Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Sistemul medical: vina lor sau incultura noastră?
În ultimul an am avut de-a face cu sistemul medical mai mult decât mi-aş fi dorit. Am întâlnit oameni cumsecade – cei mai mulţi, dar şi cei pe care îi denumesc „altfel” – puţini şi specific cadrelor medii. Sistemul medical este, alături de cel educaţional, printre cele mai arătate cu degetul doar că nimeni nu-şi pune întrebarea cât greşim noi. Am să las învăţământul deoparte dar, nu mă pot abţine să nu spun că totuşi profesorii încearcă să-şi facă datoria, aşa cum pot, doar că uneori n-au cu cine.
În a doua zi de rusalii am ajuns la un spital de urgenţă cu cineva care făcea febră foarte mare pentru un adult, de cel puţin două zile, de fapt erau patru, doar că în primele două febra se ridica moderat ceea ce semăna cu o răceală şi ca atare stai acasă cu paracetamoale şi ceaiuri cu lămâie. Nu am să scriu despre cele cinci ore petrecute pe holurile spitalului că de, nu eram singurii şi nici un caz grav, bolnavul stătea pe picioare şi făcea diverse glume, plus că înafară de febră nu avea nici un alt simptom, nici nas smiorcăit, nici tuse, nimic, nimic, dar, aşteptând intri în vorbă cu diverse persoane şi auzi tot felul de cazuri.
O femeie drăguţă, la vreo patruzeci şi ceva de ani începe să-şi spună păsul. Era cu soţul, soţul ce suferise un AVC (accident vascular cerebral) diagnostic pus de cei de la salvare, cu cinci zile în urmă, trecuse pe la un alt spital, şi de-acolo, cu toate că omul folosea greu piciorul drept îl dăduse acasă că nu are nimic. Acum erau aici pentru că, firesc, omul nu avea cum să se simtă mai bine, din contră, între timp îi amorţea şi mâna.
Mă uitam la aceea femeie şi nu puteam să cred ce aud. Imi aduceam aminte că, în urmă fix cu un an, tatălui meu i se spunea acelaşi lucru, la acelaşi diagnostic, numai că trebuia să semnez şi dacă îl luam acasă şi dacă îl internam. Trebuia să-mi asum răspunderea pentru ambele situaţii. Bineînţeles că am ales varianta internării, nu eram medic şi nici mama nu avea cine ştie ce cunoştiinţe medicale.
Din ceea ce ştiam atunci despre AVC, prea puţine, nu aveam, atunci, pe nimeni cu o asemenea suferinţă, imi dădeam seama însă, instinctiv, că nu-i pot asigura un tratament corect acasă. M-am uitat la femeia aceea nedumerită, nu m-am putut abţine să întreb de ce a acceptat? Mi-a întors o privire de om neajutorat. Ce era să fac doamnă? De ce nu i-aţi întrebat pe medici, ce credeau ei că-i puteţi face Dvs. unui om ce nu se mai putea baza pe un picior? Cum să fac aşa ceva?
Doar că nu şi-a dus mâna la gură, a mirare, că putusem să mă gândesc la asta. Să iei la întrebări un medic? Mă uitam uimită, femeia avea 44 de ani, puţin mai mică decât mine, iar pe vremea aceea se zice că se făcea şcoală şi da, la un minim de opt clase ar trebui să-ţi dai seama că AVC are legătură cu creierul, zic numai. Alături stătea fiul, cred că avea în jur de 20 de ani, hai că mama era incultă dar fiul? Şi el? Cuvânul cerebral alături de accident chiar nu le spunea nimic?
După privirea lor candidă îmi dădeam seama că nu. Impresia mea este că medicii de la urgenţă au un fel de target, cât mai puţine internări, că internările înseamnă costuri, de la hrană la medicaţie, aşa că … dacă merge, merge, dacă nu, nu. Rămâi tu, pacientul, rudele, să te aperi şi să-ţi ceri dreptul care poate fi, în unele cazuri, un drept la viaţă. Oamenii aceia, femeia şi băiatul, nu erau alte etnii, erau oameni obişnuiţi, simpli, extraordinar de simpli, îmbrăcaţi curat şi cochet dar care nu puteau pricepe ce înseamnă accident vascular cerebral, şi nu numai că nu pricepeau dar nu avea nici o tresărire cum ar trebui să ai atunci când nu înţelegi un termen medical, drept urmare erau complet neajutoraţi. Acum, medicul care i-a preluat a ţipat la ei că de ce au stat cinci zile, că ce aşteptau, iar ei n-au spus, dintr-o teamă pe care n-o pricep, că alt spital îi trimisese la plimbare.
