Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Parintii mei sunt niste idioti
Ai 15 ani şi impresia că eşti “miezul” lumii. Începi să creşti accelerat (nu prea pot spune maturizezi, că e muncă de nişte ani de acum înainte) şi să îţi pui întrebări. La fel şi prietenii tăi. Este vârsta la care începi să fii mare gânditor şi filozof, deşi ai încă multe de învăţat. Este vârsta la care pui etichete uşor pentru că, nu, eşti deşteptul pământului şi ai dreptate. Părinţii tăi sunt nişte idioţi şi incapabili pentru că tu, puştiul adolescent ştii mai bine.
Părinţii mei au făcut greşeli. Unul dintre ei una atât de mare, încât absolut orice formă de relaţie s-a tăiat. De 30 de ani trăiesc cu impresia că respectiva persoană nu merită să trăiască, măcar din perspectiva mea. Celălalt a luat rolul dublu şi, alături de părinţii săi a fost mamă, tată, frate şi soră. Şi a greşit, doamne cât de mult. La fel ca şi părinţii lui, cu care relaţia a fost bună, dar cu mici “scăpări” că doar e totuşi mare diferenţă de generaţii.
Consider acum la 30 de ani că au luat şi decizii neinspirate, că poate mi-au îngrădit uneori libertatea, că nu sunt atât de culţi ca mine, că gusturile lor muzicale sunt mult în urma mea, că nu sunt atât de descurcăreţi şi de hotărâţi, că nu sunt aşa cum m-au crescut pe mine.
Ceea ce nu au greşit a fost restul. Iubirea necondiţionată, pe care numai un părinte sau bunic o poate cunoaşte şi oferi, grijă pentru unicul copil şi nepot, nopţi nedormite, dacă eram răcită, emoţii când am dat şi luat tot felul de examene şcolare, mândria că am răzbătut.
Am fost mereu copilul casei şi, chiar dacă la 20 de ani aveam şi salariu, s-a perpetuat situaţia asta, pentru că nu au dorit niciodată să mă încarce prea mult cu griji. “Lasă, mamă, că şi aşa viaţa e plină de greutăţi. Cât trăim noi să nu le cunoşti”. Şi am copilărit încă vreo 5 ani sub atenta supraveghere a părinţilor.
M-am maturizat foarte rapid în 3 zile. Cam atât a luat ca Tata Gheorghe (bunicul meu) să intre în spital, să descoperim că de fapt e cancer de colon, să fie operat şi să moară în ATI după operaţie. Stăteam foarte rău cu banii pe atunci, salariile sau pensiile erau mici şi singurul venit mai acceptabil era pensia lui. Am împrumutat 100 de euro pentru mita doctorului, pe care însă nu am mai dat-o, pentru că murise. Cu banii ăia l-am înmormântat.
A fost cred cel mai tragic moment din viaţa mea, niciodată prea frumoasă sau îndestulătoare, dar ferită de marile dureri ale vieţii. În timp ce ai mei se gândeau disperaţi ce greutăţi ne aşteaptă de acum înainte, am luat decizia că am terminat cu copilăria şi că e cazul să umplu locul de “cap al familiei”. Le-am promis solemn alor mei că atât timp cât trăiesc în casa asta nu se va mai ştii de probleme. Aveam nişte ani de studii, pasiune pentru un domeniu bănos şi toate calităţile pe care ai mei le “crescuseră” ca la o floare.
După câteva luni mi-am luat încă un serviciu şi am cam terminat şi cu problemele financiare. Colaborăm în fiecare lună, pune fiecare ce poate şi eu de obicei vin cu investiţiile mai mari, pentru că şi distanţa până la veniturile mele este semnificativă. Nu mi-am asumat “per se” rolul de “şef” dar mi-a fost dat necondiţionat. Am simţit că opinia mea contează prima dată, când ai mei au început să îmi ceară sfaturi şi să mă invite să iau decizii în ceea ce priveşte partea financiară şi nu doar. Mi se pare şi acum destul de ciudat ca eu, aia mică, să fiu cea care “taie şi spânzură”, chiar dacă ceilalţi sunt absolut capabili de asta.
Pentru ei este o mare împlinire să vadă ce au crescut. Că iau decizii bune se vede pe zi ce trece. Şi familia trăieşte acum chiar bine şi pot să îi răsfăţ şi eu puţin, ştiind ce eforturi au depus pe când eram un copil ca vai de steaua mea.
Spuneam despre greşeli. Am ani de studii de psihologie şi psihologia copilului, am citit in draci tot felul de chestii, am crescut şi sunt femeie în toată firea. Înţeleg acum când poate nu au luat cele mai bune decizii sau nu au avut tactica potrivită. Poate nu au ştiut, poate nu s-a putut altfel. Rezultatul este însă un adult fericit şi bine educat. Au ştiut ce trebuie să mă înveţe şi ce să dezvolte în mine, încât să nu intru în viaţă nepregătită. Mi-au oferit tot ce au putut omeneşte oferi şi cel mai important: dragoste cât cuprinde.
