Nicio lacrimă neconsolată

12
168
views

Dacă e să aleg din zecile de sfaturi ce mi se par (mai ales acum) absolut inepte, pe loc fruntaș ar fi acela de a nu „încuraja” bebelușul, când plânge. Pentru unii, încurajarea asta înseamnă de fapt ca, atunci când plânge, să-l iei în brațe și să încerci să-l consolezi.

După un an de când o avem pe Nadia am învățat că există și momente (din fericire nu foarte dese sau de lungă durată), când plânge și nu-ți prea pică fisa ce are. E curată, „mâncată”, teoretic odihnită. Și totuși plânge. Pe la 4 luni ne-am dat seama că tânăra don’șoară are o MARE problemă cu căldura. Facem deci pauză să mai adăugăm un sfat nociv: înfofolește bebelușul, că el nu e om și nu simte ca noi.

Nu ne-am avântat să facem 24 de grade în casă (după cum ziceau unele persoane), așa că am ținut copilul la 22 de grade constant, dar recunosc că uneori (poate și sătulă de comentariile că suntem niște inconștienți să ținem copilul dezbrăcat) am mai pus o haină în plus sau o păturică de bebe.

Ne-am dat seama de faptul că fata face urât la cald, în timpul unei mici excursii în țara vecină și prietenă (Serbia), după cremă de .. fund (de bebeluș). Totul a fost OK, până am ajuns aproape de destinație și s-a dezlănțuit iadul. Plânsul acela de zici că-și dă sufletul. Am oprit mașina și am ieșit cu ea la aer. Imediat s-a potolit.

Moment de Evrika … deci și asta e o problemă.

În timpul verii, când vedeam că începe să se tureze, o puneam unde era mai răcoare și plânsul se încheia subit. Normal, că ne auzeam din nou comentarii că suntem noi telelei, că răcim copilul și că probabil plânge de frig 😀

Nadia nu a plâns exagerat, deși uneori minutele alea ne păreau o eternitate. De pe la 5-6 luni a plâns rar, mai mârâie ziua, dacă nu îi convine ceva sau dacă este obosită, mai plânge vitejește noaptea, dacă se trezește și îndrăznesc să plec 2 minute la budă. Noaptea e fiară după maică-sa, nimeni nu e bun, doar eu.

O chestie pe care însă am refuzat să o aplic din prima secundă, a fost să „dresez” copilul în ceea ce privește plânsul. Nu cred că un bebeluș manipulează, nu cred că este rău în sufletul lui și că dorește să ne subjuge pe ăștia de-i suntem părinți.

Când s-a născut, am văzut o bucățică de omuleț terifiat de ce i se întâmplă, probabil cu destul disconfort că l-am scos și noi de acolo de unde îi era bine. Vocea mea a calmat-o imediat, apoi, după ce a fost luată de la mine, a început din nou concertul. Cred sincer că există o conexiune incredibilă între noi (mamele) și bebelușii noștri, iar conexiunea aia nu ține decât de dragoste și de dăruire.

Am refuzat deci să-mi las copilul să plângă, pentru a nu o învăța cu „nărav”. În cazul ei cel puțin, nicio repriză de plâns nu a fost gratuită și fără sens. Copilul a încercat mereu să-mi transmită ceva: îi era foame, poate cald, era obosită, o durea ceva, era speriată. Nu plânge de-a naibii, nu plânge des și nici fără motiv.

O chestie pe care am admirat-o și la bunică-sa, deși ne mai dăm cap în cap cu ideile de parenting, este că nici ea nu concepe să lași copilul să plângă neconsolat. De multe ori aproape ne călcam pe picioare să ajungem la fată, deși (mai ales noaptea) ea oricum doar pe mine mă dorea. Dar am apreciat faptul că, deși ne despart mulți ani și multe idei contrare, este la fel de preocupată ca și mine ca fiica mea să nu plângă singură.

Și nu a plâns niciodată.

Au fost cazuri când a mai plâns și sincer nu știam ce să-i fac (până ne-am prins de faza cu temperatura ei ideală). A plâns cu foc 20-30 de minute și am ținut-o în brațe tot acest timp. Am încercat poziții, am încercat să-i dau mâncare, să o schimb, orice mi-a dat prin cap. Au fost momente când am simțit că vreau să sparg ceva, pentru că e incredibil de frustrant să vezi cum îți plânge copilul de se îneacă, fără să-ți dai seama ce are. Și nu, repet, eu nu cred povestea că plânge de-al naibii.

Dar nu am spart nimic. Am simțit că mă prăbușesc de neputință, dar am ținut-o în brațe, i-am cântat, i-am povestit, am făcut kilometri în casă. Și s-a liniștit până la urmă, apoi, odată cu înaintarea în vârstă (și cu experiența noastră ceva mai bogată în ceea ce o privește), a fost mult mai bine.

Mesajul pe care doresc eu să-l înțeleagă este că NICIO lacrimă de-a ei nu este lipsită de importanță pentru noi. Că este obosită, că o doare ceva, că are febră sau s-a speriat de uscătorul de păr (aparent are fobie de el, momentan), de fiecare dată când plânge, o iau în brațe. Fără excepție. Fără teama că mă manipulează, folosește, fraierește.

