Mai scutiti-ma cu viata voastra …

Dacă îi spui unui om că eşti blogger, “nu ai viaţă”. Bun, cum nu sunt decât “part time” pe sectorul ăsta, compasiunea mi se acordă pentru că “lucrez de acasă” şi vezi doamne, sunt captivă între 4 pereţi. Şi, cum prinzi la discuţii un om “normal”, cu job de salariat undeva, ţi-o baga sub preş imediat cu “vai, dar nu ai viaţă”, de parcă sunt într-o suspensie criogenică, nu om normal. Pentru că eu am muncit ca ei, dar ei încă nu muncesc ca mine, iote exemplele despre cât de în viaţă sunt:

  • munca de blogger (dacă o faci “fulltime”) nu înseamnă că stai 14 ore pe zi pe blog. De obicei oamenii ăştia lucrează 2-3 ore în medie (după ce au un ritm de lucru). E clar că unii scriu un articol în 2 ore, alţii în 30 de minute, fiecare cum se pricepe. Oricum o iei, nu este muncă de 8 ore, programul normal de muncă al unui salariat.
  • munca de “antreprenor” la început de drum este mai dură decât cea prestată de un “corporatist” care o arde la ţigară şi pe mess. Am făcut şi muncă de 8 to 4, am făcut şi muncă atipică de radio, ştiu despre ce vorbesc. Prima lecţie pe care o înveţi ca şi “self-employed” este că, dacă nu munceşti cu adevărat, ai pus-o festiv. Da, de 6 luni MUNCESC cu adevărat. Dacă sunt 10 ore de muncă pe zi, cam sunt 10 ore de muncă pe zi. Mai arunc un ochi pe un blog, mai fac un “relax”, dar în general trag mai mult decât înainte.
  • înainte de a ne da din nou cu fundul de pământ că asta nu este viaţă, discutăm de o perioadă “fierbinte” de început. Când te pui pe picioarele tale fără bani în bancă pentru zile negre, cu un portofoliu de specialitate încă în lucru, eşti cvasi-necunoscut în domeniul respectiv. Dacă nu tragi ca boul în lunile de început, mori de foame. Pentru că, spre deosebire la munca la “patron”, unde munceşti sau o freci la rece pe un salariu, când tu îţi pui pe masă, trebuie să ai ce pune. Aşa că trebuie să scoţi bani pentru toate taxele inventate de acest minunat stat, ce susţine întreprinzătorii până la sapă de lemn, pentru cheltuielile normale (că mai mănâncă şi gura ta) şi pentru un ban deoparte.
  • am spus “o perioadă”. Pentru mine a fost vorba de vreo 6 luni de tras ca animalul. Probabil încă nişte săptămâni pentru că, odată cu plecarea, nu voi mai putea munci foarte mult şi sunt încă destule chestii de acoperit. În ultimele săptămâni am ajuns la faza de ales clienţii (primesc 4-5 invitaţii pe proiect zilnic) şi mi-am mai degrevat orarul. Mi-am permis să ard gazul de pomană cam tot weekendul, pentru că n-am avut chef de muncă. Din momentul în care încep rotiţele să meargă, poţi să te bucuri şi de timpul liber pe care l-ai sacrificat o perioadă
  • am urât cu pasiune ideea de “program”. Am muncit 10 ani cu program, cu discuţii de genul “ai întârziat”, chiar dacă de obicei întârzierea nu era chiar din cauză de “aiurism”. Am primit şuturi că nu eram în firma falimentară în care lucrasem o perioadă la ora 8 şi 1 minut, când venise măreţ patronul, deşi aveam un client la 6 luni. NU EXAGEREZ. Am fost obligată să vin în 3 ianuarie, în aceeaşi firmă cu zero clienţi, doar pentru ca patroana să mi-o “tragă”, de ciudă probabil că ea nu face Revelul în Munchen. M-am tocmit pentru DREPTUL meu de concediu 10 ani la rând, pentru că pica firma fără mine. Până începeam să urlu că am 21 de zile de la STAT şi că sunt rezervările făcute. M-am învoit pentru probleme de sănătate destul de rar şi în unele ocazii s-a strâmbat din nas că vezi doamne, mai sunt şi bolnavă (din nou referire la munca “normală” de la 8 la 16).