Sunt la vârsta la care mă gândesc tot mai des la propria familie. La un copil poate, că va veni şi momentul ăsta. Şi mă sperie gândul că, oricât de bine intenţionată voi fi, voi face şi eu greşeli. Şi copilul meu le va judeca. Poate la 15 ani, că tot e moda atunci, va despica firul în patru cu prietenii săi şi va turba că nu îl las la nu ştiu ce party deşucheat sau că nu accept să vină beat acasă.
Pentru că multe din “dramele” celor de vârsta asta se învârt în jurul limitelor pe care le trasează părinţii, în dorinţa de a-i proteja. La 15 ani eram turbată că nu sunt lăsată la “disco” decât foarte foarte rar sau că trebuie să vin acasă până la 10 seara. Doamne, ce nasol. Şi acum, la 30 de ani cuget că şi copilul meu va avea parte de regim de “stricteţe”. Faptul că mulţi adolescenţi se fac “turtă” la petreceri, că sunt destui care trec pe droguri sau fătuţe de 14 ani devin mame, dovedeşte că adolescenţii iau decizii tare înţelepte, mai ales în gaşcă. Şi părinţii adevăraţi trebuie să scadă în topul popularităţii uneori, pentru că sunt decizii de luat. Decât să îmi cresc nepoţi în timp ce fata mea nu a terminat liceul încă, prefer şi eu, posibilul părinte de peste nişte ani, să mă judece acum, la 15 ani.
Pentru că, dacă nu iau aceste decizii nepopulare, îmi distrug copilul şi la 30 de ani mă va judeca. Şi, spre deosebire de acum, când nu prea ştie ce vorbeşte, atunci va avea maturitatea necesară să înţeleagă că am greşit enorm, când am încercat să nu greşesc.
Cunosc mulţi oameni care îşi vorbesc părinţii de rău. Pentru că nu le-au dat destul sau pentru că nu i-ar fi iubit suficient. Tată-miu de pildă nu e omul îmbrăţişărilor sau al spectacolelor de dragoste. Nu mi-a dat însă niciodată semne că nu şi-ar pune gâtul în joc pentru binele meu. Acum ştiu să disting momentele de afecţiune, că doar îl mai scapă şi pe el. Mă adoră şi e mândru de mine. A fost mereu aşa, iar eu eram prea ocupată cu a învăţa şi a le fi pe plac alor mei, pentru a sta să cuget la 15 ani că ai mei poate nu au luat cele mai bune decizii. După încă pe atâţi ani realizez că au făcut bine, deşi nu au studii de specialitate şi nici măcar conturile burduşite de “oiro” în bănci.
Mă sperie uşurinţa cu care unii tineri pun etichete. Faptul că au tot ce le trebuie şi părinţi care nu ştiu cum să le mai facă pe plac nu e bine. Nu e bine nici dacă părinţii nu le pot oferi decât puţin, pentru că nu sunt bani. Nu e bine dacă sunt prea protectori, nu e bine dacă îi lasă prea liberi. La 15 ani ai impresia că un copil se creşte mai uşor decât un câine. Că totul este alb sau negru şi mai ales că părinţii sunt nişte dobitoci pentru că nu sunt “cul” sau “trendi”. Sau “tru”, că tot se poartă.
La 15 ani eşti un nimic. Eşti la jumătatea drumului spre a deveni om, creşti, treci prin schimbări, începi să te maturizezi. La vârsta asta trebuie să înveţi şi să te dezvolţi. Sunt comentarii de scris, probleme la matematică de rezolvat, primul sărut (sau îs eu demodată, că ăştia sunt deja maeştri la sex de la 13 ani). Acum descoperi lumea şi începi să gândeşti. Şi ai impresia că mintea ta este suficient de matură pentru decizii ce îţi vor schimba viaţa. Că hormonii care tropăie ţin loc de luciditate, acneea de maturitate şi messengerul de bun simţ.
Nu intenţionez să scad din “meritele” nimănui, dar la 15 ani eşti departe de a emite judecăţi de valoare. Asta o spune un om care la vârsta respectivă avea idei diametral opuse. Nu am vociferat nicodată, dar la vârsta aia nici eu nu credeam că ai mei sunt cei mai tari din parcare. Păi cum să fie, dacă mă lăsau să zburd în linişte?
Au trecut ani de atunci şi acum sunt convinsă că părinţii mei sunt cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. Şi sunt cineva acum datorită lor.
