… iar despre copilarie ..

Am primit de la un prieten pe net ideea de a “discuta’ un pic pe tema asta si linkul catre videoclipul cu “copilaria noastra vs. a lor“. Stiu ca a circulat deja in prostie prin bloguri, dar tot este o discutie interesanta si o ocazie de a ne mai intoarce si noi in timp, ca oricum maturitatea asta e uneori plictisitoare …

Copilaria mea …

Eu zic destul de normala. Am fost un baiat de fata, cum ziceau ai mei .. rea cat 7 baieti. Sau 77, ca tot nu ati fi departe de adevar. Am batut mingea, alti copii, maidanul (curtea dintre blocuri de fapt).

La 6 ani am avut prima amintire “dura” .. jucam fotbal cu niste sandalute din alea stupide, am dat dupa minge si am nimerit o bucata de sticla. Mult sange, aproape un infarct in familie (ai mei stresati de tot de arteziana rosie ce tasnea din destiul mare de la piciorul drapt) si o cicatrice ca un zambet pe degetul in cauza.

Aveam o prietena mulatra (Suzana) cu care jucam “de-a vanzatoarea”, “de-a gradinita/scoala” (se preconizau deja aia 5 ani de Pedagogic), aveam papusi la dispozitie si eu cel putin o minte plina de “beculete”. Citeam de pe la 6 ani si ceva si asta mi-a ocupat enorm de mult timp.

Pe vremea aia era “ora de liniste” (de la 3 la 6 dupa-masa) si in alea 3 ore blestemate eram ‘banata’ de la fugit/urlat/jucat prin curtea blocului, asa ca initial ma infuriam asa la modul “spiritual” de inactivitatea mea, dupa care puneam mana pe o carte, ma puneam pe burta si citeam pana imi amorteau bratele. Citeam ore intregi si uneori chiar uitam ca e deja 6.

Painea pe vremea aia avea gust. Stiu ca luam cate jumate de paine si molfaiam de zor in timp ce citeam. Ma “plictiseam” sa nu dau din gura, asa ca imi tineam maxilarele active. Sau luam 5-6 mere si le “topeam” in cateva minute. Ai mei era convinsi ca voi ajunge la 100 de kile, desi toata viata am fost o slabanoaga. Am citit cred de 20 de ori Robin Hood al lui Dumas, Winnetou, toate minunile scoase dupa aia de Karl May pe teme similare. Dupa ce am citit a mia oara Ciresarii am stat sa studiez noaptea hartile din “Castelul Fetei in Alb” si tot nu imi pusca ceva. Spiritul meu de aventura era mereu treaz, chiar daca posibilitatile erau mai “in urma”.

Am “rontait” tot felul de romane cu un nesat urias. Citeam de placere si in cateva secunde eram deja “trasa” in carte, asa ca trebuia sa o termin. Adormeam uneori tarziu .. “mama, mai am cateva pagini” .. si prindeam uneori rasaritul, incantata insa ca nu am amanat finalul. Ai mei nu mi-au impus sa citesc, dar mi-au zis de mii de ori ca singura mea sansa in lumea asta este sa stiu carte si sa am astfel un job bun. Ca nu este rusine sa muncesc in fabrica de pilda, dar de multe ori asta este munca grea si prea prost platita pentru efortul depus.

Pe cand scapam in curte era dezastru .. m-am catarat prin toti copacii, am jucat fotbal, tenis, badminton, am alergat si mi-am rupt gatul aproape pe bicicleta. Prima bicicleta in familie a fost a lui tata-miu, un Pegas Comoda, cu situl mereu prea inalt pentru mine. Asteptam sa vina mon pere sa il coboare, sa pot trage si eu o “tura” prin curte. Pana am crescut si nu mai era nevoie de ajustari.

Am fost la 10 ani la Sibiu, la sora bunicii .. am devenit in curand celebra pentru ca am “materializat” povestea din La scaldat cu varu-miu. Am fost dimineata la scaldat si dupa-masa ai mei au zis “no more swimming”. Asa ca ne-am gandit noi ca, daca avem chiloteii uscati, nu isi dau seama. Normal ca nu ne-am gandit ca e posibil sa se prinda, pentru ca aveam parul ud. Chiar daca pe vremea aia aratam in continuare ca un copil (m-a lovit pubertatea spre 14 ani), ai mei sa faca apoplexie.

