Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Cat de mult e prea mult?
“Omul tre’ să mai şi muncească”. Asta o zic de când am terminat liceul (chiar şi în timpul, că dădeam ceva meditaţii la engleză sau română, pentru un ban ceva). Nu am fost niciodată pe principiul “dau părinţii”, poate pentru că ai mei nu au avut de unde să tot dea. Casă – masă – educaţie – dragoste cam ăsta a fost meniul. Suficient pentru a putea termina o şcoală şi a intra în muncă plină de avânt.
Nu poţi aştepta milă de la nimeni şi nici nu poţi trăi “boem” la 30 de ani. Cel puţin pentru mine nu e soluţie.
Deci tragem. La birou, acasă, pe şantier, în fabrică, în armată, pe unde se poate. Fiecare munceşte unde îi place (cazul fericit) şi unde poate (mai aproape de realitate, zic). Câştigi un ban, plăteşti taxe, cauţi soluţii de a munci mai puţin pe bani mai mulţi, că doar ăsta e idealul. Acum, dacă s-ar putea să câştigi bani mulţi stând, ar fi ceva, dar mă gândesc că e mai greu. Aşa că rămânem să tragem fiecare unde se poate. Şi muncim.
Am făcut “excese” de muncă la viaţa mea. Am impresia că mi-am bătut joc de mine, aşa cum doar la vreo 20 de ani poţi. Am avut zile în care am muncit pe web 14-16 ore cu pauză de pipi – papa. Din păcate excesele sunt de dată recentă, dar au fost situaţii punctuale. Am şi grijă, slavă ălui de sus, să trag şi 10-12 ore de somn din ăla ca tunul, după câte o şmecherie din asta, să nu fac riduri. Deci am toată înţelegerea pentru munca de “hei rup” când chiar este necesar să faci asta o perioadă.
Şi totuşi, discutam recent cu un client de prin alt continent, despre programul de somn. La mine este clar: 8-10 ore (mai spre zece, aşa) de somn. Dorm mult şi bine, asta este. El îmi spunea că nu îşi aminteşte când a dormit 10 ore. Doarme 8 ore dar “împrăştiat”. Cităm: “dorm 3 ore noaptea. Mă trezesc şi lucrez o oră. Apoi mai dorm 2. Mă trezesc şi lucrez încă o oră. Apoi una de somn, una de lucru, una de somn. După-amiaza dorm o oră”.
Tipul trebuie să fie “conectat” la bursa din NY (locuieşte în partea aialaltă de lume) şi clar are de muncă în business-ul lui de îi merg fulgii. În weekend are acelaşi program. Nu ştiu dacă are familie (mi-e greu să cred că poţi împăca un asemenea program de muncă şi somn cu a avea o soţie şi probabil un bebe), nu l-am întrebat când a fost ultima dată în concediu şi dacă n-a lucrat şi atunci 16 ore pe zi.
Vorba lui iubi, ăsta e genul de om care face primul atac de cord la 40 de ani. Dacă supravieţuieşte, bine, dacă nu, intră şi el în categoria “muncit până a crăpat”. Care nu ştie ce înseamnă un weekend în genul “închid telefonul şi netul, dorm 48 de ore”. Sau un weekend de plecat undeva fără a sta drepţi că sună brokerul nuş’ care. Vorbim de un om cu un business destul de bun, cu clienţi mari în portofoliu. Este clar că nu ajungi la performanţe stând cu telecomanda peste burtoi. Nu am spus niciodată că munca nu e bună, sau că nu sunt momente în care trebuie să “tragi” mai mult, pentru un anumit rezultat.
Dar mie un asemenea program mi se pare PREA MULT. Şi asta o spune o individă care azi are de petrecut vreo 6-8 ore pe proiectele unor clienţi şi poate şi mâine. Dar mi-am impus să dorm bine (spre veşnicul amuzament al celor apropiaţi) şi să mai am şi câte o zi în care nu fac nimic, stau şi “atârn”. Dar să dormi pe apucate, în fiecare zi la fel, în fiecare zi cu un program de muncă peste puterile unui om care vrea să ajungă la 80 de ani întreg, io zic că nu aş putea.
Nu proslăvesc lenea şi nici lipsa de scopuri sau a capacităţii de efort. Dar ce e prea mult .. e prea mult.
Vouă ce program vi s-ar părea imposibil? Aţi exagerat cu munca o perioadă? A meritat? Cum a fost programul respectiv?