Vai si cat mi-ar mai place sa comentez la articolul asta! Am atatea sa spun, dar parca nu pot sa le astern pe “hartie”. Si totusi… buni sau (mai) rai sunt tot parintii tai. Important e sa-i pretuiesti cat inca sunt in viata, caci dupa ce s-au dus e (mult) prea tarziu…
Cati dintre copiii de 15 ani le spun parintilor un sincer “Te iubesc!”? Mult prea putini sau poate (mai nou) deloc. Cati si-au luat mama (ca tot a fost 8 Martie) in brate, i-au luat un buchet de flori din inima (nu pentru ca asa trebuie), au sarutat-o si i-au spus “Te iubesc, mama!”? Mi-e atat de frica de raspuns! 🙁
Eu cred ca a emite judecati de valoare la 15 ani face parte din procesul de maturizare. Fiecare trebuie sa inceapa de undeva in incercarea de a-si dezvolta un organ al criticii personale, iar la varsta asta, cei mai la indemana de criticat sunt parintii. Si ca orice chestie pe care o incerci pentru prima data, si aceste prime incercari de critica sunt de obicei un esec (dar de asta iti dai seama, cum ai spus tu, la 30 de ani :D)
Stiu ca de partea parintilor e nasol tare sa vezi cum nu mai esti pe primul loc pentru botul tau de om. Dar e pur si simplu ceva prin care trebuie sa treaca orice parinte, la fel cum e cu schimbatul scutecelor la cateva luni.
[…] recomand sa cititi si la Dojo un articol pe aceeasi […]
Chiar azi am scris ceva asemanator, un sfat primit, pe care am vrut sa il dau mai departe.
Bulversant articolul tau. Sincer sa fiu, am avut, ca oricine, perioada asta de “teribilism”, dar de fiecare data cand greseam ceva, cu voie sau fara voie, parintii imi erau alaturi. Nu cred ca voi uita vreodata ajutorul primit, mai ales in perioadele de “declin”. Cred ca toata aceasta perioada poate fi trecuta doar cu ajutorul parintilor, cu educatia pe care ti-o dau, de cei “7 ani de acasa”.
Sincer? Eu am optispe anisori si tot copil ma simt. Nu cred cu nici o particica a mea ca as fi destul de matur. De fapt, acum cand termin liceul, nu stiu ce voi face in continuare. Poate am iluzia ca nimeni nu ma ajuta sa pot lua o decizie buna, dar cred ca ma insel.
Sunt renumit in liceu, profi ma plac, parintii ma iubesc. Nu pot sa obiectez de situatia mea…
In orice caz, ceea ce ai scris in paranteza in antepenultimul paragraf este cel mai ingijorator lucru la 15 ani. Parintii moderni lucreaza prea mult, sunt prea intelegatori… asa a ajun si o cunostinta de-a mea (ca prieten nu-l pot numi) ca la sfarsitul clasei a 8-a a facut un bebe unei fete. Foarte trist.
In concluzie? De etichetat nu trebuie etichetat nimeni. Dar sa fim sinceri… de cele mai multe ori parintii gresesc atunci cand lasa franghia prea lunga, iar cei la 15 gresesc cand se duc dupa parerea presupusilor prieteni decat dupa sfatul parintilor, care ar fi mult mai folositor.
PS: mersi pentru artisol… a trebuit sa o citesc de doua ori ca prima data m-a apucat somnul 😛 😆
https://uzzytm.wordpress.com/2009/03/12/parintii/ Scuze Dojo de link, dar nu iti merge trackback, nu stiu de ce, sau o fi intrat in spam la tine.
Vroiam sa arat si o altfel de poveste, cla fel de bulversanta, sincera si “adanca” 🙂
In afara titlului care e predispus la trafic cat cuprinde, articolul e senzational.
M-am regasit in multe dintre intamplarile tale. La mine partea cu “disco” nu se punea in discutie, ascult(am) rock 🙂 Si nici cu bautura … nu sunt (nici acum de altfel) un consumator frecvent de alcool.
La final vreau sa te felicit pentru intelepciunea de care ai dat (si inca dai) dovada.
@ Moldoveanca .. una este sa mai dai o “duma” de genul si alta este sa fii convins ca te cresc niste idioti, cand nu e cazul. Toti am avut 15 ani si am trecut fara dramele pe care le au unii dintre adolescentii de azi. Care considera ca au parinti de rahat numai ca au fost privati de un playstation nou sau nu au fost lasati la un party pana dimineata. Cu astia am “treaba”, nu cu tinerii care isi pun niste intrebari si mai emit cate o opinie.
@ Perti .. scrie linistit si detaliaza. M-ar placea sa citesc ideile in cauza. Nimic nu ma face mai fericita acum decat sa vad figura mirata a alor mei, cand reusesc sa le fac cate o bucurie. Sa le ofer ceva ce si-au dorit, dar nu aveam niciodata bani. Acum doar inteleg bucuria lor de cand eram copil si vedeau cat de fericita ma face cate un cadou sau un gest de al lor.
https://dojoblog.info/2008/05/19/sunt-fericit-cand-te-vad-bucuroasa/
Am detaliat acum 1 an despre asta …
Valy, naiba stie ce are scriptul. S-a tampit la creieri. Merci de trackback si de aprecieri. Merge telepatia se pare 😀
Florin si eu consider ca “secretul” sta in educatie. Mama Ana imi tot zice ca o invidiaza multi ca are asa copii buni (eu si tata-miu), care o iubesc si o respecta. “Ne ai cum ne-ai crescut”, asta ii spun 🙂
TyB continua sa fii copilul bun care esti. Nu ai idee cat de fericiti sunt parintii tai. Nu e nevoie nici sa le multumesti pentru ce au facut, faptul ca esti un om deosebit e multumesc suficient 😉
Alex, I don’t care about traffic. Multumesc pentru aprecieri si ma bucur ca ti-a “vorbit” bine articolul. La disco pe vremea aia se dadeau si chestii acceptabile, dar sincer .. nu prea mi-a placut. Era insa fructul interzis. Dupa ce am primit libertate deplina, tot cuminte is si ne-amatoare de party. Noroc ca si “soarele” e la fel, ca ramaneam singura 😀
Vasi .. odata de cresti si incepe viata de om matur, incepi sa deschizi ochii. Ai mei imi spuneau ca nimeni pe lumea asta nu te iubeste ca parintii. Daca nu e vorba de sociopati, teorema chiar sta in picioare.
