Când și cum trebuie să ne batem copiii?

12
177
views

Da, trebuia să am și eu o opinie despre problema aceasta.

Mi-am petrecut primii 4 ani de viață în „sistem”. Un an la orfelinatul din Timișoara, trei la Banloc. Am aflat după mulți ani că pe vremea aia (prin anii 80) ăla era un adevărat lagăr de exterminare. Am supraviețuit. Probabil am fost bătută. Probabil m-am bătut.

Apoi am stat cam jumătate de an la familia mamei (maică-sa mai exact). Îmi amintesc și acum niște șuturi în dos. Nu știu cât de dese erau, nu știu cum o luam, știu că s-a mai întâmplat. Că am mâcat carne de găină de la niște vecini țigani (nu înțelegeam de ce urlă bunica în cauză că am mâncat găină moartă, că doar nici noi nu le mâncam vii).

De la 5 ani, când tatăl meu și părinții mei au câștigat custodia, m-am mutat acasă.

Mi-am mai luat câte o palmă discretă.

Și acum cred că au greșit, dar măcar apreciez că au fost cazuri izolate și că a fost vorba doar de câte o palmă, nu de curele, nuiele și alte minuni din arsenalul unor părinți.

Și treaba pe care o apreciez la orice oră a fost că mi-au cântat cât în lună și în stele că nu sunt mai prejos decât alții.

Aveam și eu „angoase” de adolescentă, că-s urâtă și vai de mine. Proastă știam că nu sunt, dar aveam și eu oglindă, dacă-mi permiteți o glumiță. Imediat venea replica lor, că-s minunată și că merit ce e mai bun.

Și atât mi-au cântat chestia asta, încât am înțeles că sunt om, că merit să fiu iubită, respectată și alea-altea. Am trecut peste multe traume din copilăria mică datorită iubiri necondiționate și la un pas de nebunie a Mamei Ana (mama tatălui meu și a mea, chiar dacă nu biologică). Așa cum m-a iubit și încă mă iubește ea (deși e bătrână și bolnavă), probabil că nimeni până atunci nu s-a obosit.

Eu îmi ador fiica.

Nu știu dacă încerc să compensez ceva din trecutul meu, nu știu dacă sunt „defectă”, dar o iubesc enorm (probabil ca orice altă mamă normală, cuget).

E o bombă de copil. E deșteaptă, frumoasă, plină de energie. Pocnește de sănătate, e mereu în mișcare, ne consumă ca pe baterii.

Face prostii. Face mutre. Face istericale. ȘTIE că le face, știe că nu sunt OK.

Dar le face din oboseală, uneori foame (că mereu ar ronțăi ceva), din disconfort (cresc dinți), pentru că are aproape 2 ani și acum e vârsta aia frumoasă, când vor să mute munții și încă nu pot.

Trebuie literalmente supravegheată non-stop, pentru că ori se cațără pe scaunul meu să-mi clămpănească laptopul (deci riscă să-l bușească sau să-și rupă gâtul căzând de pe birou), ori varsă ceva, ori deschide dulapul și-mi pune hainele pe jos etc. Chestii pe care părinții de-mi citesc blogul le cam știu și le-au „fumat” demult.

nadia

Sau, după cum a demonstrat în poză, face lichidele să curgă spre podea.

Ceea ce nu vedeți voi este că, după ce a făcut prostia asta (și eu căutam mopul să strâng juma’ de litru de Borsec de pe jos), fii-mea a luat cutia cu ciorbă pregătită pentru congelator (deci undeva la un litru de apă fiartă cu legume și carne) și a răsturnat-o și pe aia.

Aș fi putut să o rup în bătaie, pentru că sigur o merita. Știa că nu e voie, nu discutăm aici despre o micuță greșeală. Duduia a băut frumos din sticlă (și tot o lăudam noi că reușește fără să bea și bluza ei), apoi s-a uitat în ochii mei și a turnat.

I-am explicat că nu e bine, tra-la-la, după care a turnat și ciorba.

Ce să fac? Să-i ard una „educativă”?