Acum si io o iau mai usor. Am ore de munca la birou, am zile in care plec prin tara si conduc mult, ma intalnesc cu clienti, apoi ajung la hotel si lucrez, dar weekendul e weekend. De la 18 la 28 de ani am lucrat ca o apucata. 14-16 ore pe zi, timp de 10 ani, nu e chiar de ici de colo. Partea proasta e ca toata oboseala abia acum se simte. Si o simt la sanatate: cate o raceala crunta cand mi-e lumea mai draga, rinichi ametiti care dor destul de tare, plus alte probleme, la care nici nu visam.
Da, e normal sa muncesti, sa faci tot ce iti sta in puteri pentru a razbi, dar sa te sinucizi muncind nu e o solutie. Din pacate, un echilibru e foarte greu de gasit.
Am exagerat cu munca… si inca mai exagerez (sau ar trebui sa exagerez “dupa unii autori”)… In ce sens? Lucrez ca medic scolar… Adicatelea imi desfasor activitatea in cabinete medicale din scoli, unde acord primul ajutor la nevoie, vaccinez, urmaresc dezvoltarea copiilor, le fac educatie pentru o viata sanatoasa, ii urmaresc in mod deosebit pe cei care pleaca prin tabere sau la competitii sportive… etc, etc, etc… Am spus bine “scoli” (la plural), caci norma mea e legata… de un anumit numar de copii, numar de cupii ce nu poate fi cuprins doar intr-o singura unitate de invatamant decat in cazuri extrem de rare, mai ales in orasele mici de provincie. Ca atare… nu e atata efort munca specifica… ca atare, ci mai ales fugareala dintre scoli, ceea ce ma ucide. Mai ales ca… adesea nu apare (mai) nici o “urgenta” atata timp cat ma aflu intr-o anume scoala… oarecare… cat mai ales atunci cand nu (mai) sunt in scoala respectiva. Si atunci apare stresul… nervii… injuraturile printre dinti… pentru ca trebuie sa ajung acolo “contra cronometru”… Pentru ca orice astfel de alergatura scade randamentul unei munci si asa destul de agasanta uneori.
unii nu-si dau seama cat de mult efort investesc in munca
maximul a fost ceva la genul: inceput munca la 09.00 si terminat a doua zi pe la 18.00. 🙂
era prin ’95 – ’97 imediat dupa absolvirea facultatii, din fericire n-au fost decat cateva episoade de astea. uitandu-ma in urma constat ca n-am meritat, desi la vremea respectiva mi-am spus ca e cea mai buna solutie.
Superb articolul. Keep it up! 😉
Eu am descoperit ca daca nu respect o minima igiena a creierului, incep sa dau rateuri. Din cauza asta, mai nou imi impun sa nu mai lucrez in weekenduri si sa am in fiecare zi o lista clara cu ce am de facut. Daca termin lista mai devreme, bravo mie, ma uit pe pereti. Nu cred ca e o solutie cum procedeaza omul ala al tau. Degeaba ai bani multi daca nu ai cu cine sa-i imparti si sa te bucuri de ei…
Salut,
Vad o separare clara in comentariile de mai sus intre munca si viata. Cred ca este una dintre traditiile romanesti care ne impiedica sa intelegem civilizatii mai avansate ca japonezii si americanii. Si daca nu ar fii nici o diferenta? Daca munca are pur si simplu ceva ce faci. Ceva ce incerci sa faci din ce in ce mai bine, cit de bine poti tu, si care prin asta isi indeplineste scopul. Pina acu citeva luni lucram intr-o companie unde prin descriptia pozitiei mele frecam menta si fiecare incercare de a iesi din sablon si de a propune ceva nou (la un momemt dat nici nu mai propuneam faceam direct) era total ignorata. Acum lucrez pe multe proiecte foarte importante unde ceea ce fac face o diferenta. Lucrez sase zile pe saptamina cam 8 ore pe zi. Simbata iau liber nu de alta da am arte martiale dimineata pina la 12:30. Si imi place ca am sansa sa muncesc si sa invat cite ceva in fiecare zi si sa imping proiectele astea inainte prin ceea ce fac. Si daca descopar ceva nou e ziua si mai buna. Vorbeam cu un amic din Romania si cind iam spus ca weekendu meu e simbata m-a intrebat: da nu ar fii doua zile mai bune decit una? Nu. De cind exista norma aceasta ca 2 zile nu lucram? Cine a inventat-o si de ce? Nu ne pasa, profitam sa nu facem nimic. Nu ma intereseaza o viata in care o zi buna e una in care ma uit pe pereti.
