Despre simplitatea vietii de parinte

4
86
views

Eram deja gravidă.

Obosită, ca orice viitoare mamă ce se respectă.

Burta creștea încet-încet, gândurile la ea îmi ocupau majoritatea zilei. Așteptare, emoție, bucurie, spaima că poate ceva nu va fi OK.

Oare cum voi fi ca mama? Voi reuși să am grijă de ea? Va știi că este iubită? Va fi fericită alături de noi?

Când treci la stadiul de părinte, realizezi că nu mai ești tu de capul tău (nu se pune partenerul, e om în toată firea, nu depinde 100% de tine, așa cum depinde bebelușul ce-ți bucură viața).

De când ți se naște copilul, trebuie să ai grijă de o mică ființă umană. Da, poate ai avut câine. Sau pisică. Sau hamster.

Știi deci cum arată responsabilitatea, că tot vieți sunt și animăluțele astea.

Dar ți se naște COPILUL. Omulețul tău, ce-i mai bin din voi doi.

Și vine echipat pentru viață, doar că are nevoie de tine non-stop. Să decizi ce scutece folosești, cum ce îl speli (cât de des). Ce faci dacă nu poți alăpta, cum lupți cu boala lui, cum îl liniștești, cum îl educi?

Aveam momente când rămâneam cu ochii pierduți în zare și încercam să-mi dau seama ce am de făcut ca părinte și dacă voi putea să fac față unei asemenea responsabilități. Doar gândul la ce presupune să devin mamă începea să mă sperie.

Citeam despre sarcină, despre naștere, despre primul an de viață, idei generale despre parenting. Să știu cât mai multe, că nu strică.

Dar spaima aia tot exista.

Apoi s-a născut ea.

Și totul a devenit simplu. Clar.

O iubesc. Din prima secundă, când am văzut-o, am înțeles că e cea mai mare poveste de dragoste din viața mea.

Da, îmi iubesc familia, îmi iubesc soțul, îmi iubesc prietenii. Dar pe ea o IUBESC. Dragostea aia care te secătuiește de energie și te umple de bucurie. Dragostea aia plină de spaime că ai putea pierde totul, dragostea aia care-ți aduce un zâmbet pe buze din senin.

Am început viața noastră împreună cu dragoste. Și cu dorința ca ei să-i fie bine.

După 3 zile și jumătate de spitalizare, mi-am luat copilul în brațe și am ieșit pe poarta maternității spre viața noastră împreună.

Nu am mai avut niciodată timp să mă gândesc la responsabilități. La „ce-o să fac eu oare?”.

A plâns – am alinat-o. I-a fost foame – am hrănit-o. I-a fost teamă – am ținut-o strâns la pieptul meu.

Au fost zile grele. Când abia am apucat să mănânc. Acum îmi amintesc amuzată cum stăteam cu fata în brațe să-și consume laptele, iar soțu’ ținea o banană în mână, să apuc să mestec și eu ceva. Avea asta mică un senzor – de câte ori mă puneam la masă, urla. Așa că mâncam pe apucate.

A plâns, a fost bolnavă, a vomitat.

Am fost praf amândoi, pentru că e crunt să-ți sufere copilul, dar ne-am descurcat.

Am știut mereu că TREBUIE să fac ceva, oricare ar fi fost problema. Că trebuie hrănit copilul, schimbat scutecul, petrecut timp de joacă etc.

Ești obosit, flămând, tracasat. Mai plângi, când simți că e prea mult.

Dar niciodată nu mai ai spaima că nu te descurci. Niciodată nu mai stai, cu ochii în tavan, gândindu-te că din ziua x un om depinde de tine. Că ai responsabilitate, că trebuie să fii tare.

De când ți se naște copilul, viața e foarte simplă: ești părinte și faci tot ce poți pentru copilul tău.

4 COMMENTS

  1. Foarte frumos articol! In curand si eu voi deveni mamica si imi trec si mie multe ganduri prin minte.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here