Zgarda rosie

Acum o lună şi ceva am făcut o “afacere” bună. Am vizitat un pet-store al unuia dintre veterinarii la care îmi duc “copiii”, am stat la poveşti cu soţia sa, o doamnă deosebită, şi am vândut chiar o brăţară unicat din nou meu “brend” Dojo Art. Intrasem acolo cu scopul de a-i lua lui Mofli (una dintre potăi) o zgardă nouă, că am înţeles că nu ştiu ce s-a stricat.

Normal că s-a stricat lesa, dar eu iar am înţeles ce am putut. Inutilă deci achiziţia momentan, dar nu cerea de mâncare.

După ce l-am adus pe cuţu cel lovit de maşină acasă (seara de sâmbătă), am decis să îi fac cadou noua zgardă. Avea la gât o vechitură dintr-o piele din aia groasă şi cea nouă, tot de piele, avea şi “căptuşeală”, plus că era roşie, aşa cum stă bine unui cuţu frumos. Chiar dacă am avut parte doar de masculi, am prefera culoarea asta de “fete” pentru că le stă bine.

Zgarda cea nouă era cadoul meu pentru el, în ideea în care începea o viaţă nouă, imediat ce terminam vreo 6 săptămâni de tratament. Au fost mulţi oameni minunaţi care m-au ajutat să pregătim pasul doi, adopţia. Aveam deja oferte de la câţiva şi bătrânelul (avea undeva la vreo 14-15 ani poate, nu ştiam sigur) putea petrece ultimii ani de viaţă la o curte, îngrijit de oameni care să îl iubească şi pe el.

Traumele uriaşe suferite şi vârsta au făcut însă inutile toate planurile mele. Am făcut tot ce am putut şi eu şi doctorul, numai că nu i-am făcut respiraţie “gură la gură”. Până şi “copiii” ceilalţi, Junior şi Mofli l-au lăat în pace, în balcon, pe “pătuţul” lui încropit dintr-o saltea, cearşaf curat şi chiar “păturici” pentru bebeluşi, din acelea absorbante ca şi scutecele. S-a obişnuit cu noi şi accepta cuminte să îi leg boticul pentru a-l transporta la doctor sau pentru a-l mai dezinfecta.

Luni după-masă ceea ce a început şoferul acum o săptămână s-a “rezolvat”. A murit pe pătuţul lui, iubit şi îngrijit. Nu a mai apucat să prindă viaţa pe care i-am pregătit-o, dar şi-a găsit liniştea după atâţia ani de chin. I-am găsit un loc frumos lângă o pădurice, lângă malul Timişului. Mon Pere nu dorea să audă de faze de genul “la gunoi”, aşa că am “călătorit”. Locaţia pentru noi este uşor de recunoscut şi utilă în ideea în care nici “băieţii” noştri nu mai sunt la prima tinereţe. Oricum i-am ameninţat că îi omor cu mâna mea, dacă pleacă în raiul animalelor înainte de a împlini eu 120 de ani.

A doua zi spre seară m-am mai tratat de tristeţe, vizitându-l pe bătrânul de vis-a-vis, ce l-a găzduit pe cuţu în primele zile. Şi care ţine o altă încercare de a mea de a schimba viaţa unui câine, de data asta reuşită. Încercarea, potaia de fapt, este deja o lighioană mare (un câine absolut superb) şi a făcut picturi impresioniste pe hainele mele cu lăboaţele lui murdare. Ne-am “iubit” o jumătate de oră şi am plecat de acolo mai veselă şi clar murdară ca porcul.

Dacă Oldie (aşa i-a zis tată-miu lui cuţu accidentat) era mai tânăr, poate reuşeam. Aşa am rămas cu amintirea lui, un miros înca sesizabil de iod în casă şi cu durerea în suflet că am dorit să ne jucăm de-a Dumnezeu încă o dată şi nu ne-a ieşit.

PS: Am cumpărat ieri încă o zgardă roşie (cealaltă este la cuţu, să fie frumos), pentru a-l duce pe Santi (potaia de la vecinul) la vaccinul de 2 ani. E frumoasă, de piele, şi va arăta “gigea” cu ea. Sper să nu mai am ocazia de a o utiliza ca pe cea anterioară. Nu pentru că m-aş fi lecuit de “dog rescue” ci pentru că sper să nu mai găsesc vreun suflet atât de chinuit. Dar trăim în ţara noastră, conducem ca nişte cretini prin oraşe şi nu respectăm nimic decât manelele şi coniacul Unirea. Sigur voi mai avea un posesor de zgardă roşie.

PS2: Mulţumesc DIN SUFLET celor care m-au ajutat şi s-au interesat de o “casă” pentru doggie. Am fi avut parte de un happy end …