Gabi – apropos, avem acelasi nume 🙂 – cand lucrezi 12-16 ore pe zi, 7 zile pe saptamana timp de cateva luni (iar unii timp de cativa ani sau zeci de ani), ajungi la concluzia ca iti trebuie o separare clara intre munca si viata. Si mie imi place la nebunie ce fac, nu as da jobul actual pe unul de 10 ori mai bine platit. Dar in momentul in care nu mai pot vorbi nimic cu prietenul meu inafara de ce am mai facut EU la job, consider ca deja este o problema si ca deja am lasat viata profesionala sa-mi acapareze prea mult timp.
Iar traditiile romanesti care ne impiedica sa intelegem civilizatii mai avansate sunt lenea si plansul de mila :)))) . Dar totusi, a respecta niste minime reguli de igiena ale creierului nu este lene, ci investitie in viitor – as vrea sa fiu in stare sa fac acelasi job si peste 30 de ani, nu mi-ar placea sa fac primul infarct la 40 de ani cum spunea Dojo de tipul ei…
https://en.wikipedia.org/wiki/Eight_hour_day Practic de la greva/revolta din Chicago ni se trage asta cu 8 ore lucru pe zi.
Gabi, is de acord cu tine in mare parte, ca nu trebuie sa tii cu dintii de separarea asta. In cazul descris de mine nu este vorba de un program normal de somn, nu este vorba de ziua de sambata libera, nu este vorba de 8 ore de munca. Aici zic io ca e problema, cand tragi 14 ore pe zi in fiecare zi, cand nu ai un program “normal” de somn, ci ai ajuns sa inveti sa dormi iepureste pentru a fi apt la ore fixe. Cand nu iti amintesti ultimul concediu adevarat (fazele cu statul in hotel si mers pe programul normal de munca nu e concediu).
Vorbesc si eu din perspectiva cuiva care si-a batut joc de suficiente weekend-uri, care trage cate un hei-rup de pomina, cand e ceva de facut. Nu poti face nimic ca lumea, daca te menajezi prea mult. Dar e vorba de igiena creierului, vorba moldovencei. Sa te scoti din program cu un antre de AM, cazul tau, cu niste filme, o iesire la iarba verde, momente in care te rupi de job total si incarci bateriile.
Faza cu 8 ore pe zi si 2 zile libere e traditie. Nu spune nimeni ca e obligatoriu sa fie asa. Eu am lucrat 4 ore pe zi, am facut 7 ani cate 6 ore duminica de munca, ca asa era programul. Cand e cazul, poti merge pe un program atipic, atat timp cat te ajuta sa iti faci treaba. Faptul ca subiectul meu lucreaza si ziua si noaptea nu ma sperie in sine (ca am avut destule nopti in care m-am dus la nani la 4, luata pe sus de munca), ci faptul ca programul zilnic de munca este atat de incarcat, incat nu are ziua aia pe care o avem noi de stat si “atarnat”.
Nebu’ povesteste ca si ea a tras in halul asta si sunt multi care au avut perioade de munca intensa, ca nu iti pune nimeni pe tava nimic in viata asta. Dar e bine sa stii si cand sa optimizezi munca sau sa iti mai faci timp pentru tine.
Poti face infarct si la 32 de ani https://www.razvan-zainescu.eu/povestea-lui-razvan/
Cred că tot de la prea multa muncă.
Si daca vine SMURD si te salveaza prea tarziu, nu mori, dar ajungi leguma 🙁
Cand e de munca, e de munca… Cand e de joaca, e de joaca.
Parerea mea…
Am avut si eu perioade in care nu-mi vedeam capul de trebi, asa cum am avut si perioade in care am “somat” la greu. De fiecare data cand curgeau deadline-urile pe mine, ma gandeam la momentele in care citeam Dune sau Makarenko sau ma uitam la “Ron Clark Story” in timpul programului. Sincera sa fiu, eram mai obosita cand nu aveam de lucru. Poate sunt workoholica, poate nu…
Sunt de acord cu hey-rupismele doar in masura in care este musai. Daca, sa zicem, ai o perioada mai grea, in care tragi si e prima data cand se intampla asta, e scuzabil. Merge un hey-rup. Dar daca chestia asta se intampla de fiecare data, e clar ca managementul e de toata ciocolata. Si eu renunt la hey-rup-uri atunci. Asta tine de discutia privind separarea muncii de restul.
Melania
Intrebare pe care ne-o punem foarte rar: “Care-i rostul?”
Fericirea?
Sictir maxim! N-are legatura realizarea cu fericirea. Ba cam din contra!
De cate ori imi imaginez ca maine crap, m-apuca plansul dupa anii fututi cu munca in draci… Noroc ca n-o fac des. Acum o fac, vreau/nu vreau, fiindca imi moare un prieten. De prea multa munca. Lasa in urma averi, firme, kkt. Si ce daca? El moare la nici 40 de ani!