A doua zi am cazut in “rapa”. Dealul avea anumite zone “excavate” natural, asa ca era o idee buna de alpinism. Cum in viata mea nu am avut talent la rapel, am ramas agatata in funie. Dupa care, turbata, am urcat de la baza pe peretele de pamant. Si normal ca am cazut. N-am avut nimic, decat prea multa argila pe mine. Inca un soc cardiac pentru ai mei 😀

Lapte gros nu am jucat, ca eram fata. Dar am jucat “Ratele si vanatorii” (dadeam cam tare cu mingea, e drept), la sotron si “elastic” eram campioana. Mii de scuze vecinei de la 1, ca am mai tropait-o sarmana de ea. Cu mingea am facut de toate si mi-era mereu ciuda pe “fitoasele” de fete, care chiar ascultau de parinti “esti fata, nu e bine sa faci asta si asta”. Las’ ca le faceam eu .. conduceam trupa de baieti si de cele mai multe ori ne dadeam peste bot cu aia din cealalta “gasca”. Periodic ne scindam, ne cafteam, ne impacam si o luam de la capat.

De la centrala termica aveam tuburi si suflam cornete. Era iar o “moda” .. totul cred ca a fost pe sistemul asta. Aveam o perioada in an cand curtea era plina de cornete. Si suflam ca apucatii. Erau si din cei care puneau ace de gamalie, ceea ce n-am putut intelege insa niciodata. Mi se parea crud sa faci asta si sa tintesti pasari era ceva de neconceput pentru mine.

Aveam “alocatie” de la ai mei in generala .. 5 lei pe zi. Moneda aia mare si urata de aluminiu era numai buna de o prajitura teapana sau una mai “slaba” si un suc. Cand doream sa imi iau cate o jucarie (si ai mei considerau ca nu e ok pentru mine), tineam banii cateva zile si investeam cei 50 de lei in ce imi doream. Nu stiam sa economisesc prea mult, dar cand trebuia, atunci chiar tineam de bani. Aveam un porc de “porcelan” doar cu orificiul ala de introdus monedele. Nu m-a tinut niciodata sufletul sa il sparg, asa ca retragerile de capital se faceau cu un “clips” din ala de par. Si eram chiar indemanatica.

Am prins Revolutia la 11 ani si mi-a schimbat viata. In rau zic eu, cel putin o perioada. Ai mei erau deja la pensie, tata-miu cu salariu mic .. saracie si probleme. Am avut “adidasi” din aia contrafacuti de se rupeau in cateva zile, am prins blugii de la turci si tot felul de porcarii similare. Invatam in disperare si ma pregateam de liceu. Citeam in continuare cat puteam, faceam probleme la mate ca o speriata si mi-era groaza ca nu voi intra .. credeam ca lumea s-ar opri din loc in momentul ala, ca va trebui sa ma mut in alta tara.

Am intrat fara probleme la Peda, pe vremea pe cand chiar era liceu serios. Dupa probele de aptitudini (sport, dictie, desen si muzica) si mate-romana, mi-am primit locul in randul celorlalti (celorlalte mai bine zis, ca era liceu mai mult de fete). Aveam o chitara (pe care ai mei au platit-o cu bani grei pentru ei) si ma trambalam cu ea pe la scoala. Cantam in curte cu alte prietene … doamne cat de fals uneori 😀

De la biblioteca scolii am trecut la cea Judeteana, pentru ca aia de liceu nu aveau Sartre, Miller sau altii de care incepeam sa fiu interesata. Ma bucuram cand le vedeam pe bibliotecarele de la scoala ca ma trimit la aia mare. “N-avem asa ceva, asta e biblioteca scolara”. Si treceam in “carnetel” inca o victorie impotriva celor care nu citeau decat manualul.

N-as zice ca am avut o copilarie atipica. Ai mei imi spun ca am fost un copil foarte cuminte (in afara micilor incidente cu vanatai din curte). Ca adolescenta stiu eu ca nu le-am facut probleme. Am mers de 2 ori cred la “disco” in perioada liceului si la cateva partyuri ca studenta. Putine. Am crescut ca o “salbatica” in domeniul asta si niciodata nu mi-au placut iesirile de genul asta. Acum, la varsta la care nimeni nu ma mai intreaba de sanatate, inca prefer sa stau acasa ori langa cativa prieteni foarte apropiati la “una mica” (discutie adica).

