Prea multă critică strică

5
158
views

Ascultă, fiule: spun acestea acum, în timp de tu dormi, o mânuță strânsă sub obraz și buclele blonde lipicioase pe frutea ta umedă. M-am furișat în camera ta singur. Cu doar câteva minute înainte, în timp ce ședeam în bibliotecă, citindu-mi lucrarea, m-a lovit brusc un val de remușcări. Plin de vină am venit la patul tău.

Sunt lucruri la care m-am gândit, fiule: am fost brutal cu tine. Te-am mustrat, în timp ce te îmbrăcai pentru școală, pentru că abia ți-ai atins puțin fața cu un prosop. Te-am luat la rost că nu ți-ai curățat pantofii. Am strigat la tine furios, când ți-ai aruncat unele obiecte pe podea.

La micul dejun iar am găsit motiv de vină. Vărsai chestii. Ți-ai înfulecat mâncarea. Ți-ai pus coatele pe masă. Ai întins prea mult unt pe pâine. Și, când ai pornit la joacă și eu ajunsesem la tren, te-ai întors și mi-ai făcut cu mâna: La revedere, tati. Eu m-am încruntat și ți-am răspuns Ține-ți umerii drepți!

Apoi am început din nou după-amiaza târziu. Cum veneam acasă, te-am spionat – erai în genuchi și te jucai bile. Aveai găuri în șosete. Te-am umilit în fața tovarășilor tăi, punându-te să mergi în fața mea. Șosetele erau scumpe și dacă trebuia să le cumperi, probabil erai mai atent! Imaginează-ți asta, fiule, din partea unui tată!

Îți aduci aminte cum, mai târziu, pe când citeam în bibliotecă, ai venit la mine, timid, cu o urmă de vinovăție în ochi? Când am ridicat ochii de pe ziar, nervos că m-ai întrerupt, ai ezitat la ușă. Ce vrei? M-am răstit.

Nu ai spus nimic, dar te-ai aruncat înspre mine, mi-ai prins gâtul cu brațele tale și m-ai sărutat și brațele tale micuțe m-au strâns puternic, cu o afecțiune pe care numai Dumnezeu a lăsat-o să înflorească în inima ta, pe care nici neglijarea nu o poate ofili.

Și apoi ai dispărut, tropăind pe scări.

Ei bine, fiule, nu a trecut mult și ziarul mi-a lunecat din mâini, apoi m-a cuprins o frică puternică. Ce a făcut și obiceiul ăsta din mine? Mania de a găsi vină, de a certa – asta era răsplata mea pentru că erai un băiat. Nu că nu te-aș iubi; m-am așteptat prea mult de la tinerețea ta. Te-am măsurat cu metrul propriilor mei ani.

Și atât de mult bine și adevăr este în caracterul tău. Inimioara ta este la fel de mare ca însuși apusul de pe dealurile largi. Asta mi-a demonstrat impulsul tău spontan de a mă săruta și a-mi spune noapte bună. Nimic altceva nu mai contează în această noapte, fiule. Am venit lângă patul tău, într-un întuneric deplin, și am îngenuncheat lângă patul tău plin de rușine.

Este o slabă mântuire; știu că nu înțelegi aceste lucruri, dacă ți le-aș spune în timpul zilei. Dar mâine voi fi un tată adevărat! Mă voi distra cu tine, voi suferi alături de tine, când suferi și voi râde când vei râde și tu.

Îmi voi mușca limba, când cuvintele lipsite de răbdare vor veni. Și voi spune, ca într-un ritual: este doar un băiat – un mic băiat.

Mi-e teamă că te-am vizualizat ca pe un bărbat. Acum, când te văd ghemuit și extenuat în pătuțul tău, înțeleg că ești doar un bebeluș. Ieri încă erai în brațele mamei tale, cu capul pe umărul ei.

Am cerut prea mult, prea mult de la tine.

În loc să tot condamnăm oamenii, hai să-i înțelegem. Hai să încercăm să ne dăm seama de ce fac ceea ce fac. Este mult mai profitabil și interesant decât critica; și generează simpatie, toleranță și bunătate, în loc de dispreț.


Din păcate nu am scris eu bucata asta inspirațională, am găsit fragmentul în cartea lui Dale Carnegie – How to Win Friends and Influence People. Cartea în sine e extrem de utilă, mai ales când simți că ești cam prea iute de mânie în relațiile cu ceilalți, dar fragmentul acesta Father Forgets de W. Livingston Larned mi-a dat mult de gândit.

De câte ori pe zi ne criticăm copiii?

Nu cred că trebuie să ignorăm orice greșeală și să nu-i atingem cu nicio vorbă. Nu au cum să învețe, dacă tot ce le spunem noi este că fac senzațional de bine și fără greșeală.

Dar poate că e bine ca uneori să ne mai oprim impulsul de a critica absolut orice mișcare. Să mai zâmbim, când nu sunt lucruri prea importante, să înțelegem că sunt încă mici, atât de mici.

Am observat că, dacă am avut o perioadă într-o zi, când am cam tot bombănit de una și de alta, Nadia parcă s-a închis puțin în ea. Se apucase de „lecții” (niște cărți cu activități de grădiniță) și mi-a spus, când am îndemnat-o la un exercițiu: mi-e teamă că greșesc.

Din fericire, imediat ce i-am spus că e OK să greșească, oricum sunt alături de ea și învățăm împreună, s-a apucat iar cu entuziasm de scris. Dar m-a speriat reacția ei la comentariile mele, deși teoretic nu făceam decât să o corectez, doar că eram o idee prea pornită pe perfecțiune, în loc să mă bucur că-și dorește să învețe și să o fac să iubească momentele acestea.

Aș vrea să spun că am devenit mama anului între timp, dar știm cu toții că nu e posibil, doar încerc să mă gândesc și la EA, la ce simte și cum evoluează pas cu pas, nu să doresc să fie Einstein de la nici 4 ani.

5 COMMENTS

    • Asa este. Adultii ne mai dau peste bot, insa, cand o luam razna, astia micii sunt insa fara aparare. Si asta ne incurajeaza de multe ori sa fim nedrepti cu ei

  1. Ma intreb cum ne-am simti daca ne-am indrepta criticile spre propria persoana. Un fel de autoironie, de autosarcasm. Nu ne-ar fi moale pe moment, dar unii dintre noi ne-am adapta. Cu copiii este ceva mai greu…

  2. Foarte emotionant acest fragment… dar din pacate, m-am regasit si eu… mi-au venit in minte cateva situatii cand imi dau seama ca mi-am corectat copilul, desi poate ar fi trebuit sa fiu mai intelegatoare. Cu siguranta, voi incerca sa imi amintesc de fiecare data acest fragment, inainte de a incerca sa il corectez pe viitor…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here