  • acum nu mă mai rog de nimeni să mă lase liberă pentru a rezolva o problemă. Am călătorit de 2 ori fără să mă căciulesc pentru dreptul meu la concediu. Am făcut drum de Bucureşti la mijloc de săptămână, am revenit şi ne-am văzut de treabă apoi. Vom pleca o perioadă din ţară şi iarăşi nu mai dau cu “săru-mâna”. Plec şi gata.
  • urăsc frigul cu pasiune. Nu trebuie să stau jumătate de oră să dezgheţ maşina, apoi să tremur până începe să scoată căldură. Nu se uită nimeni chiorâş că am întârziat 2 secunde. Dacă nu e vreme OK, îmi fac tura de “ozon” plimbând potăile (că de asta nu scap) şi apoi reprogramez ieşirea pentru când e mai frumos. Că de cele mai multe ori e vorba de rezolvat diverse în oraş şi nu crapă banca dacă merg mâine.
  • nu mă obligă nimeni să mă trezesc la 7 (doamne, că am detestat faza asta toată tinereţea). Fac  ochi pe la 9 mai nou, de obicei “răsar” în toată splendoarea la 10. Sau la 11, dacă am stat până târziu noaptea. Am o agendă plină de “to do” pe care o iau şi la budă cu mine. Acolo am deadline-urile bine notate şi orice trebuie să am în vedere.
  • aştept cu drag primăvara şi vara pentru că voi putea avea mai mult program de “relax”. Este clar că nu voi munci atât de asiduu ca în decembrie-ianuarie, când oricum nu prea aveam ceva mai interesant de făcut. Ce am construit lunile astea mă va ajuta să îmi acord ceva mai mult timp pentru viaţa “personală”, că tot se tem mulţi că nu am aşa ceva.
  • cu tot stresul inerent unui început într-un domeniu dur şi puternic afectat chiar şi de criza asta mirifică, nu am fost NICIODATĂ atât de fericită şi de împlinită ca acum. Am primit sprijin 100% din partea tuturor celor dragi, care mi-au înţeles nervii în unele  momente şi au acceptat că sunt nişte luni în care mi-e greu şi am nevoie măcar de un “bravo, fată, mă bucur că eşti pe calea cea bună”. Am ţinut buget la sânge şi mi-am limitat enorm orice cheltuieli, care înainte erau ceva normal. Din nou, nu este o situaţie de permanenţă, a fost o măsură de “consolidare”, ce mi-a permis să fiu la zi cu plăţile şi să mai acumulez un leuţ ceva.
  • avem prieteni “salariaţi” care tremură de teama zilei de mâine. Au salarii mai mici, pentru unii s-au scos sporurile, sunt stresaţi când se gândesc la ziua de mâine. Sunt “eu” acum 1 an, când ideea de a rămâne fără serviciu mă terifia. Din păcate însă faptul că ţi-e teamă de ceva nu înseamnă că nu se va întâmpla. Sunt şi oameni mulţumiţi cu locul lor de muncă şi mă bucur când îi aud povestind despre jobul lor. Le înţeleg fericirea şi rezonez, pentru că nici pentru mine viaţa de salariat nu a fost rea. Cu micile excepţii deja menţionate, a fost destul de bine.

Cred că ajungem din nou la faza aia cu respectul reciproc şi înţelegerea faptului că suntem fiecare diferiţi. Pentru mine întoarcerea în viaţa de salariat este un mare NU. Am terminat cu programul făcut de alţii, am terminat cu şuturile de multe ori nemeritate (nimeni nu are treabă cu alea pe care le primeşti pe bun motiv), cu salariul care nu e niciodată suficient şi tot ce face uneori munca “normală” neplăcută. Muncesc pentru mine, am programul pe care mi-l fac eu, toate obligaţiile şi avantajele ce vin din situaţia de “mănânci ce produci”. Sunt conştientă că am avut o şansă şi că s-a întâmplat să ştiu într-un moment cum să o “joc”.