Alt prieten, sarit de 40, are 4 copii, toti realizati, n-a avut in viata lui tembelizor, citeste si asculta jazz la greu, refuza orice post de conducere, refuza sa emigreze de 20 de ani (avand rude cu firme, case care i se pun la dispozitie…). Spune ca nu pleaca din Valea Jiului, fiindca n-a apucat sa vada toti muntii aia. Omul este programator, de pe vremea cartelelor perforate. Colegi mai slabi profesional ca el (la vremea cand au emigrat), sunt jupani prin SUA. Asta-i doar fericit. Multumit. De cand il stiu. O sa ne-ngroape pe toti. Intre doua ascensiuni montane.
Cum e mai bine?!?
@Dojo Subiectul tău american strânge bani de-o înmormântare fastuoasă. O muncă cumpătată te ţine departe de neamţul ăla, Alzheimer.
O hodină cât să te scoli vivace îţi face o pensie lungă pâââână hăt, departe…
Sunt totuşi unii aici şi aiurea, care ar trebui să lucreze la gramatică ca la arte marţiale. Cu program.
Pentru munca cu cârca nu e necesar,dar cu scrisu’ s-ar cam cere. Înţelesu-m-aţi?
daca iti spun ca in 2006-2008 aveam 3 locuri de munca: ma trezeam la 5 dimineata lucram pana la 8 jumate, plecam la birou lucram de la 9 la 17, la 17 jumate eram la un alt birou lucram pana la 20, de la 21 lucram acasa pana la 24, 1 noaptea… si apoi mai o discutioe cu sotia…lugu lugu … dormeam 2, maxim 4 ore pe noate
Asta a durat pana la sfarsitul lui 2008 … ca dupa aia, am inceput sa imi fac altfel treburile…. mi le intersectez … nu mai depinde de un birtou anume… si pot sa lucrez in celasi timp ptr cele 3 job-uri…
Mai am perioade aglomerate…. dar nu in halu’ ala….
Ce e drept, nu am facut rabat la concediu….
Si ca sa iti raspund la intrebare: cand pici jos, si mori (ca si tipa aia, parca era din timisoara) atunci e prea mult.
Acum cativa ani am reusit performanta sa lucrez de la 7-8 dimineata, pana la 24:00-1:00 noaptea. Chiar credeam ca… merita. A durat peste un an aceasta activitate, an in care nu am stiut ce inseamna pauza, concediu sau relaxare. Culmea e ca nu ma plangeam nimanui, ma gandeam ca o fac pentru mine si ca e alegerea mea. Uneori mai imi permiteam o “extravaganta”, o iesire sambata seara intr-un club. Si pentru ca de obicei aceste excese isi au plata pe masura, am pierdut in anumite circumstante toti banii facuti in perioada asta (evident, eram atat de concentrat pe job ca nici nu am mai observat ca..altii luau de fapt banii), si sanatatea imi era praf, nedormit, cearcane, nu mai aveam putere de munca. Alta jumatate de an a fost “convalescenta”.. atat mi-a trebuit sa imi revin fizic si psihic. NU merita nici un fel de exces, nici de munca, nici de lene. Ai o viata si daca e logic sa muncesti, e la fel de logic sa iti si traiesti viata, sau sa te bucuri de banii munciti, intr-un echilibru autoimpus.
Duhule, am patit si eu faza cu banii. Stii cum se spune: noi muncim, noi nu gandim; sau altfel: eu n-am timp sa fac bani pentru ca am un job full time :))
hmmmm 🙂
Am avut si eu o poveste d-asta prin “tinerete ” . Atunci cand credeam in idealuri absurde , in recunosterea meritelor de catre angajator si alte povesti nemuritoare….
Momentul trezirii la realitate a fost cand , intr-o zi , ajunsa acasa la 23:30 …dupa ani in care trasesem precum calul , am adormit pur si simplu asa cum eram : machiata, imbracata cu hainele cu care venisem si …….incaltata .
Aveam ceasul setat sa sune intotdeauna la 6 dimineata . In dimineata aceea m-am trezit si m-am vazut asa cum eram…..cazuta la datorie . Atunci pt prima data m-am intrebat ” ce dracu’ e cu mine ? si ce fac eu cu viata mea ? ”
Acela a fost mometul in care am zis : EVRICA !! viata e prea scurta si desi cred in reincarnare ma gandesc ca n-ar fi rau sa ma conserv un pic .cine stie pe unde oi aparea in next life ……africa ….america latina . fereasca sfantu ‘:)
De atunci mi-am schimbat totalmente filosofia de viata care se bazeza mai degraba pe ” carpe diem ” si nu regret absolut deloc . Sunt un om fericit ceea ce doresc tuturor !!!!