JorjH ai destula maturitate la 17 ani incat sa intelegi ca nu tot ce e bine e si comod.
Eu eram turbata prin tinereturi ca ma tineau ai mei tot cu invatatul si imi predicau de jde mii de ori cat e de important sa citesc si sa invat. Chiar si acum primesc predici de “money management” si de viata, desi is un cal de femeie. Si imi place sa ii aud, pentru ca imi vor lipsi enorm cand nu vor mai putea sa “predice” 🙁
doar o mica paranteza… scuza-ma ca scriu cu greseli. I’m a beginner 😛
Felicitari pt articol. Aceleasi sentimente de multimire le am si eu fata de ai mei, desi la acea varsta 15-17 ani imi erau ca niste “dusmani”. Nu reuseam nicicum sa fiu pe aceeasi lungime de unda cu ei. Mereu ne certam si abia asteptam sa plec de acasa (eram la liceu, departe de casa). Dar anii aia au trecut, si acum ne intelegem de minune, astept cu nerabdare cate un weekend liber sa fug pana acasa. Din pacate reusesc destul de rar. Muncesc si eu in domeniul tau si deadline-urile sau alte pb ma fac mai mereu sa zic “mama, vin weekendul viitor”.
Stau si ma uit in jur la cei care pe la 15 ani erau mult mai liberi ca mine, observ care ce au ajuns si din pacate ii pot numara pe degete care au realizat ceva pe cont propriu.
Cel mai ironic lucru ii ca dupa cativa ani in care ti se coace mintea si iti aduci aminte de episoadele alea in care parintii erau prosti si incercau sa iti controleze viata, vezi cat de mutla dreptate aveau. Am exemplul a multor veri care chiar considera acum ca parintii lor au procedat extrem de bine. Chiar si eu la cele 17 primaveri ale mele incep sa constientizez ca toate is spre binele copilului chit ca poate inca mai am multe de invatat.
TyB, lasa ca nu e ora de romana. Scrie in liniste 🙂
Valy, inseamna ca am usurat faza cu telepatia. Mai ales daca ne-am nimerit in zona similara, iti dai seama cate articole putem scrie in “cuplu”?
Heh. Am 26 ani, si am trecut chiar zilele trecute prin ceva asemanator.
Evident ca mi-am revenit repede, si mi-am dat seama cum sta treaba. Apoi am primit acel sfat minunat, ca azi sa citesc la tine ceva pe aceeasi tema.
Deci merge telepatia, ca doar suntem in acelasi oras 🙂
Parintii mei n-au fost, poate, cei mai buni din lume. Am trait multe urate langa ei, dar si multe frumoase. Vreau sa mi le amintesc pe alea frumoase, pentru ca, nu-i asa, familia nu ti-o alegi…
Dojo, parintii tai iti citesc blogu’ ? Ce zic ? Ca m-ai facut tare curios si nu e de acum !
Cat se poate de adevarat ceea ce ai scris!Un adevar trist pt ca cei mai multi copii din ziua de azi isi critica si isi bat joc de parintii lor.
Si asa … off-topic … Pentru mine parintii si familia au fost intotdeauna pe primul loc.Nu am avut si nu o sa am niciodata dreptul (si nici motiv)sa ii critic!
maica-mea m-a indemnat tot timpul sa fiu harnic si disciplinat si sa invat bine ca ma face “membru de partid” si o sa-mi fie bine! O sa-mi dea partidul casa, servici bun, nu o sa ma mai chinui ca ea, incepand de la coada vacii (sau a sapei).
Si am ascultat-o si am invatat, am fost cuminte, am fost harnic si disciplinat!
Acum, din batrana mea Dacie din ’98, ma uit la unii care ma buzunareau in curtea scolii, prin clasa a patra, cum dau sa ma calce cu ixcinciu’ si mai ca-mi pare rau c’am fost ascultator…
Noroc cu stirile de la ora sapte, cand ii vad pe mascati saltandu-i pe baieti in chiloti si’n pielea goala pe la sase dimineata. Aud ca fostul meu coleg, ala cu ixcinciu’ are 35 de ani varsta si 40 de ani de puscarie.
Acu’ vin si eu si intreb: lu fie-mea ce-i zic? Ca partidu’ ala l-au inchis in ’89!?
