Cum spui?

“Mami, vreau beau apă”.

Ţâncul de 4 ani are câteva cuvinte bine înfipte în vocabular: “vreau, trebuie, dă-mi”. Vorbeşte româneşte foarte bine, deşi nu a călcat vreodată în România. Părinţii insistă să înveţe şi româna şi engleza, una pentru că este totuşi româncă şi a doua pentru că este limba oficială pe Coasta de Est (şi în ălealalte zeci de state).

“Andrea, cum spui?”

Şi a mică repetă ca papagalul “te rooog” sau “mulciumesc”. Nici nu conştientizează vorbele în cauză, mai ales că mintea ei este clar ţintită pe obiectul dorinţei sale sau pe bucuria de a fi primit ceva. Cine mai are nervi şi timp să mulţumească? Dar repetă vorbele şi de multe ori realizează că a uitat să spună “ceva”, când părem că nu îi dăm atenţie, odată ce a manifestat o dorinţă. Se corectează imediat şi zâmbeşte angelic, că şi-a făcut “datoria”.

Pierdere de timp, am putea spune. Avem chestii mai importante în lumea asta decât tâmpeniile astea cu mulţumesc sau te rog. Întârziem la muncă, de unde energie să înclinăm puţin capul spre şoferul care tocmai ne-a acordat prioritate, deşi nu prea o aveam. Un zâmbet şi un mulţumesc, pe care nici nu trebuie să îl rosteşti, acea mişcare a capului o “traduce” deja sunt eforturi prea mari.

Vânzătoarea de la supermarket poate trăi şi fără un bună-ziua, iar omul simpatic care tocmai ne-a explicat cum ajungem la o destinaţie dintr-o zonă nouă pentru noi nu ţine morţiş să primească şi un mulţumesc, că vorba în sine consumă energie şi pe asta o ţinem pentru alte chestii mai importante.

“Cum spui?”

Mi-am petrecut copilăria pe refrenul ăsta. La fel destui din generaţia mea sau mai “bătrâni”. Chiar şi din noul val de adulţi, unii crescuţi mai conservator. Cicăliţi să spunem “bună ziua” sau “vă rog”, certaţi când uitam să fim politicoşi. Faze vechi şi ieşite din modă, acum când toţi realizăm că nici naiba nu te mai respectă în ziua de azi, uitând că respectul ăsta e de multe ori o chestie de reciprocitate.

Am spus mulţumesc neamţului care m-a servit în Munchen sau croatului care mi-a adus sucul în Dubrovnik. Americanului “de culoare” care a stat câteva secunde bune să ne explice cum dăm de staţia de metrou, înainte să ne pice fisa că de fapt avem chef să revenim în Manhattan chiar pe podul cu numele respectiv, după ce petrecuserăm 2 ore pe Brooklyn Bridge.

Paznicul ceh din Praga a primit şi el un thank you, după ce ne-a lămurit că putem urca la catedrala ochită de noi chiar şi la miez de noapte.

Am spus mulţumesc poştaşului ce mi-a adus plicul mult aşteptat din România, chiar şi turiştilor sau localnicilor ce se opresc să apuci să te pozezi cu Statuia Libertăţii în fundal, deşi poate se grăbeau şi ei pe undeva. Au pierdut 3 secunde că nu ne-au stricat poza şi noi am pierdut două pentru a le spune un cald thank you pentru amabilitatea lor.

Acelaşi cuvânt, diferite moduri de a-l exprima. Că este mulţumesc sau thank you, danke sau domo, este expresia universală că suntem OAMENI şi că viteza în care ne ducem vieţile nu ne-a abrutizat de tot.

A mică a prietenilor noştri repetă ca papagalul cuvintele, aşa cum le-am repetat şi noi, pe când nu conştientizam importanţa unui anumit comportament. Peste câţiva ani va fi unul dintre (sper nu puţinii) muritori care vor însenina chipuri printr-un zâmbet şi un cuvânt frumos. Prietenii noştri insistă să nu se piardă ceva din învăţăturile părinţilor lor, aşa demodaţi cum par generaţiei de acum. Merită efortul? Ar trebui să renunţăm la acest efort?