Înţeleg deci că pentru alţii viaţa mea nu e chiar o idee bună. Pentru că le place ideea de salariu fix, un program la care să adere, “siguranţa” zilei de mâine (asta când nu te trezeşti concediat). Da, sunt încă joburi absolut frumoase, care îţi aduc bani şi stabilitate. Aceasta este realitatea unora şi o respect, aşa cum aştept să înţeleagă şi ei că pe mine altceva mă face fericită.

Nu pot să înţeleg însă “superioritatea” acelui “mda, asta nu e viaţă normală”, a angajatului care trage pe un salariu de rahat, este luat pe sus de şef cu orice ocazie, e nefericit şi simte nevoia să împuşte pe careva, de câte ori îi aminteşti de minunatul loc de muncă. Un om terminat deja de rutină, scârbit de tot ce îl înconjoară, dar care aruncă imediat pastila cu “get a life” de câte ori poate. Pentru ei este acest articol. Pentru a le scoate din minte ideea falsă că fericirea înseamnă un salariu de rahat şi un job pe care îl deteşti, dar e OK, pentru că se conformează ideei societăţii de “viaţă”.

Viaţa mea e superbă. Am independenţa dorită mereu, pasiunea şi puterea de muncă pentru a reuşi. Am trecut de un început greu şi ştiu clar care îmi este calea. Muncesc PENTRU MINE, am învăţat să mă organizez pentru a fi eficientă, m-am “educat” pentru activitatea aceasta. Am timpul meu pe care îl ocup aşa cum este necesar în momentul respectiv. Dacă nu sunteţi măcar pe jumătate atât de fericiţi cum sunt eu acum, probabil că mai e ceva de lucru. De căutat un job care să vă bucure, de rezolvat problemele de “bucătărie internă” etc. Până atunci însă cred cu tărie că nu aveţi căderea să râdeţi de alţii care şi-au rezolvat problemele.

PS: voi sunteţi fericiţi cu jobul vostru? Aţi schimba ceva?

18 Comments

  1. Jen

    la mine reactia era altfel in general – ‘vaaai ce bine de tine ca stai acasa’ -, iar eu ma plangeam ca nu vad pe nimeni la fata 😀
    (situatia era alta, nu lucram pentru mine, dar tot stateam acasa 99% din timp)

  2. Oamenii au in sange sa se considere buricii si buricele pamantului. De obicei, daca nu aderi la aceleasi lucruri/distractii ca si ei, inseamna ca nu ai viata. M-am lovit de replica asta de foarte multe ori cand incercam si eu sa explic cu limbajul meu limitat de calculatorista ca nu imi place in cluburi, prefer sa urc Ceahlaul/sa fac un traseu montan cu bicicleta/sa ma iau cu mainile de fund si sa sar in sus. Orice, numai nu cluburi. Replica venea foarte firesc: vai dar ar trebui sa mai iesi si tu din casa, nu ai viata. (din casa = in cluburi)
    Iar “siguranta” zilei de maine nu exista cand depinzi de toanele altcuiva. Sincera sa fiu, prefer sa nu plec intr-o excursie pentru ca nu am bani, nu pentru ca ii am dar nu-mi da voie seful. Pentru ca in primul caz stiu ca pot rezolva situatia.

  3. Jen

    ah, si daca tot a adus moldoveanca vorba… iti dai seama ce reactii primesc cand spun ca joc world of warcraft 🙂
    (in ciuda faptului ca acum 2 ani m-am intalnit cu niste prieteni din joc, acum 1 cu altii, peste cateva luni plec iarasi cateva zile la cineva… eh, n-am viata, aia nu-s oameni reali, nu mai bine ies in club?)