Ce să zic? Că sunt oameni şi oameni ca peste tot în lumea asta, dar nu m-am putu stăpâni să nu mă gândesc că or fi de vină medicii, şi sunt, dar şi neştiinţa pacienţilor este mare şi nepăsarea şi indolenţa şi toate. Cum mama mă-sii să accepţi senin o externare când omul mai avea puţin şi-şi dădea sufletul?
Ce dacă eşti un om simplu? N-ai gură? Ca să spui ce te nedumereşte. Nu pricepi, cere explicaţii pe limba ta. Dar cum poţi să stai aşa, aşteptând ce? O minune? Nu pricep.
Sistemul medical românesc are numeroase lacune dar şi incultura noastră, o anumită teamă, ne transformă în victime sigure ale unui mecanism găunos.
Liliana, destul de acord cu tine pana la un punct.
Eu sunt genul de pacient care, odata ce afla ca are o problema medicala, sta sa citeasca o carca de treburi. Studiez poze de eco, studiez articole de specialitate, pentru ca-mi place mereu sa stiu exact ce am si ce presupune asta.
Consider ca un pacient informat are mai mari sanse de a trece cu bine de hopurile astea, plus ca poti discuta altfel cu medicul si poti afla chestii utile.
In alta ordine de idei, eu sunt pacientul. Daca doctorul meu spune “mars acasa” ca esti OK, atunci ma duc acasa, pentru ca omul ala are niste ani de studiu in plus fata de mine si nu-i doctor de internet. Este adevarat ca sunt si medici care mai dau ‘gherle’, dar de asta ai tu dreptul ca pacient sa cauti inca o opinie, daca ti se pare ca nu-i ceva OK. In general insa, oamenii astia ar cam trebui sa-si stie treaba 🙂
PS: foarte posibil ca pentru un AVC ceream si eu internarea fara discutie.
când am avut problema cu tata nici eu nu ştiam mare lucru despre AVC dar starea lui mă făcea să intuiesc că e mai bine să stea în spital. azi pot spune că primele 10 zile sunt foarte importante pentru un pacient cu AVC, mai ales că se face un tratament specific şi există riscul repetării lui, în aceste 10 zile în mod special, de-aia e bine să fie sub supraveghere medicală. intuiţia m-a sfătuit bine.
Problema este ca nu toti gandesc asa sau au posibilitatea sa procedeze astfel. Bunicii mei, de exemplu, se bazeaza pe diverse chestii babesti si nu au de fiecare data dreptate, deci o consultatie medicala cat si un verdict sunt absolut necesare. Dar ce te faci cand dai de un incompetent si-ti spune ca esti bine, iar in urmatoarele 2 saptamani ajungi in stare critica stand acasa.
Experienţa demonstrează că la noi şi multe din celelalte ţări cel care are nişte cunoştinţe despre domeniu şi “vorbeşte aceeaşi limbă” cu un specialist (medic, translator, mecanic auto, programator, avocat, arhitect etc) e întotdeauna băgat în seamă, ajutat şi tratat cât se poate de bine, cu cât pune mai multe întrebări cu atât mai bine.
Adică specialistul îl ajută tocmai pe cel care mai ştie câte ceva, şi nu pe cel care e bâtă şi are cea mai mare nevoie de ajutor. Cam ciudat, nu?
asta am observat şi eu dar tot nu pot să nu mă întreb ce te împiedică să dechizi gura? oamwenii ăştia se uita la medic cu teamă, cu admiraţie (într-un fel e de înţeles dar … parcă seamnă un pic a prostie) ca şi cum e un personaj picat de sus ce nu poate fi întrebat. păi când omului îi e rău, rău şi tu îmi spui că nu are nimic nu-i firesc să pun întrebări?
Romanii au 2 reactii, cand vine vorba de medici, ambele, zic io, gresite: ori ii considera ca pe niste dumnezei in fata carora nici nu trebuie sa respiri, ori nu dau doi bani pe ei si se comporta de parca le-ar fi sclavi.
Cred ca reactia normala este de RESPECT si intelegere. Omul acela este clar ca stie mult mai multe decat tine (in caz ca nu esti si tu medic exact pe specialitatea respectiva) si este autoritatea la care te duci cu problema ta de sanatate. Nu e OK nici sa-l tratezi ca pe un lache, dar e bine sa ai curajul sa iti discuti problemele cinstit, sa ceri sfaturi etc.
