ceva ca nebunii ăia de la Mythbusters (sau care au fost), de au lăsat un leș de porc în mașină, atât de compromisă, că și metalul caroseriei puțea de-ți muta părul din nas.

Partea bună pentru victima noastră a fost că, în ciuda opiniei lor despre români, suntem totuși oameni civilizați, așa că ne-am luat singuri „puturoasa” în cameră (cu frigider, din fericire) și nu am purces la nenorocit viitorul nimănui. Plus că frigul și tura de râs ne-au amintit subit că deținem fiecare câte o vezică și numai mirosul ăsta nu ne lipsea (deși zic fără teamă de a greși că brânza aia era atât de împuțită, că nu se mai simțea dacă ne scăpam pe noi).

În ciuda intenției inițiale de a căuta vreun container de „chemical waste”, cumnata a re-împachetat brânza și a promis că, dacă se apucă de împuțit mașina în lungul drum spre casă, o aruncă înainte să o lăsăm noi să stea la ocazie prin Germania. Culmea, puturoasa aia mică s-a potolit (probabil și-a consumat miasmele în prima seară, sfântul știe), așa că am ajuns în Timișoara cu nările intacte și ficații nestresați.

Tot culmea, cumnații au consumat brânza respectivă și s-au jurat că a fost senzațională. S-au oferit să ne mai aducăo bucată, dar am preferat să nu ne batem joc de norocul nostru. Mirosul din acea seară berlineză ne-a cam redus cheful de brânzeturi „speciale” măcar pe câteva luni.