Sincer? M-a pufnit râsul. Da, ta-su i-a mai explicat că nu e OK să arunce pe jos, apoi a râs și el. Aveam destulă ciorbă oricum (apucasem să împart deja din ea), nu a pățit nimeni nimic, mopul oricum trebuie folosit.

A mai făcut tâmpenii? Absolut. Și mă gândesc cu plăcere că va face și mai mari.

Dar încă nu am găsit motiv să o „cârpesc”.

Datul cu fundul de pământ se mai întâmplă și el. Nu extrem de des, dar se întâmplă. Și te apucă și pe tine dracii, când îl vezi pe onor urmaș cum urlă și se zbate.

Să-l lovești? Nu văd de ce aș cauza mai multă suferință. Să ridici vocea? Da, am făcut-o uneori de frustrare. Și nu am rezolvat nimic.

De ceva timp încerc să fiu „zen” și să nu mă ambalez, deși sunt destul de iute la mânie în general. Și am observat că, dacă sunt calmă și cât pot de afectuoasă, parcă e mai bine. Asta nu înseamnă că nu-mi vine și mie să urlu, dar realizez că nu rezolv nimic.

Sunt din gașca aia de părinți care cred că există motive pentru astea: lipsă de atenție (poate mă iau cu unele chestii mai mult și e frustrată că o tot amân cu joaca împreună), dinți (îi ies 4 canini, că așa avem noi noroc la dinți, să erupă câte o herghelie), oboseală (dacă se apropie ora de somn), foame etc.

Plus vârsta, dorința de independență, frustrări că încă nu poate tot ce-și dorește, că îi este cald, că nu are chef să plecăm undeva, deși eu vreau etc.

Înțeleg și tabăra părinților, că sunt parte din ea. Sunt obosită. Încă mă trezesc noaptea să mănânce odrasla. Nu ar mai trebui, dar urlă altfel de foame. Deci mai suportăm. Alergăm ca disperații toată ziua după ea, ne vedem de casă, mai avem de lucru.

E obositor să fii părinte. E frustrant uneori. Și, deși te călăresc toată ziua șefi, clienți sau cine o mai fi, trebuie să fii fresh pentru copil. Pentru că are nevoie de tine mai mult decât oricine. Și are frustrările lui, durerile lui, spaimele lui. Fondate sau nu, pentru el sunt chestiuni de viață și de moarte.

Și poate ești atât de lovit de soartă, încât îi arzi una.

Nu mă apuc să învăț pe nimeni să nu dea în copilul său, deși eu cred că e mai bine să cauți alte soluții. Eu nu pot să-mi lovesc fata. REFUZ categoric să accept din partea mea o asemenea reacție. Este copilul MEU, sunt universul ei, mă iubește total, așa cum o fac și eu. Nu vreau să consider nici o pălmuță ca o metodă de educație.

Poate că-mi va fi mult mai greu să mă „impun” în fața copilului. Nu-mi propun să o las să rupă casa în două fără nicio urmare, dar nu-mi propun nici să o toc mărunt pentru orice greșeală, pentru orice „ieșire”, mai ales dacă descopăr că nici eu nu am fost chiar sfântă (cratița cu ciorbă era pe marginea mesei, nu am supravegheat-o corect la băutul apei etc.).

Cel puțin la noi se pune încă problema că face tâmpenii pentru că noi am uitat chestii pe care le poate ajunge ușor, că nu i-am respectat programul de somn sau că nu am fost atenți la ce face.

Acum câteva zile am ridicat iar vocea la ea. Trebuia sa plecăm undeva și o apucaseră furiile exact când să o îmbrac (treabă ce se cam repetă de ceva timp, spre frustrarea mea maximă). Dacă tot am vuzut că se dă cu dosul de pământ, am decretat că OK, nu mai mergem, și m-am pus să o dezbrac. Alte istericale. Am luat-o apoi în brațe să-i arăt un clip cu ea mai mică (să-i iau gândul de la urlete), s-a liniștit la mine în brațe și peste vreo 20 de minute chiar am reușit să ne îmbrăcăm și să ieșim împreună.

În seara aia, la culcare, am povestit cu ea una-alta de peste zi și mi-am cerut scuze că m-am înfuriat. I-am promis că voi încerca să fiu mai calmă, când e atât de supărată. Pentru că observ că, dacă-mi dă și mie oala pe foc, mai rău fac.

