Siguranta sau imagine?

Prin iunie am dus dojomobilul la prima revizie. Până s-a uitat nenea de la service sub fusta “fetiţei” am stat la o poveste cu “dealerul” care mi-a dat maşina. Ne ştim de vreo 2 ani şi am profitat ambii de ocazia creată pentru a mai afla unul de celălalt. M-a întrebat dacă sunt mulţumită de maşină. Cum să nu fiu? Este super OK, mişcă bine, e frumoasă, ţuc-o mama. Normal că “simt” leasingul, că e totuşi o parte serioasă din veniturile lunare dar, cum n-am copii şi nuş’ ce obligaţii, consider că este o investiţie bună. Apartament am, deci pe imobiliare n-oi rupe bani, aveam nevoie de căruţă şi acum o am. Pe vremea aia trecuse deja un 1 de plată, mai erau 3.

Nu despre asta doresc să vă povestesc însă, ci despre un alt aspect.

Omul meu îmi spune că se bucură că îmi place maşina şi mai ales că sunt la zi cu ratele. Pentru că au tot mai mulţi clienţi care le pierd şi parcul lor auto este dintr-o dată neîncăpător. Cel mai interesant este când sunt firme care pierd ele însele un parc auto. Au avut situaţii când s-au luat pe leasing ZECI de maşini, iar acum maşinile în cauză revin la dealer. Copiii ăştia vând Chevrolet, Opel şi Saab, deci nu sunt chiar  maşini de 2 lei ca preţ. Şi totuşi sunt firme care au luat zeci şi care nu mai pot plăti.

Îmi povestea despre situaţia unei cofetării din oraş, care pornise de nişte luni într-o adevărată nebunie de dezvoltare, cu nu ştiu câte maşini luate pe leasing, viloacă pentru patron, nebunie. Maşinile au revenit la dealer, vila s-a vândut, firma a intrat în faliment. Ceea ce în urmă cu nişte luni părea un business cu dezvoltare rapidă, puţin forţată prin tot felul de împrumuturi, a căzut în nas imediat ce criza a început să îşi arate colţii.

Un alt exemplu apare la Khris (recunosc că de acolo am prins ideea de a scrie în sfârşit despre chestia asta la care cogitez de zile bune).

Tot ceva asemănător am întâlnit şi în web business. După ce am rămas fără job la radio am trecut la ideea că intru tare în web design. Şi dacă mă angajez ca junior web designer şi tot am salariu mai mare decât în media. Şi despre asta discutam cu un prieten de “specialitate”. Partea tristă este că, deşi teoretic aveam şanse de a lucra cu ei, omul mi-a explicat că firma a dat deja faliment. Ei se mai întâlnesc la câte o cafea şi mai pun eventual de câte o colaborare pe bază de proiect, dar sunt toţi implicaţi în freelancing şi muncesc de acasă. Costurile sunt prea mari pentru un studio şi clienţii pe vreme de criză s-au cam împuţinat.

Resimţim toţi problemele în cauză. Şi eu muncesc mult pe freelancing, am scăzut preţurile şi am crescut numărul de ore muncite. Mi-ar plăcea să pot avea un “gigel” care să lucreze pentru mine şi un office din ăla undeva prin oraş. Ăsta este visul. Dar momentan stăm bine şi aşa. Costuri la minim, cheltuili reduse drastic, bugete peste bugete şi, culmea, economisire pentru a acoperi şi un viitor foarte apropiat şi destul de negru.

Ca imagine, noi suntem nişte păcălici. Spun noi, pentru că sunt şi alte afaceri (şi nu doar pe web) care se ţin cu mare atenţie la costuri şi care, culmea, mai şi fac profit. Suficient încât să ofere o creştere “naturală”, chiar dacă destul de lentă. Sunt afaceri care ar putea creşte mai repede prin nişte împrumuturi, “patroni” care s-ar muta şi ei la o vilă cu o curte de 100m pătraţi (că văd că se poartă să stai la grămadă în cartierele “rezidenţiale”, mai ceva ca la bloc). Şi totuşi îşi ţin dugheana pe plus, fără 20 de maşini luate pe leasing şi o imagine de “prosperitate”.

Nu pot înţelege de ce avea nevoie o cofetărie de 20-30 de maşini luate pe leasing. Nu se putea lua una la început şi apoi încă una? Dacă tot era aşa un profit puternic, încât să poţi face leasing la nivelul ăsta, de ce să nu iei mai puţine maşini cu banii jos?