  4. Da mă, dar ca angajat ai ziua de mâine asigurată, ai taxele plătite la stat, etc…

    Cam asta aud de fiecare dată când spun cuiva cum îmi câștig banii 🙂

    Ca fapt divers, în IT (în general) și web dev (în special) nu prea se întâmplă fazele povestite de tine mai sus. Deoarece sunt destul de greu de găsit profesioniști adevărați, firmele care își permit să facă glume de genul rămân rapid fără angajați. Been there, done that 😉

  5. Vasi

    Ai dreptate in mare parte cu partile bune. Si eu mereu uram programul fix si eram stresat sa nu intrazii ba dimineata, ba in pauza de masa. Mie singurul lucru care imi lipseste dupa mai bine de un an de munca de acasa (tot webdev) este un colectiv. Sa mai schimb o barfa cu un coleg, sa mai schimbam impresii de jocuri/filme/softuri noi in pauze.

    Ca sa trec inapoi ca angajat ar fi nevoie de un salariu f motivant (cel putin cat venitul actual) si de un program flexibil. Daca le-as primi astea, m-as mai gandi.

  6. anatati

    Am vrut să comentez, dar mi-a ieşit un articol întreg 😀

  7. Pingback: Gânduri potrivite » Blog Archive » Corporatist versus liber-profesionist

  8. v

    Eu as spune chiar “din contra” ca raspuns la primul paragraf din postul asta. Mai degraba “this is the real life” pentru ca sa stii ca e mai dificil sa iesi din carapacea de corporatist unde avreai un venit cat de cat stabil (si program de sclav). Cand esti pe cont propriu cred ca iti reviziuesti cu masiv prioritatile. Dar asta e punctul meu de vedere (si al tau vad).

    O zi buna si o trezire cat mai linistita :),
    V

  9. dojo

    Aha, deci mi-ai furat ideea si ai facut articol. Las’ ca vin io sa spamez 😀

  10. rux

    Dojo, jur ca n-am mai vazut atatea ghilimele ca in articolele tale nicaieri. Sunt obositoare.

    • dojo

      Si altceva ti-a atras atentia? Sau doar ghilimelele au contat? 😀

  11. Neamtu'

    Part-Time blogger, part-time worker. Asta is eu. O ora de emiune pe zi si 5 ore de blog. Pe urma, bere si club, daca am cu ce. Daca nu, un film relaxant, o ora de dush sau orice alta activitate care sa ma binedispuna. Am o viata frumoasa, fara restrictii sau termeni limita. Cata vreme is la 19.00 in direct si la 20.00 out, totul e perfect 😀

  12. Hmmm..cum să încep? 95% din cei care spun “get a life”, au și ei nevoie de una. Cred că dacă s-ar face o statistică e sintagma cea mai răspândită pe bloage. pe de altă parte 95% din cei cărora le este adresată, (bloagheri de top) iarăși au nevoie de o viață. Blogării de top au prostul obicei de a-și da cu părerea despre tot și toate. Nu contează despre ce și cum, nu contează dacă au habar sau nu, ei bagă “conținut de calitate”. Tu stai pe felia ta de web-designer și scrii despre ce știi. Alții aleg să pună poze cu câinele lor, cu pisica, cu vecinul de la 2, cu raftul de CD-uri ș.a.m.d. Tu ai zis că un blogăr “profi” stă 2-3 ore pe blog. Părerea mea este că omul în 2-3 ore, abia se updatează cu informația (portale de știri, alte bloguri etc), după aia scrie (de exemplu un post lung ca al tău cu tot cu corectură durează minim 2 ore). S-au făcut deja 5 h. Urmează pregătirea postului următor și/sau răspunsul la comentariile de la el sau postarea celor proprii pe alte bloguri, Treabă de minim 1-2 ore (adunat). Ideea de bază care este? Că mulți dintre bloagheri stau cu părinții (deși au peste 30 de ani), mulți iau absolut orice informație din on-line, mulți văd lumea precum codul ăla din Matrix și totuși ei sunt atot-știutori și își dau cu părerea despre viață, deși petrec 9-10 ore “pe linie”. Am citit niște tentative de umor de nu puteam să cred că oamenii ăștia chiar există. De aici cred și îndemnul elegant “get a life” din partea celorlalți care văd lumea cu totul altfel, probabil încercați din greu de nevoi.

