Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Who wants to be a billionaire?
Bani .. cât mai mulţi. Vile, maşini, concedii, lingouri, diamante. Cât să îţi doreşti de la viaţă? Când vei fi cu adevărat mulţumit?
Mă tot uitam acum nişte săptămâni la The Apprentice. Variantele US şi UK, că doar le găsim. Cu mari bogătani ce îşi “selectează” un angajat, ce va avea şi el, dragul, şansa de a trăi ca Donald Trump. Într-o căsoaie mai ceva ca depoul CFR, plină de aur şi cristale, în care să ai o armată de “argaţi”, de nici să stai liniştit pe budă să nu mai poţi. Al cui este visul ăsta?
“Soarele” spunea acum câteva zile, când îi explicam că eu NU mi-aş dori să fiu miliardar(ă), că astea îs poveşti şi că, odată ce aş avea bani de să îi întorc în “cifă”, aş dori mai multe “cife” cu şi mai mulţi verzişori. Oare ar fi adevărat?
Mă uit la căsoaiele alea pe jde niveluri şi nu ştiu dacă m-aş simţi bine. Adică doresc (casa visurilor, deci atenţie) un coteţ undeva la mult spaţiu verde.Vorbim de ceva gen “conac” cu 4-5 camere (cât să nu dormi 5 într-un pat, dar nici să fie nevoie de hartă) cu o curte SPAŢIOASĂ. Nu 3 pe 3, ca la vilele astea din “suburbia”, spaţiu. Copaci, poate o piscinuţă, că îmi place să mă bălăcesc, la un capăt de sat sau spre o pădure. Pentru mine (şi culmea, pentru soare) spaţiul de lângă casă ar fi de maximă importanţă. Chiar aş dori să am unde să mă plimb, să îmi cresc copiii (că or veni şi ei) în mai puţină poluare şi multă linişte. Să putem ţine măcar 20 de câini …
Clădiri din alea impunătoare? Săli de masă cu masă din aia de 60 de persoane? Ca la palatul nuş’ care? Să fim serioşi.
Sunt copil sărac şi sincer nu cred că m-aş simţi vreodată bine într-un palat. Sau ceva ce seamănă. Îmi plac camerele “potrivite” ca mărime şi “cozy”, mă simt mică şi parcă mi-e frig în din alea cu pereţi înalţi sau spaţiu exagerat.
Mi-ar plăcea clar să am bani suficienţi pentru a călători prin lume. Nu la 100 de stele, cazare decentă. Poate şi o bărcuţă cu care să ne preumblăm pe nişte mări. Chestii pe care nu mi le permit (normal) dar de care nu te despart 1000 de vieţi, ca în cazul averii vreunui “magnat”.
Îi văd pe domnii din serial că dau pe spate la vederea unui costum Armani, de costă cât dojomobilul meu, cu tot cu dobândă. Bijuterii? Pantofi “gimi ciu”? Nimic nu mă bucură mai mult decât faptul că jobul meu presupune statul în ce ţoale mi se năzare. Că nu trebuie să mă îmbrac elegant, pentru că nu îmi plac hainele în cauză. Nu trebuie să umblu pe tocuri, decât la ocazii speciale, în rest am pantofi sport şi sandale joase. Şi nici bijuterii nu îmi trebuie, în ideea în care nici găuri în urechi pentru cercei nu am şi nici nu intenţionez. Ţoalele pe care le cumpăr eu (totuşi de “firmă”, că nu sunt snoabă destul, dacă iau “no name”) tot nu costă atât. Mai mult de 100 de euro nu am dat pe nimic, preţul mergând de obicei mult mai jos, mai ales că sunt prostioare “sport”.
Ce să fac cu diamantele în cauză, dacă nu îmi place să port nimic altceva decât un lănţişor subţire primit cadou de la ai mei la majorat. Ştiu ce efort au depus pentru 7 grame de aur şi îl port doar în ideea în care este de la ei. Voi purta clar inel de logodnă şi verighetă (sau cum se mai face acum), dar nu mă încălzesc colecţiile întregi de bijuterii.
Ştiu destui oameni care pornesc în business cu ideea de a rupe norii cu bogăţia. De a trăi pe picior de Goliat, şi 5 generaţii după ei să tot spargă bani şi să nu mai ajungă la fundul sacului.