Dacă ați venit deci aici căutând informații despre cum să educați cu nuiaua progenitura sau când e OK să o faceți, îmi pare rău sa vă dezamăgesc. Nu sunt un părinte perfect (mi-aș dori, dar nu-mi iese), dar nu doresc să fiu un părinte care-și „atinge” copilul. Nu spun că e ușor să te abții, mai ales de pe la un an, când îs draci împielițați, dar încă nu comunică suficient de bine, să înțelegi ce-i doare. Pentru că în majoritatea cazurilor este ceva ce-i nemulțumește.

După niște zile în care mi s-a părut absolut imposibilă, am observat că stă să erupă un dinte. Apoi m-a lăsat de-am căutat-o ca lumea și am văzut 4 muguri de canini. Ăi mai ai naibii dinți, din ce am citit. M-am simțit ca un rahat, că nu mi-am dat seama mai devreme ce-i cu ea. Sigur că are „bâzdâcii” specifici vârstei, nu se pune problema, dar se suprapune și durerea asta, iar copilul pare ieșit de sub control. Când de fapt, dacă nu te iriți exagerat, e cât se poate de OK.

Despre cazul respectiv nu pot spune decât că (așa cum se întâmplă de obicei), copiii, sărmanii, au de suferit. Dacă în familie nu s-au întâmplat grozăvii, atunci se trezesc niște copilași nevinovați, luați cu potera din brațele părinților. Deci suferă. Dacă au fost agresați într-un asemenea hal, avem niște copii bătuți bine și apoi înstrăinați de familia lor. Oricum o iei, e nasol și mi-e milă de sufletele alea nevinovate.

Ce vreau eu să fac pentru copilul meu este să-i ofer o relație cât mai relaxată cu noi. Fără să-i fie teamă să recunoască o prostie, fără să se uite la mine ca la un zmeu paraleu care vrea să-i rupă gâtul. Vreau să știe că mâinile mele, pe care le mângâie de câte ori stă în brațe sau ne ascundem sub plapumă, nu știu să-i facă rău, o îngrijesc și o alintă.

Vom vedea pe parcurs cum decurg ostilitățile, momentan, în aproape 2 ani de viață, junioarea nostră a scăpat de asemenea atenții.

12 COMMENTS

  1. Citesc cu mare atentie articolele acestea de la tinere mamici cu care simt ca pot empatiza usor, ca ale tale. La vad ca pe un fel de pregatire, prin ce voi trece eu daca voi avea copii. Legat de subiectul acesta ma bucur ca esti de partea baricadei a parintilor care nu vor sa isi loveasca copilul, chiar daca asta ar fi varianta cea mai usoara pentru ei, mai putin poate remuscarile de dupa. Si din cat te-am citit pana acum nici nu ma indoiam ca o sa zici altceva, in ciuda titlului.

    Nu pot insa sa nu observ limbajul folosit nu doar in articolul acesta ci la majoritatea parintilor care vorbesc de lovitul/batutul copiilor. Desi ei ca adulti spun: ai mei m-au batut/nu m-au batut, cand e vorba de batutul copiilor folosesc tot felul de diminutive si alte expresii, care sa indulceasca actiunea: palmuta, urechere, atingere, educare cu nuia etc. Bataia e bataie oricum e justificata sau descrisa. Cand va ajunge adult copilul de azi va stii ca a fost sau nu batut.

    Desi mi-e frica pentru trauma copiilor din Norvegia si din alte tari unde pedepselele corporale oricat de mici sunt pedepsite, cred totusi ca e bine ca se aduce in atentie subiectul asta. Poate or sa inteleaga mai multi parinti ca nu bataia e solutia. Trebuie rupt undeva cercul.

    • Sa stii ca nu m-am gandit la asta, dar zici bine. Exista o discrepanta de limbaj, cam asa este, de la cuvantul normal, pana la diminutive, prin care sa ne scuzam iesirile in cauza.