Nu cred ca exista limita la cet de mult se paote munci.
In vara anului trecut am zis sa incerc. Mi-am gasit 2 joburi: unu de zi si unul de noapte.
Lucram asa: seara de la 10 la 5 dimineata la unul…apoi ajungeam acasa la 5 jumate…mancam(energizant, fireste)..la 6 jumate trebuia sa fiu la lucrula cel de zi….lucram pana seara la 10(pe drum mai papam iar un energizant). Ajungeam cu putina intarziere la cel de noapte…si iar stateam pana la ore 5 dimineata. deci in total aveam 31 de ore de munca pe zi lucrate in continuu:D dupa seria asta….aveam liber 17 ore …pana seara la 10……(somn de (ne)voie)
Cat am facut treaba asta? vreo 2 saptamani si ceva…pana cand m-am accidentat(entorsa la glezna la picior la baschet)(da, mai aveam timp si de iesit la un baschet) pana cand m-au dat afara ca cica ei nu puteau sa imi dea concediu…..fu*k them who need them?
Partea rea: uitai ce e ala somnul.
Partea buna: 2 salarii
Partea si mai buna: m-a motivat sa merg mai departe si sa progresez..sa muncesc mai putin dar pe bani mai multi. M-a invatat ca munca e grea si trebuie apreciate unele lucruri. Am vazut cum o astfel de situatie poate sa iti deschida noi orizonturi.
Cam atat. Sa fiti cuminti!
Poate lui asa i se pare normal sa lucreze.
Timp de 6 ani eu am lucrat dormind cate 3-4 ore pe noapte si sunt unul caruia 10 ore il odihnesc. Dupa 6 ani am clacat, am adormit la o sedinta cu directorul si cu un inspector de la Bucureti.
Asa pare haios dar nu a fost chiar atat de funny atunci.
Norocul meu a fost ca eram bun iar ei ma am exploatau. Asa ca am plecat de acolo.
Munceam de dimineata de la 8 pana seara la 20 fara bonus la salar sau alte cele.Initial am muncit ca imi placea si ca sa am experienta in domeniu apoi s-au invatat aia si nu prea le mai placcea cand nu faceam la fel. Apoi la toata harababura asta s-a adaugat inscrierea la un masterat asa ca mi s-au dus si sambetele si duminicile.
So here I’m acum dorm si eu cat vreau si daca stau noaptea pe net stau ca imi place.
Dar asta e alta poveste.
Uneori devi dependent de munca si altceva in afara ei ti se pare fara importanta. Il inteleg pe clientul tau.
Multi vorbesc doar de numarul de ore… eu as lua in calcul si efortul efectiv din aceste ore. Am muncit si eu 18-19 ore, dar prin “muncit” inteleg munca cu acte in regula, la maxim, cu pauze doar de mers la toaleta, mancam cu o mana si tastam cu cealalta… cu creierul in priza in permanenta, fara pauza de tigara sau alte minuni. Am muncit de placere. Pentru ca imi place ceea ce fac. Si imi placeau provocarile intelectuale – am avut un proiect integral in greaca – Google Translate mi-a fost cel mai bun prieten si cel mai mare dusman in acelasi timp…
La un moment dat, dupa 19 ore de munca, cand am ajuns acasa mi-am dat seama ca eram atat de obosita incat nu mai puteam sa gandesc. Ma dureau creierii. Si n-am putut sa adorm deloc. Eram prea obosita. Cred ca e cel mai mare chin sa mori de oboseala si sa nu poti adormi. Sa te foiesti de 30 de ori pe minut de pe o parte pe alta. Si atunci mi-am spus STOP.
*evrika
exista o vorba veche si inteleapta: muncesti ca sa traiesti, nu traiesti ca sa muncesti. in rest…fiecare doarme asa cum isi asterne
Cand traiesti ani ca astia pe bursa si meseria ta implica lucru cu bursa nu cred ca iti da mana sa stai calm…..asa ca hai sa analizam fiecare bucata lui de pajiste.
Si eu am lucrat maxim de la inceputul anului pana acum cateva luni si… nu merita! Pentru mine ce este prea mult strica. Pentru angajatori: ei de abia asteptau un prost ca mine care are chef de treaba… pentru ei!
In concluzie am lasat excesele de cateva luni de zile si m-am axat pe perfectionare profesionala si proiecte proprii. Totul relaxat si fara sa ma preseze vre-un idiot. Este mai bine asa 🙂