Mai stau şi văd exemple de magnaţi care, deşi au bani pentru 100 de vieţi, încă lucrează 16 ore pe zi şi îşi văd mai des copiii prin ziarele de scandal, decât faţă în faţă. Asta mai este oare fericire? Să munceşti ca sclavul pentru bani pe care nici nu apuci să îi cheltui ca omul? Să ai un mariaj prin “corespondenţă”. Sunt oare leneşă dacă mă gândesc că, odată ce ai atins un anume prag de “confort” financiar ai putea să mai iei o vacanţă? Să te mai bucuri de familie, până mai poţi?
Vorbim oare de struguri acri sau chiar prea multă avere “strică”?
Voi ce spuneţi? Câţi bani v-ar face fericiţi? Ce avere v-ar compromite şansa la fericire?
Erata: “din pozitia in care esti” 😉
Buna,
Am eu un fost coleg care obisnuia sa spuna, de cate ori aparea cate o situatie controversata “si tu ai dreptate, dar, si tu ai dreptate”. Cam asa o sa fie si comentariul meu acum. In primul rand, personal, eu imi doresc fix cam aceleasi lucruri ca tine mai putin cei 20 de caini din curte, personal mi-ar ajunge doi), dar am un mic avantaj: mi-am cumparat terenul de langa padure unde vreau sa-mi construiesc casuta. Cum sunt ceva “mai mare”, de multe ori ma gandesc cu inima stransa ca ori n-o sa reusesc sa-mi implinesc visul ori n-o sa mai apuc sa ma bucur de el. Asadar, nu, nu vreau sa am bani “sa-i intorc cu lopata” si nici nu-i prea inteleg pe cei care n-au alt tel in viata. Dar … si-acum ajung la ceea ce sustinea “soarele tau” …daca maine zana maseluta mi-ar indeplini visul oare nu mi-as mai dori nimic? Greu de crezut … probabil ca-mi voi repozitiona dorintele si … voi visa altceva. Mai mult … si mai mult … Asa cum, cu niste ani in urma, “imparteam” un pui in doua, sa ajunga la masa pentru mai mult timp si acum nici nu ma uit la preturile dinsuper-market, sunt convinsa ca, atunci cand ajungi la un nivel, incepi sa lupti pentru “next level”.
D’apoi Soarele tau are dreptate.
Si tu ai la randul tau.
El are dreptate “simtind” ca cei din pozitia aceea fug tot timpul dupa “mai mult”. Tu ai dreptate privind din pozitia in care este, de om care se uita la fiecare verzisor. Acum te intereseaza pentru casa, masina, excursii, caini, toate la nivelul visului tau, traiul zilnic daca putem spune asa..
Dar cand ai 10 milioane, 100 milioane, traiul zilnic nu mai prezinta interes. Il ai asigurat pentru 10 generatii. Si atunci ? Atunci apare PUTEREA ! Sa controlezi. TOT. ORICE. Angajati, partide, tari, economii, guverne…… si pentru toate ai nevoie de mai multi bani.
E simplu spus, dar ai prins esenta.
De aceea cei “prinsi” nu vor inceta niciodata. Tu poti pentru ca esti libera. Dar ei…. naspa moment.
Eu am fost intotdeauna de parere ca nu le poti avea pe toate: si bani, si familie, si intelegere,
si iubire. Ca fericirea nu e oricum decat in basme si in momentele alea, unice, cand vii acasa
obosit si suparat si e cineva caruia sa ii spui de ce esti obosit si suparat si acel cineva te asculta
si, mai ales, te intelege. Sau cand punem impreuna un nou magnetel pe frigider, la sfarsitul unei
calatorii frumoase, in care am descoperit meleaguri noi impreuna.
De restul ma pot lipsi, fara sa imi lipseasca prea mult… Daca ne referim la bani si averi, eu imi
doresc sa avem suficienti incat sa ne facem o casuta (tot la tara) si sa putem sa ne crestem copiii in conditii decente. Atunci cand or veni. Ca si ei sunt pe lista lucrurilor care m-ar face fericita 🙂
Ta, interesant … ma bucur ca ai deja “locatia”, nu ai idee ce avantaj este asta. Clar ca sunt destule ganduri negre, dar macar aveti si voi unde sa va ganditi sa construiti casa visurilor 😉
Darael .. cred ca acolo e “secretul”. Ca ajungi la un anumit nivel si casti ochii spre ce e mai sus .. si tot asa. Si totusi in momentul in care iti “asta” totalmente viata de familie, zic ca nu prea mai merita.