    Concluzie Nu cred că sintagma “get a life” are vreo legătură de felul în care îți pui pâinea pe masă. Poți să fii vidanjor cu o viață bestială și poți să fii un blogăr trist care scrii despre experiențele tale “mijto” și dacă tai înfloriturile rămâne 10% adevăr. Dacă produci bani (indiferent de metodă) nu înseamnă că ai “o life”. Uite eu lui Irinel Columbeanu i-aș spune în față “get a life”. Să-ți vezi nevasta zi de zi pe posturile tv cum face circ, să o vezi cum se laudă că e gerontofilă, să pui teste de sarcină pe panouri și alte mizerii, eu personal nu o numesc viață. Banul nu contează și nici faptul că ești blogăr, tâmplar sau sudor. Contează omul, contează simțul umorului, contează flerul, contează felul în care îi tratezi pe ceilalți și felul în care te tratezi pe tine. Mulți consideră că averea stă în contul din portofel, eu cred că averea constă în prietenii pe care îi ai. Și DA atunci când îi număr și îmi dau seama că în aproape orice colț al continentului ăsta am câte un prieten, îmi dau seama ce “bogat” sunt și DA, am o viață! Deși sunt lefagiu, deși o ard la 8 ore de muncă, deși după muncă mă duc 3 ore la facultate, deși stau într-o garsonieră, deși plec de acasă la 8 și mă întorc la 22, și la miezul nopții încerc să mai concep și niște mostre de literatură pe blog, hmmm…poate tot acest tumult urban înseamnă pentru unii să ai o viață. Viață de român.

  13. Ce-i aia “nu ai viata”?!? Fiecare vedem viata altfel…
    Am lucrat angajat 15 ani.
    Munca grea sau frecare de menta.
    Acum 10 ani mi-am promis sa fac doar ce-mi place.
    Si sa nu mai fiu sluga altuia.
    Hotararea asta m-a albit la tample, intr-un an.
    E epuizant sa porti grija altora, carora nu le poti spune- “suntem la inceput, avem datorii, treaba merge greu, rabdati!”.
    Inceputul e greu, dar este cum scrii tu, in orice domeniu, daca muncesti din greu si respecti clientul, treaba isi da drumul.
    Vine si banul, chit ca nu el conteaza cel mai mult.
    Cel putin pentru mine.

  14. Asta e cam trista si n-am mai auzit-o in ultima vreme. Cum nu ma omor cu bloggingul efectiv (adica am inceput sa scriu rar) nu mi-am mai atras remarce dar le-am auzit in trecut. In general oamenii ”cu treburi”, aia care-si traiesc viata muncind 9 ore si stand alte 5 la TV, nu pricep ca ai putea avea si job/propria firma, ai putea face blogging si ai putea fi cu vreo 2-3 nivele peste ei. Nu de alta, dar cand apari prin presa, ti se iau interviuri si incepi sa fii publicat si republicat pe siteuri cu vizibilitate se cheama ca ai evoluat, nu ca n-ai viata. In schimb, ocupatii cu job de specialist call center care de cinci ani fac numai asta nu vor intelege atat de usor situatia.

  15. bun venit in clubul liberilor intreprinzatori. lool
    ok dojo a avut un off de spus insa nu cred ca a intentionat sa-i adune pe toti cei care lucreaa de acasa in fanclub.
    fiecare isi castiga banii cum poate. nu toti au capacitatea de a lucra “de acasa” .
    si daca la inceput lumea lucrea “de acasa” si facea fiecare ce stia mai bine, o lingura, o strachina si apoi le vindea, nu au venit unii cu ideea sa lucrezi pentru ei ca le vand ei si iti dau si tie cat sa traiesti? ora nu asa s-a realizat progresul? caci altfel am fi ramas sa facem fiecare maturi si alte suveniruri.
    progresul s-a realizat tocmai acestor “intreprinderi” care au un program fix si un salariu negociat la angajare.
    ca nu toti vor sa ia parte la acest lucru, e alegerea lor.
    au gasit alte modalitati de a se descurca.
    dar nici unii nici altii nu sunt mai presus.
    btw daca nu plec acum “o sa intarzii la munca”
    ciao

  16. Nu mai sunt angajata, momentan sunt iar doar studenta, adica parazit, ca nu e mare lucru daca mai lucrez din cand in cand la cate un proiect pentru altu’. Am fost angajata doar in sesiuni + vacanta deci nu stiu ce inseamna job + facultate in acelasi timp.

