Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Hai sa ii uram pe corporatisti
Observ un nou trend. Corporatiştii sunt “aşa şi pe dincolo”, munca în domeniu este “câh” etc. Discuţii tot mai dure, comentarii acide, clar corporatiştii sunt antichristul şi trebuie să îi urâm. Chiar şi nişte pietre aruncate peste nasul lor costumat elegant ar fi o idee bună, hai să zicem bonus.
DE UNDE NAIBA ATÂTA URĂ?
Am avut norocul zic eu să muncesc “atipic”. Ore ciudate (mai ales pe când făceam emisiune de dimineaţă şi aveam trezirea la 4), muncă puţină ca număr de ore, chiar dacă uneori intensă. Na, norocul meu. De fapt alegerea mea.
Munca de freelancer-“patron” de firmă gen “one man band” e cam la fel, mai ales că e muncă online. Ai deadlines, în rest, îţi faci tu planurile de timp. Nu mai avem şefi, nu mai stăm să numărăm zile de concediu; cât faci banii necesari traiului, restul se organizează de la sine.
Am stat deci de 10 ani departe de munca “from 9 to 5”. Să fiu sinceră, am lucrat 1 an pe sistemul (8 – 16) şi mi-a foarte ajuns. A fost un an de “testări” şi clar că nu mi-a priit sistemul.
Dar nu îl urăsc, pentru că nu am de ce. Ştiu că nu mi-a plăcut perioada aia, că nu mi-ar plăcea munca de “birou”, la 4 ace etc. Că m-ar dărâma să port tocuri în fiecare zi şi taioare, pentru că la un “corporate job” nu mergi cu “adidaşi” şi “ginşi”, cum umblu eu de obicei. Este stres mult, sunt ore obligatorii, este “overtime”, chestii pe care însă “corporatişii” le suportă (dacă sunt încă în sistem).
Avem priteni care muncesc în sistemul ăsta. Avem un cuplu “bancher” şi ştiu de la ei că nu e pe roze nici acolo. Departe de imaginea aia de “cei care ne-au pus pistolul la cap să ne facem credite” (de parcă ne-au pus ei să ne vârâm gâtul în laţ), sunt oameni care trăiesc de pe un salariu, câştigat cu mai mult sau mai puţin stres. Soţia a renunţat la munca de director de filială (poziţie la care a ajuns pe la 30 şi ceva de ani pe bune) pentru un job la o firmă mai mică. Salariul este şi el redus, dar măcar îşi vede copilul mai mult, decât doar la 8 seara când ieşeau amândoi de la “uzină”. Soţul înghite tot rahatul servit de noii “patroni” ai băncii, preluate acum ceva timp de un “brand” european.
Este criză, salariile nu mai sunt atât de mari, beneficiile au scăzut. Nu are altă posibilitate acum decât să rămână în jobul în cauză pentru că scăderea de salariu de la ea, plus lipsa de beneficii oferite până acum, pun deja în pericol bugetul familiei. Este tot mai stresat şi se plângea că ar pleca de acolo în secunda 2, dacă nu ar apăsa atâtea chestii pe umerii lui.
Nu sunt vampiri, care sug sângele populaţiei, nu sunt nici măcar “pe cai albi” că jobul lor presupune să arate mereu ca scoşi din cutie, în timp ce prieteni de-ai lor, ingineri de pildă, umblă prăfuiţi şi plini de noroi. Nu. Abia aşteaptă weekendul (când nu lucrează şi sâmbăta) să se plimbe în trening şi să uite de cravate, tocuri şi alea-alea. Să evadeze din cotidianul lor, să se joace cu puştiulicul lor şi eventual să ne invite pe noi, prietenii, la un grătar.
Am realizat acum nişte ani că nu aş putea să fac munca lor. Nu pentru că nu aş avea creier să învârt cifre, sau să gestionez conturi, situaţii şi dosare. Ci pentru că probabil că m-aş arunca în Bega după 1 lună. La fel şi “soarele” pe care munca de birou l-ar ucide mai repede decât disperarea că de acum ar trebui să fie în fiecare zi la costum .. cu cravată, of course.