Eu sunt incantata ca am un job lejer (mai ales acum) si asta imi permite sa fiu acasa mai mult. Pentru ca, in momentul in care vor aparea si copiii, unul dintre noi tot e indicat sa fie mai des prin familie. Cu toate ca si el are un program cam greu si e plecat destul de mult in timpul zilei, exista totusi seara, weekend, concedii etc. Daca ar avea nus’ ce business care mi l-ar tine in delegatii (cu sau fara secretara) saptamani intregi, cred ca mi-ar sta caviarul in gat.
Am zis eu ca sunt lenesa, dar tot cred ca un business e bun pana nu iti aranjeaza definitiv viata de familie. Stiu destui cu bani care se vad de Craciun si garantat sunt mai putin fericiti decat sunt eu 😀
Pe cand eram copil, imediat dupa Revolutie, visul meu era sa am 100$. Imi imaginam ce haine mi-as cumpara de ei, poate pt. ca tot timpul umblam imbracat “ca de la ajutoare”. Mai tarziu, imi doream sa am suficient cat sa-mi pot cumpara un calculator mai ca lumea (aveam acasa un tim-s, dar visam la un 386). A, si mai vroiam o gramada de Coca-Cola. :)) Cu timpul, am ajuns sa vreau o locuinta si o masina, nimic extravagant, doar suficient pt. o familie. Acuma as vrea o casa undeva intr-un loc linistit, cu copaci si iarba… Cu toate astea, nu m-as simti nici eu confortabil intr-un palat cu masa din aia de conferinte de 60 de persoane. Ala deja e snobism.
PS: Felicitari pt. blog, e chiar reconfortant sa vad ca mai exista si oameni cu bun-simt in tara asta. Vroiam de mai multa vreme sa te laud pt. atitudine, dar abia acuma am trecut peste lenea de a scrie comentarii. Nu de alta, dar cu postul asta chiar m-ai nimerit. 🙂 Keep up the good work!
Uai, parcă vorbim de “Shot at love”. Mie mi-ar fi suficient atât pentru genul de căsuţă ceva similar ca-n descrierea ta, plus de nişte excursii din când în când şi de nişte cărţi, să pot bea când vreau eu o cafea în Unirii… şi cam atât. Haaai, poate de a porni o mică afacere…dar asta e deja peste necesar.
1.200.000 E – cat sa am, in medie, 2000 de euro pe luna pentru restul vietii (am pus 50 de ani, acoperitor). Cred ca e mai mult decat suficient.
Am I being too specific? 🙂
Salut Kiko si bun venit 🙂
Multumesc si pentru apreciere. Ma bucur cand mai “pescuiesc” cate un cititor si mai ales cand unele opinii pe care le exprim pe aici se “muleaza” si pe sentimentul lor.
Pe la Revolutie si eu credeam ca 100 de dolari sunt uriasi. Au fost niste ani nasoli de tot pentru noi. Acum cativa ani eram fericita daca puteam castiga cat sa mai schimb ceva prin casa, nu visam la mai mult. Anul trecut am intrat in sectorul ‘rate’ si am luat caruta. Am intrat deci in categoria “bogatanilor” cu masina. Acum 5 ani de pilda nici nu visam asa ceva. Acum 15 ani, pe cand ma imbracam cu tot felul de “primituri” si abia reuseam sa ne acoperim intretinerea si rechizitele mele, asta era un vis frumos.
Visele noastre cresc odata cu noi. Nu cred insa ca as putea creste atat de mult incat sa imi doresc “world domination”. Mi-am dorit mereu sa am ziua de maine “acoperita” si sa am liniste in casa. Sunt crescuta pe stil “batranesc” si am observat mereu ca, oricat de nasol am stat cu banii, faptul ca am ne-am inteles bine si am fost un copil iubit, a insemnat enorm. Oricat de saracacioasa este casa in care te intorci, dragostea celor din ea compenseaza multe …
Nu, nu spun ca banii nu aduc fericirea, pentru ca lipsa lor este greu de suportat. Nu as pune insa la bataie viata de familie pentru o avere din aia mare .. acolo cred ca m-as opri, dupa cum spuneam. Daca un business exceptional inseamna sa las in urma oamenii pe care ii iubesc, poate e momentul sa trag catre ceva mai usor … timpul asta nu il recuperam …
draga Dojo,
ipotetic vorbind, daca ti-ar da cineva 1 milion de euro sa te lasi definitiv de afacerile pe internet, ai accepta? dar daca ti-ar cere in plus sa renunti definitiv la internet?
scuze off-topicul, fac chestii de-astea frecvent…
PS la 1 mil de euro iei dobanda anuala vreo 25 de mii de euro, deci o renta viagera de 2000 de euro pe luna…
Concluzie: banii garanteaza bunastarea, nu insa si fericriea…deci eu nu as accepta pt ca nu as putea renunta la unul din marile hobby-uri ale vietii mele, virtual life!