      Pe mine ma bucura cand sunt parinti care recunosc ca le mai scapa, dar regreta si fac pasi seriosi spre a gasi alte solutii. E trist cand parintilor nu li se pare deloc ca e o problema – desi e de inteles, generatia mea a crescut cu cheia de gat sau cu cureaua pe fund (sau ambele). Sunt multe traume pe care incercam sa le vindecam

  2. Te imbratisez strans – stiam povestea ta, dar mereu ma emotioneaza.
    Eu fata de tine am mai multe bataie incasata, si anxietate si frici. Asta nu imi da dreptul sa lovesc si nici sa urlu, daca imi ies din pepeni e din vina mea si a pepenilor mei. Nu e normal sa lovim pe cineva mai mic decat noi, si nici intr-un caz in numele iubirii – acel viitor adult va duce cu el furia si neputinta copilariei.

    O gluma ce o fac este: dr nu mi-a rupt urechile cand am ajuns cu colesterol 230, mai ales cand am recunoscut: 500gr de unt pe saptamana il gatesc in prajituri – pt binele meu si al familiei m-a rugat frumos!!! sa reduc asta.

    • Eu asa zic ca explicatie: nu i-am rupt freza sotului, cand a atins masina in parcarea blocului (pe care o foloseste de vreo 30 de ani), ca era grabit cu botezu’ fetei, de ce as lovi fata ca a varsat ceva pe jos? Adica el a scapat cu o paguba de cel putin o suta de euro, ea nu prea a facut nus’ ce paguba. Plus ca un copil nu intelege ca x obiect e scump, de asta e treaba noastra sa le tinem departe pe alea costisitoare, sa nu plangem dupa ele. Ca, daca-mi rupe calculatorul, oricat o bat, altu’ nou nu fac 😀

  3. Ceau Ramo,
    Da, sunt si eu de acord ca bataia nu e educativa. Cred ca multi parinti se ascund sub sloganul ca o fac pentru educatie, dar cum ar putea fi rezolvate frustrari mentale cu pedepse corporale? Sau cu ridicatul vocii (asta e cam inevatibl, dar nu rezolva nimic din problemele copilului) Exista si alte metode, cum ar fi ‘time-out’, in care copii sunt pusi intr-un loc pentru 5 minute (daca se poate) sa reflecte asupra a ceea ce au facut.

    • Oti, bun venit pe blog. Ma bucur sa te intalnesc si aici 🙂

      Io zic ca vei face o treaba minunata cu buburuzul vostru cel frumos. Atat timp cat iti propui sa nu fii agresiva, e posibil sa si reusesti 🙂

  4. Ca o remarca personala, nu stim daca ce facem e bine sau nu, concluzia o trage copilul viitor adult. Eu fac ce simt si gandesc eu ca e bine.
    Cu siguranta ca se poate si fara agesivitate (sunt tari care au eliminat asta de peste o suta de ani!!).
    Cu siguranta ca se poate si fara libertate maxima si lasat sa faca ce vrea.
    Eu am decis sa ma raportez ca si cu un adult: asa cum imi place mie sa fiu tratata, cum ma comport cu sotul si cum se comporta sotul cu mine: CU RESPECT si afectiune si adecvat nivelului de intelegere (da, unele lucruri ii explic sotului la nivelul care il explic si copilului si la vreo 2 chestii am impresia ca am copil de 7 ani mai evoluat ca sotul). Daca nu a inteles inseamna ca nu i-am explicat la nivelul de …perceptie si ca vorbele emise de mine le voi reformula mai …simplist.

    Inca ma socheaza ca unii considera laptop mai valoros ca un copil si ca atmosfera in casa. E drept ca nu am lucruri scumpe (suntem o familie obisnuita: tel. are 5 ani si laptopul si mai multi, nu tv, nu tableta etc) ,iar singurul lucru care m-ar panica ar fi sa aduca scaunul sa sara peste balcon 🙂 dar nici asta nu ar fi motiv sa lovesc, probabil mi-as pierde controlul si as trage-o de acolo si numara pana la 10 si reexplica ce inseamna moartea.