Nu urăsc lumea lor, pentru că nimeni nu mi-a făcut nimic. Nu aş alege calea lor, este adevărat. Unora le place munca în cauză, au avut rezultate bune şi sunt eficienţi. Alţii ar dori să încerce altceva. Unii o vor face, alţii vor căuta alte oportunităţi, doar în momentul în care decizia lor nu va avea un impact puternic negativ asupra familiei lor.
Nu urăsc muncitorii de pe şantier sau de la “bandă”. De ce aş face asta? Este clar că nu aş munci în condiţiile în cauză şi momentam îmi permit luxul de a alege să nu fac asta. Nu urăsc medicii, avocaţii sau cosmonauţii. Nu deţin cunoştinţele necesare să prestez munca lor, nu am avut chef să studiez ce au studiat ei, poate că m-ar dărâma gărzile de 24 de ore, poate că inima mea nu mi-ar permite să locuiesc într-o navă ce orbitează Luna. Sunt domenii pe care nu le-am atins şi pentru care am curiozitate, amestecată cu respectul faţă de cei care le-au luat în piept şi se descurcă în joburile în cauză.
Aşa cum îi respect pe bloggerii mai influenţi, care fac bani din asta, pe designerii de teme wordpress care îmi dau lecţii la orice oră şi creează teme mai bune decât mine, pe antreprenorii care au reuşit mai mult şi mai bine decât mine.
Ştiu pe ce drum trebuie să merg personal, iubirea mea ştie ce doreşte de la viaţă, prietenii noştri, chiar şi “corporatiştii” au ales un drum şi trăiesc cu alegerile lor. Ceea ce ştiu despre ei este că nu îşi bat joc de munca lor (nu ajungeau pe poziţiile atinse dacă făceau asta), că au depus efort, că au zile bune şi rele în muncă, aşa ca noi toţi.
Să urăsc “corporatiştii” ar însemna să îi urăsc pe ei. Pe prietenii mei, pe alţi cunoscuţi ce activează bine merci în domeniu. Pe cei care m-au servit bine în bănci, la grămadă cu cei (puţini, culmea) care s-au purtat mai “naşpa”.
Nu pot face mişto de munca lor, pentru că este o muncă. Nu pot să îi detest pentru că sunt oameni ca şi mine, care poate fac bine sau rău, aşa cum eu fac şi eu (şi zău dacă doresc să fac altceva decât excelent). Pot înţelege ce probleme au, pot să mă bucur de reuşitele lor, eventual să le ofer vreun sfat, dacă mă pricep la ceva.
Peste vreo 2 zile “bancherii” noştri ne aşteaptă la grătar. Ai naibii corporatişti, dar fac un grătar atât de bun …
Gratar de criza?
Stii, visul meu secret a fost dintotdeauna sa lucrez intr-o corporatie. Sa am biroul meu, sa ma imbrac in tot felul de tinute din alea “business” care mai de care mai cochete, stii tu, de-astea. Asta pentru ca acum am un program de-a valma si vorba ta, dintr-un pantalon nu mai ies, caci turele intre oficina si laborator impun tinuta si incaltaminte sport. Visez si eu, cu toate ca realizez ca nu sunt deloc genul care sa stea 3 ore zilnic in oglinda sa se impopotoneze si sa se coafeze. Si in ciuda faptului ca eu de fapt gasesc coroporatia ca fiind o organizatie rece si plina de ipocrizie.
Ma gandeam in timp ce citeam ca de fapt ar trebui sa uram corporatiile, nu corporatistii. Organizatia impune regulile si slefuieste oamenii in asa fel incat cei care se potrivesc (macar la modul declarativ) imaginii generale cerute de firma raman, cei care fac nota discordanta se elimina singuri. Intr-o caracatita cu zeci de angajati e mult mai usor sa-ti elimini frustrarile frecand ridichea unuia mai mic decat tine, pe care-l vezi poate o data pe saptamana.
Desigur, vorbesc complet din auzite si din citite. Orice asemanari cu realitatea sunt pura intamplare.
Alex, iti dai seama ca nu ne-ar fi prieteni daca ar fi din “fauna” descrisa de tine.
Eu nu pot intelege insa atitudinea superioara a unui PION. A unui angajat. Atat timp cat cineva iti da salariul, atitudinea de “mare si tare” din punctul meu de vedere este nejustificata. Daca esti pe picioarele tale, inteleg sa te simti buricul pamantului, dar ca angajat, chiar si nus’ cat de bine platit? Esti tot ANGAJAT si mananci rahatul cuiva.
