Vai, nebuno, ce bine arati!

Cam genul asta de exuberanta incerca al meu ieri sa evite .. si bine a facut.

Ne-am intalnit, unele dupa 10 ani, altele ne-am mai intersectat in ultima perioada. Da, 10 ani de la Bac, de la nervi si emotii, “nu stiu ce voi face de acum”, “habar n-am la ce faculta sa merg” si altele asemanatoare, din care au ramas numai amintiri.

35 de fete cucuiete, intr-o scoala “speciala”. Celebrul Peda din Timisoara, care, pe vremea mea (ce batranesc suna), chiar era scoala serioasa. Acum 15 ani, cand am fost admisa in faimosul liceu, am devenit subit celebritatea din curtea blocurilor, toti vecinii se uitau deja altfel, pentru ca inca multe au incercat sa intre acolo, dar au esuat. Da, era ceva sa ajungi intr-un asemenea liceu.

Si inca mai credeam acum 15 ani ca in invatamant am sansa unei cariere frumoase si a unei vieti lipsite de griji. Am avut suficienta inspiratie sa fug de domeniul asta, imediat ce am terminat liceul si sa incerc altceva. E bine ca am reusit.

Ieri, in Parcul Rozelor, ne-am intalnit cateva din trupa veche. Un fel de pre-intalnire pentru o alta intalnire in care sa se stabileasca toate cele pentru marea intalnire de 10 ani, cu profesori cu tot. Mi-e dor de ei, mi-e dor de colege. Cele 4 Ramone din 5 cate am fost in clasa (rula “Om bogat om sarac” pe atunci si mamele noastre chiar sufereau de lipsa de imaginatie), Adina, Emilia, Laura si Dana (sper sincer ca nu am lasat pe nimeni afara) au trecut la traditionala pupatura de “ce bine ca te vad”, s-au admirat cat de “misto” arata si au inceput sa vorbeasca toate simultan (asa cum faceam si prin liceu). Unele au deja 2-3 copii, altele 1, sunt care inca “lucreaza” la sectorul asta. Mai sunt fete deja casatorite, altele in curs de, cu 1 job, 2 sau chiar 3. Castigand fiecare cat poate si cum poate.

“Aratam la fel, ce oare ne deosebeste de cum eram acum 10 ani?” ma intreaba Dana, in drumul nostru spre centru la un suc. Fizic vorbind nu prea multe. Tot asa aratam, unele mai plinute (imediat dupa o nastere nu prea poti avea pretentii), unele la fel de “slabanoage” ca intotdeauna, poate un rid in plus, dar nu prea vizibil pentru ca totusi avem nici 30 de ani.

Ceea ce ne deosebeste de noi insine acum 10 ani este atitudinea. Am iesit din liceu niste fete speriate, era momentul ala greu, in care nu stii ce vei face de acum inainte. Sigur ca ti-ai planificat facultatea si incerci sa intri, dar viata abia atunci te loveste in fata. Acum suntem toate pe un drum. Unele l-au ales mai bine, altele inca incearca sa mai rezolve unele aspecte, dar suntem deja pe un drum. Avem 10 ani de viata cu tot ce inseamna asta, muncim de 10 ani, avem si studiile alea superioare de care inca se face atata caz in tara asta, ne-am ales o cale si o tinem dreapta.

Suntem mult mai sigure pe noi, indraznesc sa spun chiar implinite. Pentru unele aceasta implinire inseamna o familie minunata, 1-2 sau chiar 3 copilasi, poate o cariera buna, o masina decenta, o relatie frumoasa. Nu mai bajbaim ca acum 10 ani. Ne-am regasit pe noi insine si ne-am regasit putin din “copilaria” de atunci. Suntem la fel de “nebune”, glumim si radem cu gura pana la urechi, ca niste prieteni buni care au trecut prin multe impreuna. Ne intalnim acum cu bucurie, mandre fiecare de ce am putut face in astia 10 ani si surprinse cate se pot schimba intr-o viata intr-un singur deceniu.

Mi-am regasit colegele din care nu a disparut voia buna si nici modestia. Ma bucur sa vad ca le este bine si sper sa am aceeasi bucurie la intalnirea cu profesorii mei, pentru care am avut mereu o afectiune deosebita. Am avut oameni adevarati la catedra, mi-e dor de ei.