Mie imi place sa aflu cate ceva despre boala respectiva (daca apuc), dar si intreb una-alta. Nu am avut niciodata de lucru cu vreun medic care sa-mi fi refuzat o informatie sau un sfat.
Dojo, respectul e respect. faţă de orice om, indiferent de vârstă sau de pregătire. eu una, când nu cunosc pe cineva mă adresez la persoana a treia până capăt permisiunea de mă adresa familiar şi cer acelaşi lucru. dar oamenii aceia prea nu-şi ridicau privirea din pământ. poate că nu le păsa. e şi asta un aspect de luat în clacul. nu ştiu.
Eu sunt web designer. Inainte de web design am facut facultate de comunicare si relatii publice. Inainte de facultatea aia am facut liceu de mate-info. Dupa cum observi, din educatia formala primita (pana acum) nu a existat nimic care sa ma pregateasca pentru domeniul medical, pentru domeniul contabil sau pentru meseria de aviator. Cu toate astea in romania se asteapta de la mine sa fiu un dictionar de termeni medicali, sa stiu suficienta contabilitate incat sa tin o firma. Nimeni nu mi-a cerut inca sa pilotez un avion sau sa repar un reactor nuclear, dar niciodata nu e prea tarziu.
Femeia de care vorbesti tu probabil ca nu a putut sau nu a dus-o capul. E usor sa ne simtim destepti in fata unor astfel de oameni. Dar asta nu inseamna ca nu au dreptul la tratament medical sau la viata. Deci concluzia e ca doctorul e de vina, nu pacientul. E ca si cum ai spune ca vina pentru cernobal o poarta locuitorii zonei care au acceptat sa se construiasca o centrala nucleara in vecinatatea lor.
când tatal meu a fost internat în spital a fost alături de un bătrânel de la ţară. tot cu AVC dar, într-o stare mai bună. era omul ăla de un bun simţ şi de un haz teribil. şi medicilor şi asistentelor le era drag de el. în felul lui, extraordinar de simplu, punea întrebări medicilor despre starea lui. de ce ăla putea şi alţii nu pot?
Pai stai bre, ca daca era de la tara nu inseamna ca nu-l ducea capu :)))) Poate nu m-am facut inteleasa, eu chiar despre iq scazut vorbeam.
stau şi mă gândesc la observaţiile voastre, parţial sunt de acord cu ele dar … medicii sunt şi ei oameni, buni sau răi, mai miloşi sau mai fără suflet, dar oameni ca oricare alt om. ajung la un spital, cu un bolnav, – de fapt nici nu are importanţă boala, că nu ajung la spital de drag şi dacă văd că omul cu care sunt nu este băgat în seamă nu încep să pun întrebări? mai ales dacă este grav, la un AVC omul nu mai are control asupra unei părţi din trup, ce fac dacă medicul acela îmi spune că nu are nimic? imi aduc aminte de mine când tot un medic îmi spunea că tata este în ordine şi că pot să-l iau acasă. cum să-l iau? deja nu mai era în stare să facă doi paşi singur iar mâna dreaptă nu şi-o putea ridica la nivelul umărului. cam aşa era şi bărbatul acela, chiar mai rău pentru că stătuse 5 zile fără nici un fel de tratament specific. oricât aş fi de simplu, nu e vorba de a face pe deşteptul faţă de alţii, dar era clar că nu puteai să-l ajuţi. şi totuşi? bun întâlnesc un medic fără inimă dar eu, eu, ruda celui în cauză ce fac? accept? asta nu înţeleg, uşurinţa cu care unii oameni acceptă şi nu pun întrebări.