    Ca o remarca, eu consider ca fac bine: copilul este sanatos!!! – si noi la fel(da, eu consider ca 80-90% din boli au un substrat psihologic), are prieteni si o relatie frumoasa la scoala (nu conflicte, e f. populara, mereu o gasesc in grup de 3-5 fete/baieti, e invitata permanent la party-uri si sambata viitoare are 2 la aceeasi oras si nu e prima data), rade, e fericita, ne zice NU si ne contrazice si ne da argumente logice, e de acord cu noi, ne da exemple si ne aduce aminte, e implicata in treburile casei, citeste din libera initiativa, etc.

  5. Si inca o remarca personala: desi e trist ce s-a ajuns cu scandalul din Norvegia, ma bucur ca multa lume va citi si vom evolua. Probabil vom ramane tot pe locul 58 in lume la democratie (norvegia e top 5!!!) dar, cred ca in romania viitoare:
    – cifra de 37% copii ce nu sunt loviti va creste
    – parintii vor descoperi de unde le vine furia si isi vor reanaliza copilaria si experientele
    – relatiile afectuoase din familie vor fi ceva mai des intalnit
    – mangaierile vor fi mai dese
    – numarul de imbolnaviri ale copiiilor vor scadea
    – va fi lume mai multa ce isi va gandi gestul de 2 ori
    – vor fi ceva mai putini oameni nervosi si furiosi pe strada
    etc.
    (P.S. am impresia ca in Moldova loviturile sunt mai ‘des’ folosite la copii ca in Ardeal si cred ca e o legatura cu faptul ca moldovenii sunt mai agitati ca ardelenii)

    • Exista o patura sociala la care nu prea poti ajunge, ca aia nu sta pe Facebook si pe bloage. Acum in alta ordine de idei multi care-si ating copiii au si un nivel de trai destul de ridicat, deci, daca aici deja se face o schimbare de atitudine, e deja bine.

      Nu zic ca nu inteleg mecanismele care te aduc in pragul unor asemenea draci, ca le inteleg. Fii-mea azi de pilda a rasturnat pe jos punga cu 6 felii de paine (cate ne-au ramas, ca tre’ sa mergem oricum la cumparaturi dupa-masa) si a mai si scuturat-o, sa fie sigura ca a golit-o toata.

      Prima reactie ar fi sa-i lipesti un dos de palma, ca nu e facuta nici inconstient (stie dracoaica ce face) si nici nu e caz unicat, deci stie ca nu aruncam chestii pe jos. Dar ea asa a simtit atunci.

      I-am zis io si ta-su ca nu e OK sa arunci, ca uite, nu mai avem paine, si am lasat-o in treaba ei. Ce sa-i fac acum? Sa-i rup gatul?

      • ce am remarca la fiica mea (si mi-a confirmat o psiholoaga) copiii au cate o ….dorinta, si deseori e mai puternica decat ratiunea. Cu cat cresc invata sa isi controleze dorintele, dar cat era mica se uita la mine, zicea dada nu iau cutitul si intindea mana catre …cutit.

  6. Citind articolul mi-am dat seama ca eu nu am anxietati cu privire la bataia din copilarie.Nu am luat bataie serioasa(o palma sau un tras de par) dar am luat.Rar.Si totusi nu asta m-a facut sa hotarasc sa nu imi bat copilul.Nu e o metoda de educatie.Si desi uneori ma scoate din minti(sunt genul care se enerveaza repede) si mai ridic tonul la ea nu o lovesc.Oricum nu ar intelege.Si da,uneori inteleg ca un copil te poate scoate din minti dar…daca ii dau una tot nu ajuta.Si nici nu vreau sa se teama de mine.Si ma bucur sa vad ca mai sunt parinti care gandesc la fel.

  7. Uneori un NU spus pe un ton mai frm poate rezolva problema. Nu tipat, nu urlat, nu batut… Explicat calm si cu rabdare ca nu-i voie si nu-i frumos.
    Trecand peste asta… Copilul poate ca vrea sa comunice ceva: foame, oboseala, disconfort. Sau vrea sa exploreze lumea. Sa vada daca apa curge din sticla intoarsa cu fundul in sus, de pilda. E perioada cand toti copiii trag de orice pe care pot pune mana, rastoarna, mazgalesc peretii, masa, hartiile, cartile…. E o faza, trece…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here