Nu fac pe lupul moralist neapărat, pentru că şi eu am rata. La o maşină care acum îmi salvează bani de taxi şi îmi oferă mult necesara libertate de mişcare. Pe care mi-o plăteam chiar şi numai din salariu şi mai rămâneau bani pe lângă. Dar 1 rată uşor de dus, chiar şi în condiţiile în care treaba s-a împuţit atât de mult în “industria” în care activez.

Este trist că se întâmplă o asemenea trezire la realitate pentru mulţi antreprenori, dar cum soarele meu să te bagi în asemenea datorii, oricât de bine merge treaba? Nu e vorba de 250 de euro pe lună, sunt datorii pe care, şi pe vremurile bune, le acopereau probabil destul de greu şi le “simţeau”. Când ai un parc auto “grăsun” luat complet pe leasing, e clar că te-ai cam întins. În loc să ai o viaţă relativ decentă din business-ul tău (să rămâi deci cu un “salariu” bun după ce ai acoperit toate dările) şi să o dezvolţi gradual, pe mai mulţi ani, forţezi dezvoltarea în cauză, te arunci la un nivel de trai pe care nu ţi-l permiţi (pentru că e finanţat prin diverse rate) şi apoi ajungi să locuieşti cu părinţii.

Eşti însă fraier dacă mergi la pas şi nu ai un business de un succes răsunător în 2 luni. Afacerile pentru alţii se construiesc în ani mulţi, numai noi dorim să fim miliardari în 6 luni.

11 Comments

  1. În loc să ai o viaţă relativ decentă din business-ul tău (să rămâi deci cu un “salariu” bun după ce ai acoperit toate dările) şi să o dezvolţi gradual, pe mai mulţi ani, forţezi dezvoltarea în cauză, te arunci la un nivel de trai pe care nu ţi-l permiţi (pentru că e finanţat prin diverse rate) şi apoi ajungi să locuieşti cu părinţii.

    Sau ajungi să te caute cămătarii.

    Mentalitatea „think big” se aplică peste tot. Inclusiv în bizniz. Iar de (cele mai) multe ori, imaginea face vânzarea. O firmă cu un amărât de Tico îți inspiră mai multă încredere decât una cu ditamai parcul de Saab.

  2. la noi are (sau avea) firma tot analfabetul (caz real: la reg comertului il pune sa scrie ca vrea sa fie platitor de tva, si scrie omu: TEVEA) ce vrei sa faci? astia sunt managerii din romania.
    Prin urmare singurul lucru bun din ultimiii 20 de ani care s-a intamplat in romania e CRIZA… se mai curata firmele care isi fac planuri pe banii incasati de vecin! Ca daca el poate si eu o sa pot!

  3. dojo

    Da, tre’ sa bibilesc un pic the theme mai mult, ca cica am pretentii acum. Merci de sfat.

    E discutabil cu imaginea asta. E clar ca si eu am ales o masina noua pe leasing in loc sa iau un second cu avansul pe care l-am dat. Pe masina am “reclama” cu firma mea, deci e chestie de imagine. Dar e o masina, nu 30. Diferenta de cost intre un Opel si un Tico (nu toate firmele alea si-au luat parc auto de Saab totusi) este de cateva mii de euro, deci vreo 100 pe luna la leasing mai mult sau mai putin. Suma asta nu are cum sa te dea peste cap.

    Dar cand “imaginea” merge prea departe si ai mii sau zeci de mii datorii pe luna, e cam altfel …

    @Dan .. si eu am vazut destui “analfabeti” cu business. Unii, culmea, se descurca OK. Pana la urma, atat timp cat isi vad de ale lor si muncesc, nu pot decat sa ma bucur pentru ei. Nu ma bucur pentru angajatii lor, in conditiile in care multi asemena patroni sunt niste nesimtiti prost crescuti (se intampla si la case mai mari si cu mai multe diplome oricum), dar asta e alta treaba 😀

  4. Btw, cred că ar fi bine să pui bifa de la subscribe to email un pic mai sus. Cam pe lângă submit 😉

  5. sabinaland

    citisem la un moment dat un sondaj din care reiesea ca romanii sunt cei mai increzatori in propria afacere din UE. dar afacerile nu merg asa de bine, si totusi… tot romanasul are o idee de afacere, este convins ca o sa-i mearga si la primul semn de profit se-apuca sa cheltuiasca in nestire, vrea sa epateze. sau cel putin asa facea, pana a venit CRIZA si lumea s-a trezit la realitatea cruda ca a lua credit doar cu buna ziua e un miraj imbietor, dar cu consecinte greu de dus pe termen lung.