12 Comments

  1. anatati

    Eu nu renunţ. Repet cam de vreo 5 ori pe zi: “cum spui?” :)))) Sper să se prindă şi în vreo 2 ani să nu mai fie nevoie să tot repet …
    Culmea, spune mulţumesc în cele mai interesante momente. De exemplu, aseară în pat, mi-a spus: “mulţumesc că mi-ai luat skateboard…”

  2. Zoly

    Asta cu educatia copiilor e cel mai greu. E cam aiurea sa ajungi la 20 de ani si sa uiti de treaba cu “te rog” sau “multumesc”. Asa ca daca vreti copii ganditi-va de doua ori inainte.
    Nu-mi aduc aminte cand imi zicea mama “cum spui?”, insa spun la orice prostie “te rog” sau “multumesc” si pe vremurile astea pe care le petrecem cu totii sunt mandru de mine.

  3. asa e si nepotu’ meu de patru ani :-))
    doar, ca el a inceput sa se smechereasca, stie ca daca zice “te loooog flumooos”, primeste orice … acum are un obicei, de cate ori plec de la ei (si ma duc aproape zilnic) imi spune: Unchiu Dan, maine cand vi ce cadou imi aduci? …

  4. parintele

    da, merita efortul. e o chestie de bun simt, de educatie. eu n-am fost cicalit sa invat bunele maniere, pot sa spun ca m-am invatat singur.
    oamenilor prost-crescuti le putem spune: “cei 7 ani de acasa i-ai luat cu suspendare”.

  5. Daaa, cunosc si eu refrenul. Foarte bine. Pe mine m-au batut foarte tare la cap, ca eu eram “mutulica”, genul de copil foarte timid, care se ascunde si nu spune nimic cand ne intalneam cu cineva.

    E deja reflex la mine. Spun buna-ziua cand intru sa cumpar ceva dintr-un magazin mai mic/ farmacie, cand ajung la ghiseu la banca/ la casa intr-un magazin mare. Spun multumec si o zi buna la sfarsit. De multe ori nu ma astept la nici un raspuns. Reactia oamenilor e de obicei una neutra spre pozitiva. Am destul de rar parte de un raspuns cu adevarat pozitiv, dar am parte chiar mult mai rar de raspunsuri negative.

  6. Madalina

    Eu zic ca merita, pentru propria`ti persoana, pentru bunul tau simt, pentru respectul adus celor care te-au cicalit ani la rand cu sintagma “cum spui?”.

  7. Ţine de bun simţ şi de educaţie. Din păcate, îţi dai seama cât de important este un “mulţumesc” abia atunci când începi să nu-l mai primeşti.

  8. Radu-Mihai

    Multumesc pentru frumoasele posturi; as mai vrea poze (multe poze), daca se poate, te rog! 🙂

  9. Pingback: Zoly's blog » Blog Archive » Top saptamanal #5

  10. E elementar, Dojonela. Sunt cei “7 ani de-acasa”. Si sper sa “prinda” si la bebelul nostru, care vine luna viitoare 🙂

    Cum bine zice si brontozaurel, e deja reflex. Atunci cand mergi la magazin, intrebi ceva pe omul de pe strada sau ai libera trecere la o intersectie in care NU ai prioritate … spui MUL-TU-MESC.

    Nu e greu, nu doare, dureaza 2 secunde si umple inima celui vizat de bucurie. E valabil si in cazul sefilor. Un “multumesc” transmis angajatilor, venit la timpul potrivit, face cat 10 prime.

  11. Io toata ma umplu de bucurie cand am ocazia sa multumesc cuiva. Pentru ca imi dau seama ca oamenii nu sunt doar nesimtiti, meschini, rau intentionati sau nepasatori. Si intotdeauna, daca nu ma grabesc ori acord prioritate cand nu-i cazul, ori las pe cineva din spatele meu sa plateasca inainte daca are doar o guma sau o paine… pentru ca la urma urmei si mie mi-ar placea sa mi se ofere aceeasi ocazie. Si evident sa multumesc la sfarsit.

  12. A.Razvan

    e foarte importanta educarea de mic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.