Bun simţ de şofer

Începem dragii babei cu imersiunea în suject, adicătele să pove cum s-a luat dojolina azi, s-a plimbat lejer până la Corsică, băgat picioarele (la propriu) în maşină (plus restul acareturilor) şi pornit la spart bani. Nu, dojolina azi n-a “spenduit” pe chestii dragi sufletului ei ochelaristico-bloggeristic, dojo a avut de plătit diverse.

Am proţăpit maşina germană (sâc, bă loganiştilor) în faţa fostei mele şcoli, în parcare, mi-am extras fizicul din agregat, plus banduliera (cică aşa se cheamă înlocuitoarea de poşetă) şi am luat-o la picior 100 de metri pana la baca. Unde am făcut vrăjitorii cu cardul (scos remuneraţie de la “uzină”), intrat în bancă şi scos 2 sute de coco (bani de publicite de la “iuesei”).

Trecut strada la banca aialalta şi plătit leasing maşinuţă, urcat chiar în maşinuţa respectivă şi purces la centrum, unde am lăsat “copilul” în grija lu’ nenea de la parcarea plătită de la fostul Comisariat. Pentru că nu gust urcatul de borduri cu maşina, mai ales că am înţeles că nenea comunitarii nu e chiar încântaţi de asta şi eu nu am pile unde trebuie.

Din respect deci pentru maşinuţa cea dragă, plătim 2 lei-oră şi o lăsăm la “creşă”. Mă arunc la trap spre Orange pentru a plăti telefonul şi mustăcesc acolo auzind doi copilandri de se ciorovăiau cum să schimbe nu ştiu ce cartelele lu’ somon fume. Am abonament de vreo 9 ani, deci nu prea înţeleg tevatura asta, dar fiecare cu cartela mă-sii.

Ajung şi la Primărie, pentru plătit ze impozite .. pe hapartament şi maşină. Merge repede treaba şi în afară că arată înăuntru de parcă nu s-a mai investit in amenajări interioare de pe când s-a construit, totul e bine. În timp ce admiram “mozaicul” (adică nişte ciment infect) şi mobilier de pe când nici eu nu eram născută, un nenea de pază m-a îndrumat spre ghişeul corect. Nu am ce să comentez, a mers treaba repede şi bine, s-a discutat civilizat, chiar am plecat bine dispusă.

Drumul spre parcare a fost rapid, că era frig, şi întrerupt de o oprire scurtă la Romtelecom, unde am dat de o casieriţă absolut drăguţă, pe care o ştiu de luni bune şi care este mereu serviabilă şi plăcută. Şi are vreo 50 şi ceva de ani, deci nu pot spune că e simpatică numai pentru că e “puştoaică”.

Îmbărbătată de “succesurile” răsunătoare în investirea banilor în tot felul de utilităţi şi alte obligaţii financiare, am purces către maşinuţă, nu înainte de a face plata parcării (2 lei) şi a-i ura omul o zi frumoasă.

Ajung în agregat, arunc geaca lângă mine (era deja cald şi oricum pornea căldura din nou) şi “porcofelul”, pornesc herghelia şi spun un “diii” aşa din cheie. În faţa mea se strecoară o furgonetă albă, las omul să ruleze în linişte către ieşire, după care … frână.

Forgoneta este oprită. Îmi înghit un sfânt pe care tocmai doream să în combin verbal cu maică-sa (a şoferului) pentru că încă nu îmi explic ce se întâmplă. Trocariciul blochează ieşirea şi văd că iese “pitzi”, care fuge spre dreapta. Încep în gând alinierea sfinţilor, nesimţitul a trimis-o pe “gajică” să plătească parcarea, în timp ce mă ţine pe mine ca la Point Charley.

Simt nevoia să claxonez. Sincer .. De fapt simt nevoia să ies din maşină, să mă reped la trocariciul alb şi să îl scot pe nemernic de ce are el mai valoros. Strângând destoinic, nu ne jucăm.

Mă abţin (culmea) de la claxonat sau chiar “flash”, şi aştept să vină fata. Urcă şi ea în furgonetă, se porneşte maşinăria şi pleacă .. fata un “merci” din avarii sau ceva de genul. Nu contează că modalitatea de lucru este: parchezi – pleci – revii – plăteşti – pleci sau măcar tragi râşniţa încât să mai treacă şi altul (care culmea are bunul simţ încât să parcurgă păşii în mod “legal”), domnul nostru avea toată strada pentru el.

Am apucat să ascult aproape o piesă întreagă, în timp ce eram pur şi simplu uimită de “bunul simţ” al colegului de trafic, după cum povestea instructorul că tre’ să relaţionăm. Cuget că nenea de obicei îşi parchează maşina pe bordură în plină intersecţie (că avem destui din ăştia) de nu cunoaşte uzanţele. Sau poate e doar nesimţit.

PS: bine că am ajuns la job, după ce m-am trambalat prin oraş ca disperata. Normal că până la job am dat de maşina RETIM (ăia de fac (ne)curăţenie în Temesvar) mergând la pasul piticului, în timp ce puneau cu fustele sus euro-pubelele, plus o cifă de la firma lu’ peşte murat care turna la greu betoane ocupând jumătate de drum (recte un sens) pentru ridicarea unui bloc în zonă de case (din nou se pune întrebarea cât a fost mita pentru a se da autorizaţie pentru aşa ceva) şi loc de parcare unde a dus mutu iapa.

Am ajuns însă cu bine, după atâtea peripeţii sunt mândră de concetăţenii mei, de mor.