    Asta ca background.

    Am fost angajata intr-o firma… mare. Conditii de lucru super, colegi super, seful direct… un om extraordinar. Am fost fenomenal de norocoasa, chiar daca departamentul in care lucram n-avea aproape deloc legatura cu facultatea. Ca am mai facut baze de date cu sefu’ ca era pasionat de programare si vroia el sa implementeze niste chestii e alta treaba. Aia a fost mai mult de fun si nu avea mai deloc legatura cu ce trebuia sa fac pe postul pe care am fost angajata. Mi-a placut sa lucrez acolo, a fost ceva complet nou pentru mine, dar totusi am reusit sa ma adaptez. Si, pentru ca mi-a placut mult, am tras tare. Stateam des peste program fara sa imi ceara nimeni. Uneori si de la 8 dimineata la 8 seara. Seful direct statea si mai mult. Venea primul si pleca ultimul. Si si-a impartit bonusurile cu noi. Na, de fapt nu cu toata lumea, cu cei pe care ne-a vazut ca ne dam interesul. Ne-a chemat la el in birou separat. Probabil ca multi mi-ar spune ca n-am avut viata in perioada aia. Work was my life back then. Nu prea mai apucam sa mai fac altceva. Poate doar la sfarsit de saptamana, in rest veneam acasa si picam in pat lata de oboseala. Dar mi-a placut enorm.

    Altfel… intotdeauna trag tare cand e vorba de ceva care imi place. Sunt in stare si sa stau 60-70 de ore aproape non-stop la un proiect, singurele pauze fiind de mers la baie pentru un dus sau na, you know what… Uit si sa mananc. De fapt e un “dupa ce fac si asta sa mearga” – si asa trec ore, zile. Sunt genul “at first I couldn’t start, but then I coundn’t stop” – I need a kick in the rear to get things started, but once I’ve got the hang of it, there’s no stopping the ball from rolling. Asa faceam si in liceu cu lucratul problemelor la mate si fizica. In fiecare semestru lucram cateva culegeri de probleme din scoarta in scoarta. Ai mei deja imi faceau scandal, dadeau ture noaptea pana la mine din camera sa nu cumva sa fiu iar calare pe vreo culegere, eu eram mereu cu urechile ciulite si saream pe intrerupator sa sting lumina si apoi in pat cum auzeam ceva suspect. Era un fel de joc de-a soarecele si pisica – ma prindeau, ma lasau fara bec, eu aveam provizie de becuri in spatele unui sertar, scoteau sigurantele, ma furisam pana pe hol sa remediez si problema asta. Dumnezeule, cat ii uram ca nu ma lasau sa fac singurul lucru care ma facea fericita. Tin minte cum prin clasa a 11a l-a apucat odata pe prof ca noi suntem cei mai lenesi si ca vrea sa vada ce-am lucrat nou de la inceputul anului, teme, eventual si suplimentar daca a lucrat cineva asa ceva. ne-a luat in ordine alfabetica. A ajuns in cele din urma si la ‘T’. Si m-am dus eu si i-am trantit pe catedra ditamai teancul inalt de doua palme. Asa a facut o fata… 😆 De, mi-a placut la nebunie analiza matematica, in special partea aia cu facut grafice de functii.

    If I actually work on something, that is my life. Because I cannot do something I don’t like. And if I like it, I cannot stop. I’m either horribly lazy or working like crazy.

  17. Am afacerea mea (cu cosmetice bio), care este si munca si pasiune. Din punctul asta de vedere, exact aici mi-am dorit sa ajung. Si eu urasc trezitul la 7 dimineata si de-abia astept sa se faca frumos afara ca sa-mi mut pentru cateva ore biroul intr-o gradina linistita, sa beau ceai rece cu iasomie si sa muncesc printre verde.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.