Am avut si eu aceasta trista experienta cu socrul meu, ajuns la spital cu AVC si inconstient, cu semipareza. A fost internat in sectia de neurologie a spitalului din Caracal, cea mai oribila sectie de spital din cate am vazut si cu un personal pentru care nu gasesc calificative care sa-mi exprime indignarea. Atata idolenta, nepasare si sadism n-am vazut.Si spun asta eu, om din sistemul sanitar, care as putea avea mai multa intelegere pentru colegele mele. M-am abtinut cu greu sa nu fac scandal vazand cum sunt pacientii tratati. Vizita medicala dura maxim 3 minute la un salon de 6 paturi, ti se dadea reteta sa te duci sa cumperi toata medicatia de la farmacia de vizavis, nu le spunea nimeni cum sa le ia. Toti bolnavi, cu paralizii, aveau insotitor cate o babuta, femei simple de la tara carora nu le spunea nimeni nimic, dormeau noaptea pe un colt de pat si nu trecea nici un cadru medical prin sectie, puteai sa mori linistit.Mizerie si dezumanizare maxima. Am intrebat o infirmiera daca saltele alea imputite de pe pat sunt de pe vremea lui Ceausescu si ea mi-a zis zambind: nuuu, alea s-au rupt demult, astea sunt alea care erau de aruncat, ramase de pe vremea lui Dej!A fost o experienta oribila si mi-a fost rusine ca sunt partasa la asa ceva.
Pe de alta parte remarc si eu constant lipsa de informare a pacientilor. Medicul face zilnic vizita la nou-nascuti dar nici o mama nu intreaba cum e copilul ei si daca exista vreo problema, nu vor sa stie decat cand se externeaza si cine le face gauri de cercei.E ciudat sa supraveghezi un copil in reanimare 12 ore si sa nu vina nici o mama sa intrebe ce-i face copilul. Si e trist, foarte trist…
dna Adelina am văzut o mămică în farmacie care cerea vaccinul roz (cutia cică era roz) pentru un copil de şase luni de nu ştia farmacista ce să-i dea. înşirase o grămadă de cutii pe tejghea doar, doar mămică îşi va aduce aminte cum se cheamă. în final, mămica a ridicat din umeri şi a luat măreaţa hotărâre să se lase pe mâna farmacistei, adică să-i dea ce consideă mai bun. farmacista era blocată iar eu, în spatele ei şi mai blocată. în final farmacista a refuzat să-i dea vreun vaccin. hotărâre corectă, semn că nu toată lumea are ca target vânzările, pentru că mama era cea care trebuia să decidă şi doctorul să-i scrie pe hârtie cum se cheamă. dar e trist că oameni tineri, care se presupune că au acces la informaţie, net, televiziune, sunt atât de dezinteresaţi.
@dojo, spuneai că în cazul medicilor reacția ar trebui să fie de respect și înțelegere.
Ideea este că pentru niște oameni cu educație (ce ne considerăm) asta ar trebui să fie reacția normală față de oricine, nu doar față de doctori.
@Liliana, așa cum tu ți-ai dat seama că oamenii ăia nu au conștientizat gravitatea diagnosticului, și doctorii care i-au trimis acasă au observat-o. Și în cazul asta nu mai vorbim de o “lacună” ci de o faptă cu încadrare juridică.
Deci să mulțumim colegiului medicilor care pare să depună toate eforturile pentru a mușamaliza orice malpraxis.
aşa este. ai perfectă dreptate. dar eu, cel care însoţesc bolnavul, chiar nu am nici un cuvânt de spus? oricare ar fi pregătirea mea.
Medicul depun un juramant, pe care candva il respectau. Indiferen de bani, caz etc. Acum se pare ca il fac doar asa, ca e traditie si sa faca parintii poze. Eu unul cred ca nu putem sa fim toti invatati, iar medicii trebuie sa trateze fiecare bolnav la fel.
Complicată şi complexăm problemă. Medicii ar trebui să îi trateze pe toţi pacienţii la fel. La rândul lor, ar trebui să aibă un salariu proporţional muncii pe care o fac, nu să trăiască din atenţiile pacienţilor. Asta nu înseamnă, însă, că sunt de înţeles cei care condiţionează tratementul pacienţilor, de nivelul atenţiei, sau şi mai rău să ceri bani cu nesimţire. Ce nu mai înţeleg eu, legat de această nobilă ştiinţă, este de ce atunci când ceri parerea a trei medici, afli trei idei diferite. Ca şi la jurişti, de altfel, unde totuşi înţeleg mai uşor, cu legile astea intenţionat interpretabile. Medicina, însă, ar trebui să fie mai exactă. Am auzit o dată un medic spunând:” Noi aici, la Brăila, aşa tratăm boala aceasta”. Nu ştiusem până atunci, că această ştiinţă, are tratamente în funcţie de judeţe. Glumesc, bineînţeles, dar ideile acestea ar trebui să ne facă să ne documentăm mai mult. Ca să mai venim şi noi cu a patra părere :)). Dar în niciun caz, medicii nu trebuie trataţi ca nişte zei. Respect, desigur, dar nu divinizare şi teamă.