Ajunsesem la varsta de 15 ani sa ii judec cat de aspru puteam. Ii credeam imposibili si nu intelegeam cu ce anume le-am gresit ca sa imi aplice un asemenea regim de strictete. Invatam foarte bine, eram o fata politicoasa si in banca mea si emiteam pretentii sa fiu lasata sa fac ce vreau. Din fericire, au fost destul de intelepti, au acceptat rolul lor scazut ca si parinti in comparatii cu altii care isi lasau copii in fiecare sambata in discoteca.
Acum nu pot decat sa le multumesc si sa simt cum vreau sa ii ajut din toate punctele de vedere. Ma rog doar sa fie sanatosi, ca problema banilor o vom rezolva cumva.
Mihai, nu cred. Bunica nu e cu fazele de IT, ca se apropie de 80 de ani si tata-miu e destul de “virgin” la fazele cu blogurile. Stiu insa ce au crescut in curte, asa ca nu i-ar surprinde nimic 😀
Tzontzyca, asta ma deranjeaza si pe mine. Multi au trecut prin faze nasoale din cauza parintilor, ca, dupa cum ziceam, nut toti sunt perfecti, si totusi au puterea de a intelege si ierta faptul ca sunt oameni. De multe ori aia cu gura mai mare ar trebui sa o inchida, pentru ca vorbesc prostii. Dar isi permit, pentru ca se considera indreptatiti ..
nebu, din pacate familia nu ti-o alegi. Daca era asa, clar ca aveam si eu niste alegeri mai bune. Dar am primit ce s-a nimerit. Si rau si bine … Chiar daca voi fi mereu foarte dura cu o parte a familiei, pentru ca nu merita nici macar efortul unei palme, sunt altii care au compensat. Si pe care i-as fi ales de 10 ori.
Flory, se vor rezolva toate. Cand e intelegere in familie, merge si treaba bine 😉
Sincer, mi-e groaza de faptul ca va trebui sa cresc un copil! De perioada 14-18 ani in special (desi majoritatea copiilor se cred adulti dupa varsta de 14 ani – vezi dm’le, au buletin!). Si dupa modul in care “evolueaza” generatiile… nici nu vreau sa ma gandesc ce batai de cap voi avea. Oricum, voi face tot ce-mi sta in putinta pentru a ii oferi o educatie cat mai buna, chiar daca o sa vorbeasca urat de mine in cercul lui de prieteni si o sa ma “urasca”.
cica la 15 ani nu esti in stare sa faci alegeri bune, dar la ce varsta? eu nici acum nu stiu sa fac asta…sau nu vreau sa fac alegeri caci fiecare alegere inseamna raspundere.
familia…o stare de spirit.
da’ o sa ma fac mare si o sa am si eu o familie … sau o sa fiu un copil cu copii…
Dojo, sunt total off-topic. Vezi ca ti`am trimis un PM pe invatam.net. Trebuie sa aprobi un topic pe care vreau sa il postez pe forum. Am zis sa iti las un comentariu pe blog fiindca stiu ca raspunzi mai greu la PM`uri pe forum. Si sunt putin presat de timp.
Ma, nu stiu, poate sunt eu mai ciudat, dar niciodata nu am crezut ca parintii mei nu au dreptate. Si desi au luat uneori decizii care nu-mi conveneau, vedeam si eu ca totusi, ei au dreptate si nu eu. Chiar daca aveam 15 ani si la varsta aia crezi ca stii absolut totul.
Offf…de 2 zile ma chinui sa formulez un comentariu inteligent. Mi se trage de la post-ul ala cu importanta comentariilor. 🙂
In cele din urma nu pot decat sa subscriu parerilor tale. Nu am nimic de adaugat. 🙂
Nu oricine poate fi parinte. Din pacate nu-si dau multi seama de asta. Si nici nu sunt scoli pentru asa ceva. Si chiar daca ar fi, tot n-ai avea garantia ca absolvindu-le ai fi in stare sa cresti cum trebuie un copil.
Pe mine m-au crescut bunicii de la o varsta mica si pana s-au stins. Vreau sa spun ca nu si-au incetat misiunea nici cand am facut 30 de ani. S-au ingrijorat in continuare, m-au coplesit cu sfaturi, cu intrebari, cu iubire. Va inchipuiti ce diferente ar fi putut fi intre mine si ei? Cat de “inapoiati” sau “idioti” i-as fi putut considera? Si totusi au facut un lucru foarte important: mi-au acordat incredere. Am putut sa plec oricand de acasa cu o conditie: sa spun unde ma duc si cand ma intorc. Desigur ca nu dormeau pana ma intorceam, dar cand au vazut ca nu-i mint si ma tin de cuvant si-au consolidat increderea. Desi in adancul sufletului n-au fost de acord cu relatia mea care s-a transformat ulterior in casnicie nu mi-au interzis nimic niciodata. Cum grija mea cea mai mare a fost sa ma descurc singura si sa nu fie nevoie niciodata sa vina sa ma scoata careva din rahat si-au dat iarasi seama ca stiu exact ce vreau de la viata mea, ca e bine ce vreau, ca am prioritatile in ordine si nu-i voi dezamagi. Si au fost foarte mandri de mine.