  6. Bogdan Epureanu

    Dojo, uite… noi am facut un prim pas in lumea businessului… adica am renuntat la siguranta relativa a unui salar si ne-am asumat riscul demararii unei afaceri pe care in timp sa o dezvoltam incet dar sigur… unii dintre noi reusim, altii nu…

    Altii s-au hotarat sa mearga la pasul urmator… sa renunte la siguranta relativa a unui business dezvoltat lent si sa se incerce sa faca mai mult, mai repede… unii dintre ei reusesc, altii nu…

    E greu sa spui care e solutia corecta… cred ca tine de fiecare din noi… pentru unii a avea un servici e cea mai buna varianta, pentru altii este sa aiba micul lor business, iar pentru altii sa riste totul pe o carte si sa incerce marea cu degetul de la inceput…

  7. Noi avem o mica firrma de croitorie si lucram echipamente de protectie doar la comanda. Atata timp cat firma merge (se ocupa sotul) dar e inca la inceput, am considerat ca-i mai bine sa-mi pastrez si serviciul, mai ales ca ce tine de mine (contabilitate primara, oferte, alegeri de materiale, etc. ) pot face si in timpul liber. Deocamdata mare parte din banii castigati au fost investiti in masini de cusut performante, care sa ne faca munca usoara si produsele sa fie de calitate. Am preferat sa le luam pe rand dar cu banii jos, ca sa nu ne trezim ca nu mai sunt comenzi si nu mai avem cu ce plati eventualele rate. Tinand cont ca atelierul este in curte cu casa in care locuim, vorba mamei “maica daca nu mai merge puneti lacatul pe usa si va apucati de agricultura” dar macar stiti ca nu aveti datorii. Noi astia tineri nici nu ne gandim ca s-ar putea sa nu ne mearga treaba. 🙂

  8. Eu ma cacai (pardon de limbaj) de 6 luni sa iau un imprumut de la banca. De 3 ori pana acum mi-am adunat toate actele si am facut excursii pe la banci sa vad de conditii si de posibilitati. Dar de fiecare data, cand sa dau cu semnatura ca gata, ma bag, am intrat in panica si am renuntat. De ce? Deocamdata nu pot spune ca mi-a ajuns cutitul la os, prefer sa o tarai asa pana cand o sa fiu la limita si nu o sa reusesc sa ma descurc fara un credit. De ce sa imi murdaresc eu istoricul meu curat ca lacrima daca nu e neaparat necesar?
    In plus, ma sperie cat de mult iti ingradeste libertatea de miscare un credit la o banca – iti schimbi serviciul, tre sa anunti. Iti schimbi domiciliul, tre sa anunti. As ajunge sa am cu banca o relatie mai apropiata decat am cu mama…

  9. de acord cu tine dojo, dar cand afacerea mergea cine se gandea la clipele astea … de criza ? frumos site 😉
    hai ca ma duc la “despre” sa aflu mai multe

  10. Unii tin la imaginea lor si se avanta fara a face minimum de caalcule daca va putea duce la bun sfarsit ratele cu care intretinea aceasta imaginne.Vilocul, masini multe si o impresie ca sta bine si prospera..
    Poate ca la noi antrepenorul mai are de invatat, in sensul xca trebuie sa iti faci mai intai un cheag si apoi sa te avanti ca berbecul, mai inati sa ai profit si apoi te apuci de reinvestit.
    Ma rog e chestie de planificare a intregii afaceri.

  11. Programare Sociala

    Aș scrie pe tema asta toată viața.
    Aparențele contează. Contează întotdeauna. Important este să perseverezi, să faci contracte, să câștigi clienți. Poți să trăiești și din tunuri, dar mie cel puțin îmi este rușine când fac o factură și scriu pe ea numarul 2 și peste încă 1 an, când mai fac o factură babană aceleiași firme pun numărul 3. 😀

    Cunosc și eu câteva cazuri cu flote întregi date înapoi la leasing, cu mașinile patronilor schimbate din Lexus în Skoda Fabia.
    Cunosc cazuri cu firmă puternică, 6 acționari și înainte de criză se ceartă și doi (soț ies soție) ies din ecuație. Și nu oricum, firma (cei 4 acționari ramași) se împrumută puternic și răscumpără acțiunile celor 2.
    Deci cei 2 soți ajung milionari în euro, și nu oricum ci cash. Vine criza. Firma (cu cei 4 actionari ramasi) se zbate în faliment, încearcă să supraviețuiască.
    Cei 2 soți (oameni de afaceri, cu experiență totuși) investesc toți banii în mod neinspirat în piața imobiliară (pe timp de criză) și pierd cam tot.

    Imaginea contează. Și este un factor important, mai ales când competiția are succes iar succesul ei se vede doar prin prisma imaginii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.