Povestile sublime ale nebunilor

S. este vecina din “dreapta”, din zona curată şi elegantă din Queens, unde vieţuim de 4 luni într-o frumoasă casă stil Tudor. Cică aşa se zice. Bun, nu este clar meritul nostru, am avut norocul prostului să testăm viaţa din Big Apple departe de vuietul constant si mirosul “zemos” dintr-un Manhattan toropit de căldură, dar şi departe de zonele “negre”, pe unde, chiar dacă nu mai este atât de periculos să circuli ziua măcar, nu prea te-ai aventura .. aşa preventiv, vorba “soarelui”.

S. este “the village idiot” sau mai exact nebuna de serviciu. Nu ştim chiar cu ce suferă exact, dar nu are clar toate ţiglele pe casă. Locuieşte cu (acum) cei 3 câini ai săi (a mai avut 2, dar au murit în lunile astea), faza care teoretic mi-o face dintr-o dată simpatică, ţinând cont că am şi eu 2 “băieţi” acasă şi mi-e dor de mor de boticurile lor. M-am “lipit” de boxeriţa familiei, aşa că am ocupaţie, dar tot nu e “fata mea”.

De obicei S. iese din casă pentru a plimba orătăniile şi pentru a se lăsa uitată la Trader Joe’s, un “grocery” din zonă. Este slabă, ridată. Fostă blondă (bănuiesc), de o vârstă greu de definit. Gurile rele zic că a trecut lejer de 50 de ani. Locuieşte singură şi, când iese din casă, îi priveşte pe toţi cu nişte ochii cenuşii reci şi bănuitori.

Pare-se că locuieşte în cartier de hăt bine şi nici părinţii nu păreau la vremea lor să fie exagerat de sociabili. Cum a prins in plin avânt perioada “flower power”, cam bănuim că şi-a prăjit destul sinapsele la vremea respectivă.

Pe lângă mania de a aduna toate gunoaiele posibile (cică şi ăsta e semn de probleme la mansardă) şi mutra acră faţă de restul bipezilor cu care intră în contact, vecina are un fel de “pasiune” pentru R. prietenul nostru. E adevărat că un om mai calm şi mai plăcut mai greu să găseşti, probabil şi Hitler s-ar fi ataşat de el. Aşa că S. devine dintr-o dată plăcută, când dă cu nasul de el şi zâmbeşte cu faţa ei ridată şi rece.

Îi trimite de câteva ori pe săptămână câte o scrisoare într-un plic roşu, scrisoare în care îl roagă să-i dea a doua zi telefonul (un fix din ăla “detaşabil”) şi cât este de important să primească acest telefon. R. i-l dă pentru că S. nu stă senzaţional cu banii şi este un vecin bun. Pe plicul întotdeauna roşu este scrisă adresa COMPLETĂ, deşi dama locuieşte “next door”. Un scris nesigur şi dezlânat. Când are chef să fie chiar şi mai “piguloasă”, lipeşte plicul cu bucăţi de timbru (“cotoarele” ce rămân la o coală).

Sfântul ştie de unde tot cumpără plicurile în cauză, dar se pare că îşi ocupă ceva timp cu scrisorile respective, culmea, deloc amoroase, deşi te-ai putea gândi şi la aşa ceva. Cum este măcar cu 15-20 de ani mai bătrână decât R. cuget că e cam greu, deşi nici vârsta nu mai poate fi o piedică în calea unei iubiri devoratoare.

Pe noi S. ne-a privit suspicios din prima zi. Ne salută politicos, după care se concentrează pe R. pentru a-i face observaţie că maşina e parcată “în faţa garajului ei”, deşi, aşa cum aţi ghicit, S. nu are maşină. Şi nici nevoie de garaj. Şi orice om cu toţi boii în staul ar fi dispus la concesii faţă de un vecin care îl ajută. Dar S. nu are toţi boii acasă.

Acum câteva săptămâni “soarele” şi-a redescoperit pasiunea pentru pozele “adevărate”. Aşa că avem toate otrăvurile în cameră, aparat de mărit, hârtie fotografică, toate ustensilele. A developat deja nişte poze şi le-a pus într-o zi pe masă, pe terasă, la uscat. Ei bine, Hitler de lângă noi a văzut asta şi ceva s-a “mişcat” în ea.

Normal, pentru alte săptămâni ne-a tratat cu aceeaşi indiferenţă pe care o arăţi unei râme, dar ieri l-a acostat pe iubi în parcare la Trader Joe’s. A recunoscut ulterior că nu era sigură că ne înţelegem (ştia că suntem “străini”), dar a prins curaj şi l-a salutat, după care i-a amintit că acum câteva săptămâni a văzut pozele puse la uscat şi că asta i-a readus în memorie ceva din tinereţea ei.

