Primele ore in Manhattan

Miercuri am prins iar o zi frumoasă. Cu poftă de mers, deschisă încă din ziua anterioară (când ne-am preumblat prin Queens), şi aparatele foto pregătite. Am ieşit din metrou pe Lexington Ave. colţ cu 56 (dacă îmi amintesc corect). Important este că aveam întâlnire cu mama prietenului nostru peste 3 ore pe Lexington cu 36. Asta repetam ca două maimuţe.

Nu avem nici acum mobil după noi şi încep să cred că nici n-avem nevoie. Povestim cu familia pe net (eu troceresc tot la 2-3 zile cu ai mei pe Skype), plus că mergem amândoi la plimbare şi ne tot uităm unul după altul.

Dacă uitam locaţia, ne întorceam acasă. M-am descurcat în Germania sau Austria, unde nu le ştiu limba, ar fi culmea să ne rupem gâtul prin New York. Şi aici sunt hărţi ale sistemului public de transport bine puse la punct, plus că ştim deja cam pe unde trebuie să ajungem. Nu puteam să o lăsăm însă pe biata femeie să ne aştepte şi să îi cauzăm neplăceri. Aşa că am făcut tot posibilul să ţinem minte locaţia şi ora.

Ne-am dus “în sus” pe Lexington spre intersecţia în cauză, cu planul ca, odată ajunşi acolo, să ne mai fâţâim pe străzile adiacente, suficient de departe pentru a ne hrăni spiritul de aventură şi totuşi aproape, încât să nu stricăm planurile de întâlnire.

Prima clădire pe care am recunoscut-o a fost Chrysler, oricum ştim două (asta şi Empire State Building). Am mai pozat şi alte “landmarks”, pe care probabil alţii le cunosc, aşa că, de le recunoaşteţi, scrieţi ce şi cum.

Normal că am rămas puţin miraţi de cât de mari sunt unele clădiri. Comentam în glumă că ăştia nu ştiu când să se oprească. Orice om normal se opreşte la 10-15 etaje, americanii se pare că au pasiune de chestii mari.

Am intrat şi în Grand Central Station, dar săpuniera mea de  2 lei a făcut rahatul terci, aşa că no pictures. Poate are “soarele” unele mai OK, că deţine o sculă mai performantă. Staţia arată frumos de tot, spre deosebire de multe altele din oraş cam murdărele (să zic aşa cu îngăduinţă).

Nici străzile din Mahattan nu sunt “perfecte”, deşi mă aşteptam ca aici măcar să aibă asfaltul neted. Se circulă pe bulevarde destul de late, încât să nu ai atacuri de claustrofobie de la clădirile semeţe.

După ce ne-am postat la colţul de întâlnire, am realizat că mai e destul timp, aşa că ne-am plimbat pe străzile din jur. Am confundat consulatul Ciadului cu o “reprezentanţă” românească (avem acelaşi steag) şi, exact când ne pregăteam să pozăm încântaţi, am realizat că nu are nicio legătură cu România. Din prost noroc am ajuns şi la Empire State Building pe care nu poţi să o prinzi ca lumea în poză. Mai ales cu trocariciul meu de aparat. Ne-am pozat pe acolo, nu cumva să nu rămână pentru poster(ior)itate dovada. Pozele îs la iubi, deci tot cu el tre’ să negociem.

2 ore de mers fac şi fomică la stomăcel, aşa că am prestat un whopper la Burger King. Câte un whopper de fapt. I-am prins la ofertă (2 la 4 USD plus taxes). Asta a însemnat 4 dolari şi vreo 64 de cenţi. Un meniu era 7 dolari, aşa că ne-am limitat la burger. Oricum mare şi săţios pentru mine cel puţin.

Iubi făcea mişto că neam de neamul meu n-a mâncat pe 5th Avenue. Chiar acolo era “burgheria”. Am mai fi dorit să mergem la plimbare prin zonă (nu am văzut Central Park, Madison Square etc.), dar trebuia să ne întâlnim cu gazda noastră.

Avem oricum timp destul.

Micile concluzii din plimbarea respectivă:

• nu ne-am dori să locuim în Manhattan. Deşi este “miezul”, e plin de praf, poluare şi zgomot. Plus că oricum nu ţi-ai permite. O chirie merge pe la 2000-2500 de dolari pentru un apartament mic. În Queens închiriezi o casă întreagă cu banii ăia. Şi ai linişte
• e foarte frumos însă. Am recunoscut unele clădiri celebre şi am căscat ochii la altele suficient de frumoase încât să merite să fie pozate
• după 3 ore de mers cred că am văzut doar o mică parte. Ne bucură gândul că vom avea ocazia să batem la picior Manhattan-ul suficient de mult.

Am luat apoi metroul spre direcţia “Brooklyn”. Nu ajungeam în cartierul în cauză, pentru că înainte de staţia în cauză coboram să luăm autobuzul. Pentru prima dată însă am fost minoritari. Vagonul era plin de negrii sau hispanici.

Puşani veniţi de la şcoală. Frumoşi şi gălăgioşi, aşa ca toţi puştanii. Mă bucură “multiculturalitatea” asta şi mi se pare fascinant să văd atâtea “culori” prin zonă. Eram vreo 4-5 “caucazieni” într-o mare de culoare. Bineînţeles că n-avea nimeni treaba noastră, aşa cum nici noi n-avem nimic cu ei. Oamenii sunt frumoşi sau urâţi pentru că sunt aşa. Culoarea n-are nicio legătură.

PS: acu vin pozele. Să n-aud comentarii că nu-s frumoase, că nu mi-s fotograf şi nici n-am aparat mişto. Aşa cum îs în stare să le fac, aşa le vedeţi 😉

[nggallery id=2]