La 15 ani am dat prima data de comp. Mon pere avea la serviciu un 286 (ce vremuri) si primul joc a fost Wolfenstein. Ala vechi. Prima “iesire” pe net s-a intamplat cand am intrat la radio .. cine ar fi crezut ca peste 10 ani voi ajunge sa detin un mic “imperiu” online si ca asta va fi principala mea ocupatie …

Spun unii ca noi am avut o copilarie mai frumoasa. Poate ca a fost asa pentru ca a fost copilaria noastra. Am rontait caramel din ala rau (in hartie si se tot lipea), inghetata Polar (eram innebunita dupa aia de fistic), amandine, savarine si tot felul de “ine”, am prins “faza” Turbo si jucam cu hartiutele alea. In minutele in cauza aveam si eu un Lamborghini puternic si incercam sa surclasez “competitia”.

Era nebunie cand mergeam la ziua cuiva .. ma imbracau ai mei ca pe o papusa si de fiecare data veneam “ca porcul” acasa, pentru ca, dupa ce faceam frumos pe la sarbatorit, treceam la devastat camera. Era mai rau cand eu eram sarbatorita, pentru ca ai mei tineau mortis sa “imi tina ziua”.

Aveam multe papusi (inca le am) si mi-era “mila” de ele. Sufar si la aproape 30 de ani de un animism stupid si ma atasez de lucruri. Inca nu imi vand bicicleta (cumparata de mine cu primele salarii), desi nu am mai folosit-o de aproape 2 ani. Mi-am luat masina noua tocmai pentru ca stiu ca nu as putea sa o schimb prea repede (sper sa “traiasca” 50 de ani cel putin). Am mai trecut “menajeria” in saci de plastic in balcon, dar tot nu ma indur sa dau jucariile. Am aruncat acum cateva saptamani un iepure mare de plus pe care il am de la 5 ani si mi-a fost din nou greu sa fac asta, desi chiar trebuia aruncat. Ma uit uneori la jucariile in cauza si mi le amintesc aliniate in camera mea, in ordine, la lectiile pe care le tineam ca “profesoara”. Era un fel de “vrei sa fii miliardar’ in varianta cu catalog si carnete din niste bucati de hartie.

N-am avut Lego sau super-eroi, dar papusile erau destul. Aveam si un fel de “monopoly” varianta romaneasca si jucam cu bunicul meu. El avea rabdare sa ma suporte cu minunile astea. Stiu ca scriam foarte frumos pe vremea aia (am mostenit “pigulosenia” de la el) si ca aveam note bune. Am plans la nota 7 ca orice “tocilara” si mi se parea normal sa invat bine. Asta era “datoria” mea fata de ai mei.

O copilarie fara IT stuff, fara net si RPG-uri. Poate era mai frumoasa in stilul “modern”, poate a fost mai frumoasa asa. Am amintiri frumoase de pe atunci si imi place sa il aud si pe iubi povestindu-mi ce prostii facea el pe atunci. Am fost copii, asta este clar. Obraznici uneori, “marsavi” in unele momente, dulci si cuminti cand doream .. am alergat ca nebunii prin curte, veneam uzi pana la piele iarna, cu un kg de zapada in haine, hraneam cateii vagabonzi in curte, mergeam la scoala cu ghiozdanele alea grele, faceam ‘reuniuni’ cu clasa, citeam carti “normale” pana dimineata si furam fructe de prin pomii din jur. A fost mai frumos decat ce au copiii de acum? Asta nu mai stiu …

Hai, povestiti si voi 😉

Orice share ajuta. Multumesc.
Share on Facebook
Facebook
Pin on Pinterest
Pinterest
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

7 Comments

  1. Cred ca a fost mai frumos pe vremuri. Ce au acum copiii? Violenta cu duiumul, televizor si calculator prost folosit, nu tu carti, nu tu alimentatie cu gust….
    Ce se mai poate spune?

  2. Ionut

    Sunt de acord cu tine Cristina, cat despre articol, este unul de nota 10+, ca de altfel toate articolele tale, felicitari Ramona!

    ps: eu n-am prins caramelul 🙂

  3. la mine ar fi prematur să scriu, deocamdată le strâng în viaţă .. 🙂

    da’ cine ştie, poate pun de-o însemnare, odată. oricum, ai o memorie fantastică.

  4. Frumos articol! Frumoasa copilarie… a noastra… Sper sa reusesc sa`i ofer o copilarie superba si baietzelului meu(ce de abia a impinit 7 luni:D ) si sa nu`l pierd in favoarea calculatorului

  5. zsike

    Iti multumesc pentru articolul acesta minunat. Am plans in timp ce l-am citit, da pentru ca mi-a adus aminte de copilarie, copilarie simpla si frumoasa….
    De nota 10.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.