Crisule, asta este visul corect: FARMACIA TA. Va fi greu sa atingi visul ala, va fi greu si dupa ce vei avea “cotetul” tau, dar cred ca asta este solutia pana la urma, mai ales la cate poti tu personal face in lumea asta 🙂
Am lucrat si eu in sistemul asta si mi-a placut. A fost un mediu in care m-am simtit bine. Am apreciat curatenia, confortul. Baia eleganta si curata la orice ora. Prima data cand am intrat in baie parca intrasem intr-un film SF. Biroul la fel foarte curat, mirosea a iasomie in fiecare dimineata. In fiecare zi inainte sa venim se dadea cu aspiratorul, se stergeau birourile, scaunele de piele, calculatoarele, dulapurile. Am avut niste colegi super si un sef direct extraordinar, un exemplu pentru noi toti. Venea primul la lucru si pleca ultimul. E un sistem in care nu se vor simti bine cei carora nu le place sa munceasca. Am avut si o colega care a plecat rapid de acolo pentru ca “era prea stresant” – eu nu stiu sa fi fost o zi in care sa nu fi stat cel putin 4 ore calare pe telefon de vorba cu diverse rude, plus inca o ora citit ziarul, inca o ora la masa si la fumat, inca o ora batand cu degetele in birou asteptand sa se faca ora de plecare cand era prima care fugea pe usa. Dar era prea stresant pentru ea sa tot fie luata la intrebari cu privire la tot ce nu a facut.
E un sistem uneori dur. Ai patit nu-stiu-ce necaz dar ai o intalnire cu un partener din Olanda, te duci la intalnire si nu ai voie sa arati ca si cum ar fi ceva in neregula. Nu poti? Nu-i nimic, te inlocuim cu altcineva. Poti sa-ti iei o zi libera sa mergi la tenis, sa iti revii, nu te da nimeni afara pentru atat, doar ca pici in jos pe lista cand vine vorba de bonusuri la salariu & alte din astea. Tinuta nu e o problema pentru mine de obicei. Ador tocurile de peste 10cm, costumele, cravatele. Am avut insa si zile in care nu eram fizic in stare de o asemenea costumatie. Cand te trezesti cu o stare groaznica de greata si stii ca o sa imbratisezi wc-ul in ziua aia, nu iti arde cravata, camasa fina sau de o fusta stransa pe talie… si nici de tocuri ca stii ca ametesti dupa ce vomiti. Dai de un cretin care iti strica ziua? Te duci 3 minute in baie si plangi, iti refaci machiajul si te reintorci zambitoare in birou – mai trebuie sa te ocupi si de alti parteneri.
Un sistem cu bune si mai putin bune… ca oricare altul…
Ca drept dovada ce spune si bronto, nitel mai sus. Nu-i oare calcat omul in picioare pentru binele organizatiei?
Incep sa cred din ce in ce mai cu tarie ca sa fii propriul tau stapan e cel mai bine, indiferent ce faci. Prin urmare, pe masura ce paleste visul meu cu corporatia incepe sa se contureze un alt vis: farmacia mea.
Heh, corporatiştii ăia de care se face mişto (şi sunt detestaţi) sunt pampinogii care îşi închipuie că dacă umblă înţoliţi pseudo-elegant (nu, cămaşa roz glossy cu mânecă scurtă, cravatele ţipătoare şi costumul negru în miez de vară nu sunt elegante, indiferent de marcă), pot arunca termeni pompoşi în conversaţii, sclavagesc într-o multinaţională şi îi sună şeful la 12 noaptea pentru feedback la forecastul de merchandising sunt buricul pământului. Sunt duplicitari cu ei înşişi: afişează un exterior de eleganţă, seriozitate şi profesionalism, dar în intimitate au un comportament de şofer de basculantă. Ei nici în timpul liber nu ştiu să trăiască: în loc să facă cea ce vor, fac ceea ce cred că e cool pentru nişte persoane de statura lor. Weekendul îl petrec la fel ca fiecare dimineaţă: blocaţi în trafic(autobuzul sau trenul nu sunt pentru ei). Doar că de data asta merg spre munte sau spre mare, unde o ard prin cluburi la modă, unde se dau în spectacol într-un mod care ar face un adolescent să se spargă de râs. Din fericire localurile în cauză sunt prea scumpe pentru adolescenţi. La întoarcere are grijă să arunce gunoiul din maşină în loserul ăla cu rucsac care face autostopul. Când merg în străinătate se duc la cumpărături. Singurele ieşiri la iarbă verde sunt cele obligatorii la team building, când umblă în cireadă şi îşi exercită cu moderaţie aptitudinile fizice sau intelectuale. Nu de alta, dar să nu cumva să-l bată pe şef la ping-pong sau scrabble.