Este mică și are nevoie de ocrotire. De vocea mea care o liniștește mereu ca prin farmec. De sărutările mele, de mângâiere.

„Șocant” pentru adepții sistemului mai spartan de gestionare a crizelor de plâns ar fi faptul că fii-mea nu a devenit plângăcioasă, deși am „încurajat-o” prin atenția imediată pe care o primește (nu că ar fi ignorată în restul timpului). Plânge rar, se potolește foarte repede. Este mereu veselă, de când se trezește dimineața, până seara, la culcare. Poate faptul că se știe mereu protejată și iubită o face să se relaxeze. Să apeleze la lacrimi doar când chiar nu poate să se exprime altfel. Și nu o face pentru a primi atenție specială (pentru că oricum este centrul universului), o face pentru a-mi comunica, așa cum se pricepe.

Iar eu pricep că are nevoie de niște brațe calde, o voce calmă și de niște pupici pe frunte. Sau de o fereastră deschisă, pentru a se răcori, de o repriză de somn sau pur și simplu de cineva care să o asigure că totul este în ordine.

12 COMMENTS

  1. Cam la fel se intampla lucrurile si in ceea ce o priveste pe Buburuza noastra! (10 luni) Are si ea chestii care nu-i plac, gen blender, aspirator, servetele, pungi de plastic. Am invatat insa ca e nevoie sa-i explicam/aratam ce-i cu ele si toate sunt ok. Ex: asta e blender, faci tati mancare pentru bebe. Vede ce si cum se intampla in timpul functionarii si nu mai plange. Ah, si nici noua nu ne place s-o vedem plangand, asa ca-i oferim toate conditiile ca sa n-o faca fara vreun motiv real!

    • Si Nadia era speriata de blender la inceput. Apoi si-a dat seama ca din el vine papa, asa ca acum, daca ma vede cu el, incepe sa chiuie de bucurie 🙂

  2. fetita mea a avut colici si a plans mult la ele ( 6 ore pe zi, continuu, 6 sapt…) – erau momente cand imi veneam sa imi iau campii si sa dispar, ma duceam si faceam un dus si reveneam. Nu, nu sunt de acord cu plansul neconsolat, si eu cand suparata am nevoie de o imbratisare calda, asa ca aplic aceleassi reguli cu fata.

    • Oh, nasol. Io stau sa cuget ca probabil fii-mea de fapt nu prea a avut colici, foarte posibil ca de la caldura / oboseala facea nasol. Oricum nu a plans mult, citisem si io cum sa calculezi daca is colici sau nu. Plangea cateva minute pe zi, uneori o repriza, alte ori 2-3 reprize. Mie-mi pareau insa milenii, iti dai seama.

  3. O să las asta aici: https://www.psychologytoday.com/blog/moral-landscapes/201112/dangers-crying-it-out

    Andrei nu a fost lăsat să plângă nici un minut. Are un an şi patru luni, şi este un copil extrovertit şi încrezător, şi nici nu concepe că aş putea vreodată pleca de lângă el, asta deşi merg la serviciu în fiecare zi.

    Cred că pericolul cel mai mare când laşi copilul să plângă este că îşi pierde încrederea în puterea lui de comunicare. El comunică prin plâns, alt instrument nu are, cel puţin până la un an. Dacă ignori plânsul, înseamnă că semnalele lui nu sunt importante, deci se va resemna. Mi se pare tragic să creşti un copil pasiv şi resemnat la ideea că mama lui nu îl înţelege.

    • Am citit si eu recent niste articole de acolo, foarte utile. Cel mai important lucru, cred eu, este sa ne urmam instinctul de parinte, care ne ‘invata’ ca, daca micutul plange, trebuie sa facem ceva. Ca are nevoie de ajutor, de mangaieri etc. Mi se pare socant ca inca exista oameni (femei chiar), care considera ca e OK sa stea deoparte, in timp ce copilul plange.

      Eu nu pot nici sa mananc, daca fii-mea plange, asa ca prin primele saptamani ale ei de viata se intampla sa mananc uneori o data sau de doua ori pe zi (parca se activa cum puneam gura pe mancare). asa ca lasam mancarea deoparte si ma ocupam de ea. Chestie pe care inca o fac (desi plange rar si scurt): intai copilul (spalat, hranit, culcat etc.) apoi eu. Vad ca inca nu am crapat, iar fata infloreste pe zi ce trece.

      Si Nadia e FOARTE expansiva si relaxata, curioasa, plina de energie etc. Acum drept este ca si noi suntem cam la fel, dar poate si faptul ca este centrul universului pentru noi conteaza. Stie ca ma-sa e mereu aproape (in primul ei an de viata am fost departe de ea 10 ore in total), plus ca oricum nu suntem singure.