apropos de “noi, aici, la braila tratam asa boala asta”. acum mai multi ani m-am imbonalnavit de zona zoster. n-am stiut ce era. mi-am inchipuit ca m-a muscat ceva. chestia asta arata ca niste mici vezicule intr-o zona de un roz intens. nu era intr-o zona specifica, ci undeva in spatele genunchiului, in 3 zile ma durea piciorul de-mi venea sa urlu. marele meu noroc ca eram in concediu si am decis sa petrec prima parte a concediului la bunica-mea. o doctorita, painea lu’ Dumnezeu, mi-a spus tot ce trebuia spus, de la ce s-a intamplat si de la ce e posibil sa se mai intample, ca sa ma feresc, sa nu ma agit ca trece si mi-a dat o reteta. mi-a explicat ca medicamentul principal este intr-o doza foarte puternica ca sa poata actiona cum trebuie, mi-a spus ca trebuie sa mananc bine, cu multe fructe si legume ca organismul sa poata face fata tratamentului si mi-a dat si vitamine, plus inca un medicament de refacere a nervilor afectati si un unguent extern, plus ca a recomandat multa odihna. a doua zi durerea era deja suportabila si de a treia zi nu a mai fost deloc, iar veziculele se retransesera si inchisesera vizibil. cand am terminat tratamentul eram inca in concediu, dar acasa la parinti. m-am dus din nou la medic, altul. era in concediu, dar asistentul de la dermatologie a picat in nas cand a vazut reteta. “noi nu recomandam o doza atat de mare” (doza medicamentului principal era mai purit de jumatate decat ce-mi fusese recomandat anterior) si m-a a “amenintat” ca e posibil sa ma mai doara inca 6 luni- 1 an. pe mine nu ma mai durea deloc dupa 2 zile de tratament complet. nu recomandau vitamine sau o dieta puternic vitaminizata, ce sa mai vorbim de medicamentul de suport. plus un unguent mult mai slab ca doza. e adevarat, pielea s-a refacut complet in 4-5 luni, dar durerea nu a mai revenit niciodata, deloc si-s 6-7 ani de atunci. din cand in cand in cand, cand mi-e frig, sau cand temperatura se schimba foarte brusc de la o extrema la alta simt niste extrem de vagi intepaturi in zona aia (cred ca mai degraba pe fond psihic), dar niciodata nimic altceva. multumesc cerului ca in anul ala am ales sa ma duc la bunica-mea in prima parte a concediului.
in privinta articolului, eu una aleg sa risc sa pun intrebari care pot parea prostesti “daca e posibil ca “aia” sa aiba legatura cu problema mea”, decat sa risc ca ceea ce consider eu insignifiant sau fara legatura sa conteze foarte mult.
si, ca sa fiu on topic, daca mi se da de ales, as refuza internarea, doar daca as fi sigura ca as putea oferi o ingrijire propice acasa. (de exemplu: o raceala/gripa foarte urata si tzaspe bolnavi intr-un pat in spital).
Chiar că ai avut noroc, cu vizita la bunica. Am avut şi eu parte, de “bucuria” unei zona zoster, cu vreo 15 ani în urmă şi ştiu cum e. Oricum, în cazul tău, înţeleg că cei doi medici recomandau aceleaşi sunstanţe active, diferind doar concentraţiile. Dar în multe alte cazuri diferă diagnosticul. A propos de zona zoster, ştiu că multă vreme am fost destul de speriată, că peste tot scria că sunt mari şanse de recidivă. La tine, în 7 ani, nu a recidivat. La mine în 15, la fel. Aşa că, spunem Doamne ajută şi le trimitem şi un gând bun medicilor noştri! O zi frumoasă!