Prietenii tăi probabil sunt nişte omuleţi care pur şi simplu îşi fac treaba fără să facă tam-tam pe chestia asta, e doar un mod de a plăti facturile, nu o religie, nu un blazon princiar, nu un scop în viaţă. Dacă nu erau aşa, probabil că nu-ţi erau prieteni. 😉
lasa-ma sa ghicesc: nu esti corporatist doar pentru ca n-ai vrut, nu? 🙂
Ideea este ca oamenii de care vorbesti tu sunt angajatii. Nu ei fac “cartile”, asa cum nu le fac “bancherii” de prieteni ai nostri sau alti copii pe care eu ii cunosc si lucreaza in “corporate world”, ca nu au de ales.
Deci nu vad de ce sa ii urasc pe ei, daca jocurile se fac la un nivel prea inalt …
Corporatiştii pe care îi descrii tu adica bancherii… etc, finanţiştii pe lângă faptul că te muncesc…te plătesc. Dar hai să ne uităm la corporatiştii din supermarketuri. Acolo e sclavie ca pe plantaţie. Tu ştii ce fel trag de fetele de la casă pentru 700 de lei ??? 700 în ţara asta. Sub 200 de euro. Le exploatează şi le muncesc fără să le dea câteodată nici măcar pauză…doar nu o să le dea pauză când coada are 10 metri. Hai să ne luăm de multinaţionalele gen Hella, gen Solectron pentru care munceşti 8 ore pentru aceiaşi 700 de lei. “Nu-ţi convine …pleacă” îţi spun. Problema este că ai nevoie de un job ca de aer să supravieţuieşti în facultate dar cu 700 de lei nici chiria nu o plăteşti, god damn it !!! cum să nu-i urăsc când ei contează pe criză şi te ameninţă cu concedierea? Îi detest cu fiecare por al fiinţei mele. La hella de exemplu (lângă aeroport) aceeaşi muncă, la aceeaşi firmă pe care o fac nemţii contra unui onorariu de 2000 de euro, la români te plătesc sub 200 de euro. Păi e frumos ? Cum să nu-i urăsc? Odată ce eu fac producţie dublă faţă de un neamţ la aceleaşi utilaje …nu cer să-mi dai cât el…dar dă-mi măcar jumate…dă-mi 40% …dar nu-mi da sub 10 la sută !!! Zi-mi şi mie ce îmi scapă ?
[…] si cum mergeam eu linistit spre casa, ca un corporatist ce ma aflu, pac, apare in fata mea. Exact ca in “Intalnire de gradul III” ! EL !! […]
Imi place tare mult ideea asta a ta, cu faptul ca fiecare om trebuie sa fie respectat pentru ceea ce face….. si ca si fiecare dintre noi, la randul nostru, meritam respectul celorlalti, indiferent de calea pe care o alegem pentru noi.
Personal nu imi place ideea asta de viata de la 9 la 6m, cu tot ceea ce presupune ea. Singura chestie simpatica este ca este un colectiv tanar si nu avem nici un fel de restrictii legate, de exemplu, de tinuta, ca eu tot genul blugi si camasa sunt. clientii mei sunt in franta si ne auzim prin telefon daca este cazul, asa ca putin conteaza cum esti imbracat…
Nici eu nu m-as vedea avand un job de genul, dar asta nu inseamna ca am ceva cu cei carora li se potriveste acest stil de viata.
Singura mea problema cu corporatistii cum le zici tu e ca majoritatea au tendinta sa fie cam cu nasul pe sus.