  4. Fiul meu a fost alergc la bormasina. Din cauza faptului ca locuiesc intr-o zona ieftina a Bucurestiului, in blocul nostru s-au petrecut nennumarate mutari de diversi cetateni care isi doreau ca apartamentele lor sa devina “case”, “locuinte” intr-un timp foarte scurt. Fara a mai respecta ore de liniste, de somn, etc. Frica fiului meu de sunetul bormasinii (cei care locuiesc la bloc si au trecut prin astfel de experiente stiu despre ce vorbesc) devenise fobie. Eram nevoit sa-l impachetez frumos si fie ploaie, fie vant, plecam pe strazi pana se potoleau “meltenii”. La sfatul unei prietene psiholog am facut un experiment reusit, pe care l-am descris intr-un articol despre bormasina.
    Cum sa interesti sistemul imunitar al copiilor tai

  5. Oare ai fi scris acelasi articol daca ai fi avut un bebelus care ar fi plans din cauza colicilor cel putin 6-7 ore pe zi in reprize de 1-2 ore? Daca ai fi fost atat de obosita incat ai mai fi mancat, nu ai mai fi facut un dus doar pentru a profita de 20 de minute de somn? Daca incheieturile mainilor ti-ar fi fost atat de dureroase in perioada postpartum incat ai fi plans de fiecare data cand iti luai copilul in brate? Daca ai fi avut halucinatii din cauza oboselii? O criza de plans de 20-30 de minute e o nimica toata. Bineinteles ca ai putut sa iti consolezi copilul de fiecare data. Si bineinteles ca nu poti sa intelegi mamele care isi lasa copilul sa planga. Nici eu nu mi-am lasat copilul sa planga in perioada colicilor chiar daca plangeam si eu de epuizare si chiar daca nu aveam pe nimeni sa ma ajute decat prietenul meu care lucreaza de dimineata pana seara. Insa eu inteleg mamele “adepte ale regimului spartan”, pentru ca eu stiu ce inseamna sa nu mai poti.

    • Natasa, bun venit pe dojoblog.

      As fi scris acelasi articol, pentru ca incerc pe cat uman posibil sa fiu disponibila pentru fata mea. In primele saptamani am avut zile in care mancam o data sau faceam dus la 2-3 zile. Nici pe buda nu stateam linistita, ca parca ma simtea. Sa nu zic ca uneori noaptea, cand era inca treaza si trebuia sa merg neaparat pe ‘tron’, o luam cu mine in baie.

      Drept e ca nu a urlat enorm, dar si-a facut si ea safteaua cu plansul, ca orice bebelus. Abia la 4-5 luni s-a mai calmat situatia (zic in continuare ca e posibil sa fi fost supra-incalzita si noi nu ne dadeam seama – doar dupa ce am inceput sa pun si acest simptom pe lista, s-au mai rezolvat problemele).

      Nu ma refer aici la fazele extreme prin care ai trecut tu si alte mame, cand esti atat de torpilat de oboseala, ca nu mai stii de tine. Nici tu macar nu ai lasat copilul sa planga singur dupa cum spui, ai facut pe necuratu’ in patru si ai incercat sa-l consolezi. Sau macar sa ii fi alaturi, ca in destule cazuri nici eu nu puteam sa o linistesc. Si erau momente cand o tineam si in cap si nu mai stiam ce sa-i fac.

      Pana la urma isi facea norma de plans si se linistea la fel de furtunos pe cat incepuse. dar NICIODATA nu a plans singura in patul ei, cu mine in alta camera sau chestii din astea. Sau, in cele 2 cazuri cand nu am fost acasa in tot anu’ si a plans in draci, a stat ta-su cu ea in brate pana a terminat de plans. Din ce zice el, ora aia cat am lipsit, a plans-o non-stop.

      Ce incerc eu sa ating aici este ideea unora ca, daca il iei in brate pe copil sau incerci sa-l consolezi, il ‘strici’, ca se invata etc. Sau ca astia micii incearca sa ne manipuleze din prima secunda etc.

      Chiar a vazut sotu’ faza cu un copil putin mai mare decat fata noastra care tot plangea la cateva minute si ai lui il puneau suparati in patut, sa planga acolo ca s-au saturat. Stau si ma gandesc ca probabil, daca ar fi mereu disponibili sa incerce sa il ajute sa se linisteasca si sa-i dovedeasca dragostea lor, ar incepe sa fie mai sigur pe el si mai relaxat. Asta cel putin zic ‘cartile’ si noi cel putin am incercat sa fim mereu langa fata, mai ales cand are momente grele.

      Acum probabil ii in faza cu iesit de dinti noi si de cateva zile e mai dificila. Si, desi simti uneori ca te apuca nervii, ii zambesti, o pupi etc.

      La faza cu somnul .. nici eu nu am mai dormit ca lumea de cand s-a nascut. Acum dorm in medie 6-7 ore pe noapte, cu 2 treziri. Drept este ca nu sta treaza mult (doar daca e bolnava – cand a stat si 2 ore treaza in creierii noptii), dar oricum imi buseste zen-ul 😀

      Noi sa fim sanatoase … pana la urma si momentele astea vor trece. Cu fiecare zi e mai usor, cel putin asa imi ziceam in primele saptamani .. a mai trecut o zi .. va fi mai simplu 🙂

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here