Cel mai bine e sa fii sanatos. Daca ajungi pe mana medicilor de la noi, poti sa ai nu una, ci mai multe boli grave sau mai putin grave iar medicul iti spune ca esti sanatos tun, n-ai nimic chiar daca tu ii spui ca te deranjeaza, te doare…ai anxietate domle’…mmmda
Ca o explicaţie la ce nu înţeleg eu.: Nu sunt un om foarte deştept, poate citit da, am o pasiune – lectura, în ceea ce priveşte medicina cunoştiinţele sunt limitate, dacă sunt un pic mai extinse, sunt din cauza experienţelor avute când, fie m-am documentat singură citind sau, mai recent, apelând la net, fie punând întrebări. Pentru că tot am vorbit de AVC tata a făcut anul trecut două, unul în iunie, despre care am vorbit, al doilea în noiembrie. La acest al doilea, salvarea a sunat la un spital de specialitate, i s-au confirmat locuri libere şi m-a dus acolo. Tata, are aproape 80 de ani, şi, până anul trecut a fost un om activ, în ambele dăţi nu a fost inconştient, nu a avut dificultăţi de vorbire sau de gândire, doar piciorul drept era paralizat iar cu măna nu putea să apuce. Bun, mă duce salvarea la acest spital, intrăm la camera de gardă când, medicul rezident de servici începe să ţipe la cei de pe salvare să nu dea bolnavul jos de pe targă. Cine ne-a pus să venim acolo? Şi dăi şi dăi cu reproşuri către personalul ambulanţei. Iniţial am zis să tac, că de, eram în spital şi oarecum la mâna lor, dar toate până la un punct, că doar nu eram orbi, surzi şi muţi. În timpul ăsta targa era suspendată cumva, pentru că, după cum am spus voia să ne trimită la alt spital, că aşa avea chef. Am întrebat-o dacă ar fi tatăl ei ce-ar face? Care era motivul pentru care nu ne primea? Salvării i se confirmase existenţa locurilor libere. Şi-atunci? Să aibă grijă că vorbeşte de oameni şi că are de-a face cu oameni nu saci de cartofi. Imi răspunde că ce mă bag, că ea purta o discuţie cu un cadru medical. De acord, doar că vorbeau de un bolnav care era tata, eu eram fiica lui şi că nu eram surzi, dacă avea ceva de reproşat personalului de pe salvare putea să o facă în altă încăpere, pentru că nu eram surzi şi, pentru că era clar că voia să nea papucii, cum Doamne iartă-mă să fac pe surda? Pentru că mă enervasem le-am spus celor de pe salvare să-l urce înapoi şi să-l lase în mijlocul străzii cu tot cu targă că o stau să-l păzesc până se va hotâră careva să ne bage în seamă. Era spital de neurologie? Era. Unde să mă duc cu el? Vorbeam de un om cu o pensie onorabilă care muncise zeci de ani pentru sistemul ăsta păcătos, un om al străzii are dreptul la asitenţă de urgenţă, iar el? Îl plimbăm între spitale că aşa are chef medicul rezident aflat de gardă? Mă credeţi sau nu eram hotărâtă să fac asta. Probabil şi-a dat seama şi domnişoara doctor şi, pentru că nu voia scandal, le-a dat ordin brancardierilor să-l aşeze pe tata pe pat iar pe mine m-a poftit afară. Am ieşit, mă gândeam că o să am de aşteptat, m-am aşezat să fumez o ţigară şi m-am uitat la ceas hotârâtă ca peste o oră să-i întreb de sănătate. N-am apucat să termin ţigara, cineva din cei ce aşteptau pe hol m-a strigat că sunt chemată de profesor în camera de gardă. În prezenţa profesorului domnişoara doctor era altă persoană, nu ştia cum să-mi intre în voie, cum să se ocupe de tata, să-l întoarcă pe o parte sau pe altă, să vorbească extraordinar de politicos de parcă era altă persoană (dr jekyll şi mr.hyde). ei bine, asta nu înţeleg. Indiferent pentru ce eşti acolo, nu contează diagnosticul, dacă medicul sau alt personal calificat nu te lămureşte pe deplin, sau nu face ce trebuie pentru viaţa celui pe care-l însoţeşti, ce te împiedică să le ceri socoteală? Anul trecut mă gândeam că tata, având aproape 80 de ani, se gândesc că e bătrân şi … mă rog, deşi tot nu înţeleg, dar cazul întălnit de mine la urgenţă avea 44 de ani, era un om în putere, folosesc trecutul pentru că l-am văzut pe cărucior, cu gura strâmbă, neputincios, un bărbat înalt din care boala muşcase nemilos. Ei bine, dacă eram în locul soţiei acelui om m-aş fi tăvalit pe jos în camera de gardă a spitalului care-mi spunea că e bine, le-aş fi cerut medicilor să-mi dea scris că nu are nimic – dar poate că asta e prea mult dacă nu te duce capul, oricum aş fi făcut foarte urât pentru că voiam să-mi văd barbatul aşa cum îl ştiam, nu schilodit de boală.
Super tare articolul ! Mi-a placut foarte mult!
[…] Sistemul medical românesc și veșnicile noastre întrebări. […]