Cu un picior in … 2010

Ştiu că este la modă să ţii liste de “to do” şi să vezi la final de an ce ai prestat din tot ce ţi-ai pus pe “farfurie” cu multă largheţe în urmă cu 12 luni. Unul dintre tipii de succes pe care îi ştiu (ortodontul meu) este genul ăsta de om “planificat”. La cât de bine îi merge şi mai ales cât este de bine înfipt în business-ul lui, cogitez că nu-i chiar prost de are obiceiul ăsta. Aşa că, în ciuda obiceiului meu de “las’ că-i bine şi aşa”, îmi voi trasa şi eu nişte chestii clare pentru 2010. Aşa zisele “resolutions” pentru care am început însă munca de nişte luni bune. Deci nu am lăsat totul pe 1 ianuarie, dar mâine voi avea ocazia să conştientizez fiecare pas. Cine ştie ce om mai face până în 2011.

Pentru 2009 n-am avut niciun plan. A fost un an absolut haotic, în care s-au petrecut multe răsturnări de situaţie. Am avut parte de mari bucurii şi de probleme serioase. La cât de grave au fost unele (chiar dacă am ieşit din unele rahaturi) tind să cred că 2009 n-a fost deloc un an bun.

De început, a început mişto.

Ianuarie ne-a prins în Dubrovnik, petrecând CEL MAI MIŞTO Revel “evăr”. La 15 grade cu plus, cer senin (a plouat în Cavtat doar în ultima zi), oameni super-civilizaţi, 3 oameni dragi mie … Am fost cu “soarele”, sora lui şi cumnatul de rigoare, o echipa cu care nu pot decât să mă simt bine. Am râs iar ca proştii pe te miri ce motive şi am spus la mulţi ani la ora locală 23. Că doar România era deja în 2009. Am trecut anul şi cu croaţii de pe Stradun şi am căscat gura la nişte artificii magice.

Pe plan profesional era deja cu “cântec”. Dacă pe la TV se zicea că trustul avea niscaiva probleme, noi deja cam miroseam ce şi cum. Am început anul fără directorul nostru, posturile în cauză “reducându-se”. Este clar că nu aşteptam flori de tei de la 2009, aşa că nu pot spune că ne omora optimismul. Omul în cauză a avut însă destule “ouă”, încât să renunţe la posibilitatea de a fi director la un alt post radio şi a preluat o frecvenţă “studenţească”. Nu vreau să ştiu cât a fost de greu, dar, pentru prima dată, el este “dumnezeu” şi nu mai are treabă cu “centrul” sau cine ştie ce patron manelist.

Prin martie am aflat de la prietenii noştri buni că el este bolnav. Peste câteva zile ne-a sunat soţia să ne spună că mai are vreo 6 săptămâni de trai. Ne-a cerut să nu îi spunem despre asta şi să ne purtăm “normal”. Am făcut între timp şi o vizită de 1 zi în Viena şi m-am “şpaţirit” de nebună prin oraş. Am avut deci subiect de discuţie.

A fost să zic aşa o revelaţie. Am fost mereu “combativă” la job şi am pus la suflet absolut orice rahaturi. La muncă situaţia se împuţea cu fiecare lună, dar am descoperit atunci “zen-ul”. Mi-am dat seama că sunt pe lumea asta drame mai mari decât ce se întâmplă zi de zi la muncă sau în oraş şi am început să mă detaşez.

Prietenul nostru a murit într-o noapte furtunoasă. Pe la opt seara m-a sunat soţia lui să îmi spună că nu crede că prinde dimineaţa. Am reasigurat-o că îi suntem la dispoziţie pentru orice nevoie şi că ne rugăm şi noi pentru ei. Pe la 1-2 noaptea era o furtună din aia de Hollywood. Genul de noapte bună .. să mori. Când s-a terminat furtuna, s-a .. terminat şi el.

Mobilul a sunat la 7 dimineaţa. I-am spus condoleanţe şi m-am dus în bucătărie. Ai mei erau treji. Nici nu au întrebat ce este, vazându-mă cu telefonul în mână la o oră la care de obicei mă întorc pe partea cealaltă. Au spus şi ei un “dumnezeu să-l odihnească” şi ne-am petrecut următoarele zile încercând să oferim familiei rămase ce sprijin se putea.

Una dintre puţinele bucurii ale perioadei a fost eliberarea unui porumbel pe care îl ţineam de nişte luni bune în balcon. I-am dat drumul în zona noastră, unde e un stol destul de mare de zburători de genul ăsta. Cuget că era damă, după dimensiuni. A fost un oaspete interesant în casă şi mi-a fost drag. E bine să ştii că este însă liber …

Pe la începutul lui iulie am avut din nou un “proiect” personal. Tomata si Dani au fost pe metereze, aşa cum sunt ei când e vorba de a ajuta un necuvântător. Sprijinul lor şi dorinţa mea de a-l salva nu au ţinut însă loc de putere divină, aşa că mi-a murit în casă, după 6 zile. Am fost absolut distrusă şi l-am bocit 2 zile. A treia zi am fost anunţaţi că staţia locală se închide şi rămânem pe drumuri. Culmea este că nu am mai avut lacrimi şi pentru asta, aşa că am adoptat atitudinea aia de “las’ că găsim o soluţie”.