Cred ca fiecare dintre noi intr-un moment al vietii ajunge sa-si judece parintii sau sa-i condamne pentru ceva. Si eu mi-am certat in gand parintii ca m-au adus pe lume prea devreme, cand inca nu erau siguri de relatia lor, privandu-ma astfel de o copilarie normala, intr-o familie cu mama si tata. Dar ei au trait in alte vremuri, cu alte conceptii. Nu ne putem pune unul in pielea celuilalt, pentru ca nu semanam, chiar daca ne inrudim atat de strans. Daca e normal ca la 15 ani sa-ti consideri invechiti parintii, persistenta acestei convingeri sau haurile cascate intre parinti si copii sunt de fapt esecul parintilor. Asta demonstreaza si ultima propozitie din articolul tau.
Felicitări din partea unui părinte pentru acest articol, dar şi pentru comentariul făcut pe blogul lui Zoso (datorită lui te-am descoperit).
Vorbim despre o ‘criză’ de identitate a tinerilor ? Wrong…
Când am împlinit 15 ani tatăl meu m-a obligat să muncesc în vacanţa de vară, pentru a realiza (zicea el) ce înseamnă satisfacţia banului câştigat cu greu. Am crezut ca vrea să-mi dea o lecţie, doar aşaaa, în glumă, un fel de ‘demo’ şi că anul următor nu se va mai repeta. Heheheee… ‘gluma’ asta s-a repetat an de an, vacanţă de vacanţă. În timp ce prietenii mei se distrau pe litoral, eu înjuram şi plângeam nopţile, mocnit, cu capul înfundat în pernă (pentru a nu mă arăta afectat; deh, mă dădeam bărbat). Astăzi îi sunt recunoscător şi eu şi copiii mei…
E interesant cum (aproape) fiecare face la maturitate lucrurile pe care a spus că nu le va face niciodată. Dacă nu eram lăsat undeva cu prietenii, la discotecă ori la majorate, îmi spuneam că dacă eu voi avea copii, o să îi las să facă și să dreagă…acum mă gândesc (la 29 de ani) că voi avea copil și sigur nu va face tot ce vrea și tot ce aș fi vrut eu să fac.
Geo, bun venit si multumesc pentru cuvintele frumoase. Eu dadeam lectii de engleza de la 17 ani de buna voie, pentru ca eram foarte saraci si ajutam si eu. Abia am asteptat sa intru pe salariu, sa nu mai astept nimic de la nimeni 🙂
Ce ma intriga este ca si noi am fost adolescenti si, cu micile “rabufniri” obisnuite, nu a fost dom’le atata drama. Acum zici ca traiesc in lagare de exterminare si toti le vor raul, atat de “porniti” sunt impotriva tuturor. Si culmea este ca multi au ce noi nu am fi visat vreodata …
Ce mai sa-mi sparg capul cand la 17 ani am avut o criza de personalitate in care am realizat ca nu sunt unic, ca nu am dreptul de a judeca si per total ca in adolescenta esti cam prost. Scuzi limbajul ,dar e o concluzie la care ajungi vrei nu vrei si e de preferat sa ajungi la ea inainte sa dispara cei carora le sunt adresate scuzele.
sigur, si protectia e o metoda. dar esti sigura ca ai sa-i poti proteja de ei insisi? eu, singur pe lume, practic, de pe la 16 ani, am trait cu un stigmat. al copilului singur pe lume. ei, si cu el pe cap am facut 19 ani de scoala, nu m-am ratat, nu am facut puscarie, n-am dat in cap la oameni (de fapt, ba da, in concursurile de taekwondo, dar acolo e voie), am fost premiant, medaliat si un om absolut normal. ei, si in viata asta a mea am dat peste nenumarati parinti disperati (oameni super bine intentionati, mandri posesori de jigodii adevarate acasa) care incercau sa gaseasca vinovati pentru comportamentul dezaxat al progeniturilor lor in cu totul alte locuri decat in capetele juniorilor: anturaj, scoala, program, orice. chiar si in mine. am plecat cu ochii in lacrimi dintr-o discutie cu parintele unui mare nenorocit pe care il tot scoteam din tot felul de belele si incercam sa-i bag mintile in cap doar pentru ca stiam ca are potential. pe care, in general, incerca sa-l valorifice beat, jignind tot felul de oameni mai mari ca el si luand batai. iar tac’su tocmai imi explica ce influenta negativa am eu asupra psihicului labil al ingerasului lui. poti derapa oricand si fara influente, sa stii, unii chiar de la nastere. programul e doar o parte a ecuatiei. Respek!
Dacă stau bine și mă gândesc n-am avut niciodată problemele astea. Singura “ceartă” din copilărie de care-mi aduc aminte legată de o drumeție pe munte, aproape de Sinaia. Eu și frate-meu am vrut să coborâm pe alt drum ca să vedem și altă zonă. Am avut atunci o discuție ceva mai lungă cu ai mei și cu chiu cu vai am reușit să-i conving să ne lase. Din păcate, deși eram și cu harta în mână, am luat-o într-o direcție total greșită. Noroc însă că maică-mea a avut prezența de spirit să-l pună pe taică-meu să arunce o privire “de control” 🙂 Când a văzut ce se întâmplă a început să urle și a alergat până la noi să ne întoarcă din drum. S-a lăsat parcă cu o mică ceartă, dar s-a terminat destul de repede.