Cu niscaiva munca fac aia 2000 de euro eu pe net. Si nu imi impune nimeni nimic 😀
Nu pot renunta la net pentru ca nu doar muncesc. Citesc, vizionez, mai cunosc lume, care sa completeze ceata de cunoscuti din offline. Munca pe net (in cazul meu cel putin) e departe de a fi rupatoare de spinare. Plus ca ma roade mereu soricul sa fac ceva nou, deci nici nu pot spune ca “muncesc”, desi primesc bani pentru serviciile oferite clientilor.
Nu imi plac limitarile, deci as cam face bot la faza asta. Sa primesc un milion? As cumpara o casa intr-un loc plin de verdeata si as vizita probabil Japonia. As baga mare parte din bani intr-un business (poate chiar online related, ca doar asta e nisa mea) pentru a putea sa cresc mai repede afacerea 😀
Merci pt raspuns!
Se spune ca “banii intretin fericirea”, dar si ca “ce e mult strica”…cel mai mult conteaza fericirea,familia, restul vine de la sine
Mi-am adus aminte de o poveste pe care am citit-o mai demult, poate o stiati:
An American businessman was at the pier of a small coastal Mexican village when a small boat with just one fisherman docked. Inside the small boat were several large yellowfin tuna. The American complimented the Mexican on the quality of his fish and asked how long it took to catch them.
The Mexican replied, “Only a little while.”
The American then asked why he didn’t stay out longer and catch more fish?
The Mexican said he had enough to support his family’s immediate needs.
The American then asked, “But, what do you do with the rest of your time??”
The Mexican fisherman said, “I sleep late, fish a little, play with my children, take siesta with my wife, stroll into the village each evening where I sip wine and play guitar with my amigos. I have a full and busy life, señor.”
The American scoffed, “I am a Harvard MBA and could help you. You should spend more time fishing, and with the proceeds buy a bigger boat. With the proceeds from the bigger boat, you could buy several boats; eventually, you would have a fleet of fishing boats. Instead of selling your catch to a middleman, you would sell directly to the processor, eventually opening your own cannery. You would control the product, processing and distribution. You would need to leave this small coastal fishing village and move to Mexico City, then LA and eventually New York City where you will run your expanding enterprise.”
The Mexican fisherman asked, “But señor, how long will this all take?”
To which the American replied, “15-20 years.”
“But what then, señor?”
The American laughed and said “That’s the best part. When the time is right you would announce an IPO and sell your company stock to the public and become very rich. You would make millions.”
“Millions, señor? Then, what?”
The American said, “Then, you would retire. Move to a small coastal fishing village where you would sleep late, fish a little, play with your kids, take siesta with your wife, and stroll to the village in the evenings where you could sip wine and play your guitar with your amigos.”
Misto de tot concluzia. mexicanul macar traieste viata aia fara sa treaca prin 20-30 de ani in care sa isi alieneze familia si sa isi limiteze atat de mult timpul personal. Una este sa mai ai si timp pentru tine la 30 de ani si alta este sa poti sa iesi in niste concedii sau sa iti vezi sotia mai des la 60 de ani, cand ai terminat cu businessul ala de succes.
Daca am sanatate, un partener cu care empatizez si bani suficienti incat sa calatoresc in lumea larga ( in conditii decente. nu lux ) eu ma declar cel mai fericit dintre pamanteni.
Momentan stau bine la toate cele 3 capitole . la ultimul insa as vrea mai mult…si mai mult . vezi, ficare cu dependenta lui. unii vor bani cu nemiluita chiar daca n-au nevoie de atatia, altii vor putere sau faima ; iar eu , de ex, am viciul calatorului neobosit. nu m-as mai opri !!! 😀
Ce numesti vise, numesc io scopuri. Daca mi-as atinge/indeplini/pierde scopurile as fi tare dezorientat. Stiu din vremea in care nu aveam scopuri, o fost buna si vremea ceea, mi-o permis sa fac lucrurile nebunesti pe care nu le-as mai face acum, numai ca daca as fi ramas mai mult timp fara scopuri, pana la urma m-as fi pierdut.
Banuiesc ca depinde de aluatul din care-i facut fiecare. Cred ca multi bani duc pana la urma catre putere, iar puterea ii unul din viciile care ma sperie.
Nu, n-am nimic de comentat. Zici bine!