Aveam de ales între munca pe firmuliţa mea de web design (domeniu aproape mort în România în 2009) sau să caut de muncă pe la vreun alt post de radio (sau în presa scrisă) pentru un salariu care nu mi-ar acoperi nici rata de leasing. Am cogitat că mai e timp de decizii serioase, aşa că am purces la trecut pe firmă cu cartea de muncă, în ideea în care pot lucra pe factură eventual cu un potenţial angajator.

Şi am plecat la Gărâna, la festivalul de jazz. Unde a fost mega-frumos, aşa cum este de fiecare dată. Am fost “şofer” pentru artişti şi am făcut drumul pe serpentine de 2 ori pe zi. Am prins şi o ploaie soră cu moartea după ce Nutzi Turista a fost huiduită la scenă deschisă. Am stat vreo 5 zile acolo şi m-am simţit EXCELENT.

Revenită la Timişoara, am decis să rezolv o problemă ce mă rodea de vreo 10 zile aşa. Am făcut un eco mamar şi “virgula” ce mă neliniştea era de fapt cinci, dintre care vreo 3 de o mărime total nesănătoasă. Am tras bocetul de rigoare la al meu, săracul, după care am stat la poveşti telefonice cu sora lui. Nu cred să fi trecut peste zilele alea de coşmar şi gânduri nasoale fără sprijinul lor. A doua zi am plecat cu “soarele” într-un drum spre Zlatna (avea el ceva de rezolvat) şi ne-am întors pe la Densuş. Mi-a picat extraordinar de bine “incursiunea” şi mi-am recăpătat “zen-ul”.

Oricât ne-am codit, singura soluţie era o biopsie, oricât de naşpa sună ea. Am făcut-o cu 3 zile înainte de concediul nostru din Croaţia. Am ştiut că e un rezultat bun după cum arăta “produsul” din seringă. Citisem zeci de articole de specialitate, am studiat imagini cu mamografii sau eco mamare, eram disperată oricum şi, când sunt disperată, citesc despre “subiect”.

Am tras un concediu de pomină în aceeaşi echipă de Revel, am revăzut Albania, ne-am plimbat pe insule, la Trsteno. A fost excelent, un concediu pe care îll cam meritam toţi, pentru că nu sunt singura pentru care 2009 n-a fost chiar ăl mai strălucit din istorie.

Am revenit în ţară cu viitorul meu profesional cristalizat. Începusem să muncesc pe situri de freelancing (elance mai exact) şi să prind nişte proiecte. Preţ mic, muncă de calitate şi rapidă. Se pare că e bună combinaţia, aşa că m-am trecut serios de tot pe sistemul ăsta de muncă şi am renunţat total la ideea angajarii altundeva.

Ultimele luni au fost dure ca şi muncă. De la 2-3 ore de emisie şi stat la poveşti, la 12-14 ore de muncă pe zi. Nu cred să fi avut vreun weekend liniştit (ba, mint .. am fost la Berlin şi acolo nu am muncit) .. am tras ca neomul spre disperarea alor mei, care trăiesc cu impresia că voi crăpa cu laptopul de gât. Le-am explicat clar că nu există decât soluţia asta, pentru a putea plăti toate cele (inclusiv forfetarul cu care ne-au binecuvântat dragii noştri conducători) şi pentru a nu rămâne cu datorii de pe o lună pe alta. E greu să dai 2000 de lei pe lună, dar 4000 e tragic. Aşa că ..

Se termină anul astăzi. Am amintiri frumoase, chiar dacă nu multe. Am trecut şi prin mici sau mari drame şi zic eu că m-a foarte maturizat. Ştiu că sună amboulea să zici la 31 de ani că te-ai maturizat abia acum, dar ultimele 12 luni m-au schimbat total. Am învăţat să apreciez şi mai mult ce am primit de la viaţă, să îmi aleg “luptele” şi să nu mă mai consum chiar pentru orice idioţenie. Sunt chestii mai importante decât că te-a înjurat vecinul.

Cel mai important este cred pasul făcut spre “antreprenoriat”. Nu este o mişcare glorioasă, nu am făcut-o din vitejie, am fost forţată să zic aşa de lipsa altor variante viabile. Sunt mult mai chibzuită cu banii, ţin buget, nu ştiu când am cheltuit ceva pentru mutra mea. Acum nu este momentul. Sunt la zi cu datoriile şi văd luminiţa aia de la capătul tunelului. Mai am de tras încă destul pentru a ieşi total din rahat, dar ştiu ce trebuie să fac şi vreau să merg până la capăt.

Îmi voi lua rămas bun de la 2009 cu bucuria celui care crede că a scăpat de greu. În primele lui ore, 2010 va fi perfect, aşa cum a părut şi 2009. Şi ne vom bucura de el, fără să ştim ce are el în plan cu noi. Vom vedea.

Sărbători fericite în continuare 🙂