Parcă tot atunci am întrebat-o pe maică-mea ce se întâmplă de la 18 ani ești considerat matur. Nu prea îmi explicam cum simpla trecere a timpului te face mai “deștept”. Între timp am găsit parțial răspunsul 🙂
Alte discuții și certuri n-am mai avut. Ai mei m-au lăsat dintotdeauna să fac ceea ce mi-am dorit pentru că au avut încredere în mine și nici nu le-am înșelat-o. N-am făcut vreo năzbâtie și de altfel nici n-am avut drame existențiale pentru că nu mă lasă undeva sau pentru că nu mi-au luat ceva. Ultima chestie mi se pare o tâmpenie, dar când ceilalți copii se tot laudă în fața ta e destul de greu să nu te simți prost pentru că nu ești la fel de “șmecher” ca și ei.
În concluzie, se poate spune că eram (foarte) mulțumit de părinții mei chiar și la 15 ani. Culmea e că maică-mea e acum parțial nemulțumită de modul în care m-a educat. Crede că ar fi trebuit să mă învețe mai multe lucruri gospodărești 🙂
Cred ca e bine sa emiti “judecati de valoare” si sa fii incurajat sa faci asta la orice varsta. Mai ales in jur de 15 ani. Face bine la antrenamentul creierului. Asta nu inseamna ca trebuie sa ti se dea dreptate in schimb. Eu mi-am judecat parintii destul de putin in adolescenta si asta a avut legatura doar cu frica de a risca in viata atunci cand li s-au oferit oportunitati. Si atunci am decis ca eu sa nu fac niciodata greseala asta (pe care inca o consider o greseala). Si pentru asta am ajuns la 30 si ceva de ani sa fiu judecat mai aspru decat la 15 ani de catre parintii mei.
Cat despre “autoritarismul” parintilor, pe masura ce cresti iti dai seama ca multe dintre deciziile ce nu-ti conveneau atunci erau indreptatite si probabil le vei repeta si tu (eu) cand va fi cazul, doar ca ele cred ca merita explicate in detaliu copilului/adolescentului.
Cu majoritatea ai dreptate, dar nu toti copii sunt asa la 15 ani. Eu de exemplu niciodata nu am crezut ca sunt buricul pamantului si ca numai eu am dreptate. Stiu sa imi recunosc greselile si sa imi apreciez parintii pentrru tot ceea ce fac pentru mine. (deja greselile sunt insignificante). Si intr-adevar, au facut si au spus unele lucruri cu care nu am fost prea de acord, dar spre deosebire de altii, sunt constienta de faptul ca orice fac, o fac pentru mine si ca sa imi fie mie bine.
Si pentru mine parintii sunt cel mai important lucru de pe lumea asta
“nu se va mai ştii de probleme”
Vezi ca e un singur i la stii. 😛
La 14 ani mi-a spus taica-meu ca, avand buletin, voi deveni responsabila pentru ceea ce fac. Si bine a facut ca mi-a spus asta. M-am invatat sa ma bazez pe propriile puteri, sa nu astept sa-mi pice mura-n gura lucrurile in viata. Sunt convinsa ca daca ei m-ar fi cocolosit in continuare pana la 18-20 de ani, n-as fi fost in stare sa plec de acasa, atat de departe. N-as fi reusit sa stau singura in chirie, intr-un oras strain, sa-mi gasesc singura un loc de munca si sa am timp si de prieteni noi.
Conteaza mult sa stii ca ei te sprijina, no matter what, dar ca de tine depinde sa inveti sa devii un om responsabil. Oricat de buni ar fi parintii, nu-ti pot turna pe gat responsabilitatea.
Daca nu m-ar fi lasat sa iau decizii, nu cred ca as fi fost in stare sa ma descurc pe cont propriu. E unul dintre lucrurile cele mai importante pentru care trebuie sa le multumesc parintilor mei! M-au invatat sa aleg intre bine si rau si apoi mi-au dat libertatea de a alege!
Eu am 16 ani, iau majoritatea decizilor singur, mai gresesc, imi pare rau, dar nu ii critic pe parinti pentru ca numai asa voi putea invata cum sa iau decizii bune, tot de la ei, cine imi doreste mai mult bine pe lume decat ei ?
Parintii pot gresi decisiv.Mai rau, pot sa domine maxim progenitura, la orice varsta.Il pot ucide,
innebuni cu surasul pe buze.Desigur, rictus.Ii pot anula orice efort.Clar, amprenta lor,
alta decat genetica, e hotaratoare.
Asta e fata intunecata a lunii.