Ei bine, S., pe lângă problemele ei de acum, prin tinereţe era pasionată de fotografie. Nu a prins explozia digitalului, pentru că de ani buni e în lumea ei, dar pe la 20 şi ceva de ani era atât de pasionată, încât a făcut cursuri de specialitate şi a investit bani într-un Nikon (spre deosebire de iubi, înnebunit după Olympus, ăştia sunt pe Nikon în general). Pe când S. era tinerică, femei fotograf numărai pe degete, singura lor şansă de a ajunge într-un studio fiind ca model. O cameră foto costa enorm şi toate materialele erau o mică avere. Îşi aminteşte ce sacrificii financiare a făcut pentru a cumpăra un Nikon şi cât de turbată a fost când soţul (pe atunci era măritată) a vândut echipamentul pe droguri.

Din toată povestea asta a unei pasiuni ratate răzbate pasiunea. Este un moment de luciditate, un moment in care încetează să te privească precaut, cu ochii ăia de om rătăcit. S. zâmbeşte cu adevărat, ochii ei goi şi reci sclipesc acum. Nu ştie cum funcţionează un digital, dar iubi îi aduce aparatul pe film şi DSLR-ul lui cel nou şi îi explicăm ce face fiecare. S. a făcut poze pe film acum zeci de ani şi partea aceasta o poate înţelege mult mai uşor. Prinde însă ideea şi iubi îi arată obiectivele. Ştie despre “wide-angle”, ştie toate numerele alea pe care le recită şi el, numere care pentru mine, afon total în aşa ceva nu înseamnă nimic.

Discutăm despre tehnici fotografice, ne povesteşte despre “vechii maeştri”, aşa cum îi numeşte. “Old masters” .. în momentul ăsta are iar privirea aia plină de pasiune şi de înţelegere. Realizează genialitatea lor, le admiră opera (ştie destule nume relevante) şi înţelege că şi ea, ca noi, a iubit fenomenul, dar nu se putea ridica la un asemenea nivel. Una dintre cele mai deştepte chestii pe care le spune în ora noastră de discuţie (a fost atât de fascinantă conversaţia că abia ne-am smuls de la poveşti) este că, odată ce ai pus camera la ochi şi începi să faci poze, vezi deja lumea altfel. Înveţi să vezi frumuseţea în orice, mergi pe stradă şi “simţi” că o anumită imagine ar putea fi o fotografie frumoasă. Poţi vedea altfel acelaşi lucru pe care 10 alţi oameni îl vor percepe diferit la rândul lor.

Este uimitor ce poate spune femeia asta, care, în zilele ei bune este o individă ce funcţionează social la minim. Cu sufieciente probleme psihice până la urmă, nu doar sociale sau comportamentale. Şi totuşi, în ora respectivă, S. a fost un alt om.

Am povestit despre filmele vechi (este “fan” Ingrid Bergman şi Audrey Hepburn) şi ne spunea că adoră să le revadă pentru că pe vremea aia, fără efecte speciale şi sex, filmele erau pur şi simplu FRUMOASE. Ca un om pasionat odată de fotografie şi “antrenat” să studieze mediul cu un alt ochi, S. vede filmele astea cu atenţia pentru detaliu al unui regizor. Şi simte frumosul unei scene bine construite, aşa cum doar puţini cinefili pot.

S-a oferit chiar să caute (dacă are timp) ceva albume cu “the old masters”. Chestie frumoasă din partea ei, dar imposibilă, în condiţiile în care numai dracu’ mai lipseşte din casa aia. Şansa de a găsi ceva în mormanele de chestii adunate, este zero, dar ne face să zâmbim intenţia ei frumoasă. Dacă nu, măcar ne va scrie nişte detalii, pentru a putea noi cauta mai mult.

Am mai discutat despre limbi (faptul că româna este limbă “latină”), despre sintaxa frazei etc. Femeia este clar departe de a fi o idioată sau necitită şi am descoperit un interlocutor interesant.

Chiar mă gândeam astăzi că sunt destui oameni “ciudaţi” pe care alegem să îi ignorăm. Chiar dacă sunt sănătoşi mental, poate ni se par anoşti şi refuzăm să petrecem 2 minute în plus. Este surprinzător ce pot povesti unii oameni, este interesant să vezi cum te leagă unele pasiuni comune cu indivizi de care te despart mii de kilometri şi zeci de ani.

Voi când aţi petrecut o oră la discuţii cu un om pe care nu l-aţi luat niciodată în serios? Pe care poate l-aţi catalogat doar ca nebun sau ciudat? Vreun bătrân ce pare a fi dus din lumea asta?

PS: azi a venit din nou tradiţionalul plic roşu. Pe el stă scris cu aceleaşi litere scrise urât şi nesigur: “FOR R’S FRIENDS – PHOTOGRAPHERS’ WORKS”

7 Comments

  1. blo

    🙂
    eu in general cand evit pe cineva, se dovedeste ulterior ca faceam mai bine daca insistam sa tin cont de sentimente, si sa nu ma gandesc prea mult ca-s snoaba sau antisociala :))
    asa ca din pacate n-am exemple pozitive in sensul asta dar ma bucur ca voi aveti 🙂

  2. avemblog.net

    Povestile sublime ale nebunilor « Dojo Blog…

    Cand ai stat ultima data la discutii cu un om pe care l-ai ignorat totalmente pana acum?…

