Cu mintea goala si sufletul plin

Ieri după-masă, drăcuşorul familiei a dorit în parc. Drăcuşorul este fiica prietenilor noştri, unul dintre cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată. Are 4 anişori, nişte ochi albaştri ca marea şi un păr auriu. Şi temperamentul care a făcut-o pe maică-sa celebră printre prieteni.

Pentru că a avut ceva timp şi vremea a fost senzaţională, prietena noastră a decis să o aşteptăm la grădi şi să mergem să o “agăţăm” pe Anne, prietena ălei mici. Apoi mergem în parc.

Au venit şi cei doi. Fetiţa şi bunicul (român de-al nostru venit 6 luni pe an la copii). A noastră arată ca în reviste. Imaginaţi-vă că şi prietena ei e frumoasă de pică. Mai “creolă” puţin (deşi părinţii sunt “albi”), cu un păr negru buclat şi o feţişoară de să muşti din ea. Normal că s-au apucat ca precupeţele de povestit în engleză.

Am ajuns şi în parc. Nu stau să laud ce şi cum, pentru că ar fi cam ipocrit. Avem şi noi deja parcuri de “cartier” decente (sunt 2 în zona mea), care se ridică lejer la standardele de aici. Mă bucură chestia asta, gândindu-mă că şi copiii noştri din Timişoara au locuri din astea frumos amenajate.

Cald şi soare. Drăcuşorii noştri se dau pe “hintă”. În 2 minute sunt avansată de la gradul de privitor la cel de împingător de huţuluşe. Le repet obsesiv să se ţină bine cu mânuţele de lanţurile leagănelor şi le “dau” aşa cum primesc comanda.

Apoi trecem la “vapor”, care e mai mult o platformă cu 2-3 tobogane. Aleargă şi strigă alături de alţi copii. După ce se mută la alte “echipamente” mai mari, stau cu ochii pe ele, să nu cadă. Facem “patrulă” cu schimbul, pentru a nu le strica jocul, dar să şi putem să le avem sub ochi. Sunt zeci de copii prin zonă, toţi aleargă şi vorbesc tare.

Aud în dreapta vorbindu-se în poloneză. Văd o femeie cam de vârsta mea cu un ghemotoc de fetiţă. E îmbrăcată cu o rochiţă colorată. Nu cred să aibă mai mult de 2 anişori. Zâmbesc înspre fetiţă, a mică zâbeşte şi ea. La fel şi mama. Nu poţi sta încruntat lângă asemenea îngeraşi. Ceva mai încolo e o doamnă supra-ponderală ce îşi supraveghează fetiţa şi îi vorbeşte în spaniolă. Noi vorbim cu fetele “noastre” pe româneşte. Aud şi engleză, normal, că doar n-o fi oraşul populat doar de noi.

Fetiţele se opresc la nişte băncuţe aşezate paralel. Au pus “gheara” pe mine. Se joacă de-a barul şi mă întreabă în engleză ce doresc să servesc. Râd cu gura până la urechi, când văd cum ştiu să se descurce dacă nu au rest pentru client, dacă doreşte clientul altceva decât ce e “pe meniu”. Sunt politicoase şi super-serioase. Doar sunt patroane de bar, nu e glumă.

Le las să mai servească una-alta şi observ că au găsit altă “victimă”. Un puştiulică tot de vreo 4 ani le tot dă târcoale. Prietena drăcuşorului nostru blond îl informează repede: “I am Anne, she is Andrea. We’re girls”. Mă pufneşte râsul. Deci, dacă băieţică n-a înţeles cu cine are de lucru (probabil hainele roz şi părul lung nu-s indicii suficiente), Anne i-a explicat repede ce şi cum.

Urmarea e uşor de ghicit. Aleargă acum toţi 3 prin parc de la un tobogan la altul, de parcă vine mult trâmbiţatul sfârşit de lume. Îi lăsăm în treaba lor şi doar privim de pe margine, să nu se întâmple ceva.

Îi privesc pe ei şi pe ceilalţi copilaşi. Am un zâmbet lipit de faţă, pentru că sunt toţi “dulci” de tot. Copii mai mari sau de câteva luni, cu părinţii din dotare, se bucură de soare şi de parc. Aleargă, ţipă, cad, se ridică şi inventează jocuri şi poveşti de care se bucură doar ei. Noi stăm şi căscăm ochii, să nu păţească ceva. Zâmbim şi ne bucurăm de soare. Şi de copii.

La întoarcere Anne aproape dormea la mine în braţe. Era extenuată. “Maimuţica” noastră stătea cuminte în scăunelul ei special pentru maşină, planificând încă o tură de joacă acasă. Era clar că va adormi ca valiza, dar i-am lăsat plăcerea de a fabula în linişte.

Am realizat ieri că de fapt nu am prea avut gânduri măreţe prin parc. De obicei mă preocupă asta şi cealaltă, planific proiecte, încerc să îmi amintesc ce am de făcut, mă înfurii a proasta pentru tot felul de motive care acum mi se par idioate.

Am stat vreo 2 ore în parc fără să planific cum schimb lumea sau să calculez câţi bani trebuie să fac pentru a nu rămâne în urmă cu facturile. Am privit nişte copii, m-am jucat cu 2 şi am zâmbit tot timpul. Nu rânjetul ăla forţat pe care îl afişăm uneori, pentru că trebuie, zâmbetul ăla pe care ţi-l provoacă un crâmpei de fericire.

Pe voi ce vă scoate din amorţeal? Ce vă face să zâmbiţi din inimă? Cum vă smulgeţi din stresul zilnic?

Orice share ajuta. Multumesc.
Share on Facebook
Facebook
Pin on Pinterest
Pinterest
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

3 Comments

  1. Radu-Mihai

    Stres? Ce-i ala? 😛 Joaca cu “ingerasii” din familie ma binedispune de fiecare data si imi da increderea in viitor ca in rest… mai bine nu mai zic nimic.
    Have fun and enjoy life!

  2. 2 ore petrecute cu un copil te fac sa uiti de toate grijile 🙂 Cam asa patesc eu cand ma joc cu nepotica mea. Zau ca nu mai conteaza nimic 🙂

    Petrecere frumoasa in continuare! Si nu-ti face griji pentru poze, sunt frumoase 🙂 Mai vreau sa descopar New York-ul prin ochii tai. De fapt ai aparatului foto 😀 Poate ajungi si prin Central Park.

  3. Bogdan

    Joaca cu dracusorul din dotare ma face sa uit si de clienti, si de elance, proiecte, site-uri, draci de-amiaza. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.