Oricare dintre noi ar trebui sa fie o zi din viata orfan, fara parinti, fara o amintire a lor, ca sa
poata aprecia un pic mai bine, sa poata formula judecati de valoare.O relatie inteleapta
cu parintii…Chiar felul lor de a fi poate sta impotriva oricarui efort.Exemplu, oameni buni:tata
e control freak, laudaros si fara acuitate, profunzime.Superficial si amenintator, repezit si
violent in atitudine de cand il stiu.O.K.Trasaturile astea de caracter i le-am caricaturizat.Cand le
arata mut pe Cartoon network, comprende?Suprapun rapid figura lui Louis de Funes peste
a lui si e perfect O.K.Partile bune nu le aduc aici in discutie.Are.Nu s-a inventat chirurgia
temperamentului.Sangvin-coleric.
Mama umbla cu schizofreneizerul dupa mine de cand ma stiu.Mor daca nu faci cutare.Vorbe
grele de o varietate maxima.Cum rezolvi?Faci totul sau mai mult, starnesti respectul,
mama te adora.Schizofreneizerul e pe ralanti.
P.S. Cuvantul maxim e asumat de autorul comentariului.
Autorul isi rezerva dreptul de a-si schimba opiniile.Comentariul exprima pareri, impresii,
nimic irefutabil.
Multumesc, Dojo!
Am 16 ani si parinti uneori se poarta normal cu mine spun uneori pt ca ei tot timpu vor numai sa
invat si nam rezultate bune la scoala pt ca in generala nu faceam ore din cauza profilor
‘buni” ce erau si mereu vreau sa plec de acasa sa nu mai vad parinti in fata mea pt ca
ei cand iti ofera ceva bun te face fericit si cand nu mai inveti bn gata parca tear manca
de viu ei spun mereu mai ales tata pe care nu-l suport deloc ca daca nu invat imi cumpara oi
si nush ce animale si sa cumpere dar vreau sa spun ca io chiar nui mai suport
sunt prosti rau si se mai dau si mari in fata mea ca vezi na ei traesc in vremurile lor
demult va rog spunetimi ce sa fac ca nui mai supoert 😐 cica imi ia oi ma pune la munca
daca nu invat si pana la urma nu pot sa invat va rog spunetimi ce sa fac
Parinti din ziua de azi au 2 extreme ori te sprijina si te ajuta orice ai face si iti dau puterea sa mergi mai departe ori sunt niste boschetari(ca mama mea,tata mai putin asa:)) ) care se iau de tine din orice si mai si dau in tine si pe urma te intrbi la tv dc vezi copiii ca se sinucid sau pleaca de acasa sau mai grav isi omoara parinti:(
sincer si mie imi vine sa o arunc de la etaj pe mama cate odata (mai ales dupa ce ma injura mai da si in mine ) da ma gandesc ca daca ea e proasta si nu o duce capu nu trebuie sa ma pun la mintea ei.
si mai imi zice ca da trebuie sa ma asculti ca io te scap de probleme daca e ceva si de cate ori am avut o problema ma bagat mai mult in cacat cand eu puteam sa ies singur dar astia sunt ce sa le facem.
io unu ma rog sa termin liceu si sa scap de o femeie care in fata celorlalti pare cea mai buna femeie si mama din lume si cand e acasa zici ca e dracu dar asta e astept sa cresc si sa ma duc in plm unde vad cu ochi.
poate ca nu o sa publici ce am scris eu da poate te mai gandesti si u cand te comporti intr-un anumit fel cu copilul tau daca ai sau o sa ai.
Parintii din ziua de astazi sunt prosti de “behaie” cel putin majoritatea dintre ei habar nu au pe ce lume traiesc si numai ei sunt de vina pentru actuala situatie sociala in Romania mi-e scarba cand vad ca incep ca prostii ce sunt sa zica de fata cu propriul copil uite “Gheorghe” ce copil cuminte, ascultator si destept au vecinii,prietenii,rudele etc nu ca al nostru care este un drac neascultator si urat, prost, handicapat, retardat etc. si bineinteles Gheorghe: ai dreptate bai Vasilica.si exemple ca astea pot sa va mai dau dar cred ca le stim cu totii deci nu o sa le mai scriu. Ideea este ca la fel cum nu oricine ar trebui sa aibe drept de vot sau drept de viata nu oricine ar trebui sa aibe dreptul de a face copii acest lucru este absolut indubitabil.Eu personal consider ca in primul rand statul ar trebui sa aibe “grija” de copii ( dar,asteptati mult si bine sa se intample asta) si nu parintii, ar trebui sa se dea niste legi logice atat “parintilor” pe care sa le respecte(in caz contrar sa sufere consecintele) in ceea ce priveste dezvolatrea unui copil si anume dezvoltarea intelectuala, fizica, financiara etc si inainte de a face un copil trebuie sa se indeplineasca multe conditii de care lumea habar nu are de obicei.ok cred ca am scris destul.v-am salutat
Parintii mei sunt perfecti ( defapt , numai mama , tata nu-i cu noi ) . Mama m-a lasat sa fac tot ce vreau eu fara restrictii iar eu am ales calea cea buna. Sunt constient ca intr-o zi va trebui sa am grija de ea si ca va trebui sa-i rasplatesc sacrificiile facute din pricina mea. ( Am 14 ani :d )