  3. Povestile sublime ale nebunilor — Dojo Blog…

    Voi când aţi petrecut o oră la discuţii cu un om pe care nu l-aţi luat niciodată în serios? Pe care poate l-aţi catalogat doar ca nebun sau ciudat? Vreun bătrân ce pare a fi dus din lumea asta?…

  4. De unde stii tu ca lipseste necuratul din casa lui S.? 😀
    Faina povestire!

  5. Alina

    Cand? Mai degraba de cand… Incepand cu 2001 pana in martie anul asta a fost bunica dinspre mama, cu care nu prea am avut tangenta pana atunci (tata nu se intelegea cu socrii). Dincolo de o babuta cu idei fixe (supa se face doar asa, la ciorba nu pui decat leustean, femeile nefasonate poarta ceas, verigheta si eventual ruj), dincolo de vesnica cicaleala (ai platit: intretinerea, lumina, telefonul, impozitul – vezi ca nu e de gluma cu statul), dincolo de naivitatile ei (cum adica ai dat 15 mil pe calculator, nu poti aduna in minte?), maita mea a fost o femeie simpla, care a muncit o viata intreaga, a avut doua fete, ambele prilej de tristete: pe una (mama mea) a ingropat-o, pe cealalta a vazut-o inecandu-si ani buni in alcool de dorul fostului sot. Deja prea batrana sa o iau la plimbare prin oras, ii povesteam schimbarile din centru, ii descriam apartamentul meu (cunostea toate etapele prin care am trecut pana l-am renovat), era la curent cu evenimentele din viata mea (examene, intalniri, primele experiente); nu ma vedea prea bine, dar ma stia dupa voce. Am ascultat de multe povesti din copilaria ei, din adolescenta, din viata de zi cu zi pana cand s-a pensionat. As putea descrie obiecte pe care nu le-am vazut in viata mea doar reproducand ce imi povestea.

    Ii alatur o alta bunica, a unei prietene, femeie educata, din familie cu avere, maritata cu un dentist si care la aproape 80 de ani inca se ingrijea, nu o vedeai nearanjata, nedichisita, mereu curata si eleganta, de la care am primit cadou o multime de carti, multumire pentru micile servicii facute si pentru compania pe care i-o tineam. Tot aici o includ si pe profesoara noastra de pian: prietena cu o matusa a mamei mele, a fost profesoara mamei, a sorei ei, a verisoarei mele, a mea si a sorei mele – tanti Lisette, o evreica pe care eu am cunoscut-o cand se apropia de 100 de ani. 100 de ani de istorie, asta auzeam de la ea, pe langa teoria muzicala.

    Tot aici o enumar si pe vecina de la apartamentul situat sub al meu. Pana acum cateva luni, ma dispera: sotul fiind foarte bolnav (a murit de curand), orice mic zgomot il percepea ca pe un taraboi infernal; de aici, batai in calorifer ori de cate ori spalam rufe sau vase, aspiram, facea dus, trageam apa la toaleta. Evident, ma indispunea. M-am intalnim in iarna pe scari cu ea exact cand imi mutam cartile (cat sa acopar vreo 2 pereti) de la apartamentul meu in cel in care stau cu prietenul. Si probabil ca i-a placut ce a vazut, de atunci a fost foarte draguta cu mine, iar de cand cu inmormantarea (am fost singurii tineri din bloc care au venit cu o floarea si o lumanare) suntem chiar prietene. Vine la noi a cafea, cobor eu la ea, schimbam retete, pot spune ca e chiar simpatica.

    Inchei cu viitoarea mea soacra: e o melita si jumatate (eu nu am rand sa zic ceva), dar, in ciuda varstei (65 de ani), e deschisa la minte, dornica sa invete lucruri noi (chit ca ma zapaceste cand nu ii merge ceva la calculator si crede ca eu sunt un mare geniu care poate repara orice de la 120 km distanta). Ei ii sunt recunoscatoare pentru ca i-a facut cont pe neogen prietenului meu, altfel nu l-as fi cunoscut 🙂

    Hmmm, recitind, remarc ca pe mine m-au inconjurat cateva babute. De la care am invatat ca nu e bine sa raman la prima mea impresie (de obicei a fost gresita), ci sa astept sa cunosc omul. Pot avea parte de surprize placute.

    PS: “Şansa de a găsi ceva în mormanele de chestii adunate, este zero” 🙂 Stii ce m-a amuzat, nu?

  6. Blegoo

    multi au multe de spus dar nu ii mai asculta nimeni…

  7. De regula find mai calm si poate din deformatie profesionala stau de vorba cu multi batranei pe care lumea ii evita.De fapt sun ca si R, mai toti batraneii stiu ca pot discuta ceva cu mine si ma asteapta cand trec cu catei la plimbare, pentru ca stiu ca atunci am timp si nu ma scuz ca vin de la munca.
    Este absolut fascinant sa ii asculti, vorbesc despre o lume demult disparuta, pasiuni sau povesti de demult.
    Sincer cred , ca fiecare, asa zis, ciudat are o poveste pe care merita sa ne rupem cateva minute sa o ascultam pentru ca oricum am intoarce-o , castigul este dublu, facem un bine unor oameni iar noi ne alegem cu un story bun.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.