Nu vad diferenta intre un corporatist si un maturator. Bine, nu vorbesc de studii, de salarizare si alte din astea. Dar ce fac ambii, se numeste tot munca. Castiga din ce lucreaza, nu? Adica, pot fi invidios pe un corporatist. Pot sa fiu nervos, pentru ca din cauza lui vad cat de prost sunt eu… dar sa-l urasc? De ce?
Cica e la moda sa urasti. Toti suntem atat de inversunati, de parca nu mai exista altceva important pe lume, decat sa ne paruim. Si din pacate nici eu nu fac exceptie 😀
“corporatist” e doar o eticheta folosita ca supapa pentru ca oamenii sa isi reverse supararea in exterior.
Sunt multe de povestit despre acest subiect si nu cred ca un comentariu poate spune tot. Vreau sa atrag atentia asupra altui cuvant: ura. De ce sa urasti pe cineva ?
eu nu-i urasc. eu ii iubesc pentru ca sunt constienta ca fara ei, am fi lipsiti de multe produse si servicii. si in fond, nu vad ce e asa rau… munca de genul asta se desfasoara intr-un mediu curat, organizat, in care ai tot confortul. daca stai sau nu peste program, daca iti mai iei si sa lucrezi acasa sau daca iti faci munca la limita, e fix alegerea ta. Vrei sa promovezi, sa-ti creasca salariul sa etc., muncesti mai mult. In plus, corporatiile au un sistem de promovare foarte bine pus la punct. Ceea ce inseamna ca stii de la bun inceput ce pas trebuie sa urmezi ca sa ajungi undeva mai sus.
eu nu-i urasc pe corporatisti, am ce am cu corporatiile.
Aseara treceam pe malul garlei nostre numita Dambovita si la un moment dat am vazut un sediu din asa nou cu birourile la geamuri. Tre’ sa recunosc ca mi-a facut cu ochiu’ unul din birourile aflate pe la etajul 5 de unde puteai vedea foarte bine toata panorama dupa Lacul Ciurel. Si sincer sa fiu mi-am amintit cu placere si de vremurile cand eram in cadrul unui astfel de sistem in care placerea unui target indeplinit era imensa. Insa asa cum spunrai si tu, prioritatile acum sunt altele. Vreau mai mult timp liber. Insa e placuta si munca in corporatie, pentru ca ai intregul “aparat”, care e adevarat ca nu se misca intotdeauna foarte repede, dar care functioneaza mereu! 😉
Tot respectul pentru cei care reusesc sa faca asta. Sa lucreze in acel mediu si sa mai fie si eficienti in ceea ce fac.
Pentru mine sunt prea multe cifre si prea putin contact cu oamenii. Cu tinutele office nu am nimic, chiar imi plac, dar nu in fiecare zi.
Prefer totusi halatul alb si pacientul care asteapta, decat un birou cu scaune de piele. Pate sunt sucita si ciudata dar asta sunt eu…
Si le multumesc celor care fac munca aia pentru ca eu sa o pot face pe a mea.
Ai dreptate cand ne atragi atentia ca orice loc de munca are mai multe parti si aspecte.
Depersonalizare, iresponsabilizare, de- & amoralizare, transnationalizare silita, indoctrinare, spalare de creieri, subminarea insasi ideii de stat, control absolut, corupere, lacomie nestavilita, manipulare, “totul/orice pentru profit” = corporatie.
Femeie de serviciu? No way! “Floor Manager”, respectiv “Administrative Assistant” – HP, respectiv Ringier Romania.
Sa nu-i iubim?
Sunt corporatista, lucrez in domeniul IT, ma imbrac la 4 ace doar cand am sedinte, in rest am libertatea de a ma imbraca oricum am chef. Lucrez la birou, de la 8 la 16.30 si iubesc ceea ce fac. Poate programul asta m-a invatat mai disciplinata.
pe de-o parte cred ca e vorba de “lupta impotriva sistemului” si cum corporatiile sunt tocmai niste sisteme greoaie si birocratice care “sclavagesc spiritul uman”, ele reprezinta o tinta sigura
pe de alta parte unii coporatisti, care au stiut unde sa pupe, se cam dau miezul si cum ne place sa generalizam, a devenit foarte usor sa ii uram pe corporatisti
dar cum spune si silvia “eu nu-i urasc pe corporatisti, am ce am cu corporatiile.”