Sudoku dauneaza grav sanatatii

Ne-am întors ieri în NY, după o săptămână de flendurit prin (cronologic) Atlanta (Georgia) – Montgomery (Alabama) – Panama City (Florida) – Montgomery – Atlanta. Promit jde poze şi poveşti, să nu se mai plângă lumea că am abandonat blogul. Momentan vă delectez cu o poveste încă proaspătă.

Ieri.

Dimineaţa la 6 fără ceva mă trezesc. Potaia lui M., fratele gazdei (şi bineînţeles prietenului) din NY, se trezeşte. Griffin este un labrador negru corcit cu nuş’ ce altă drăcie de rasă. Un cuţulache mare cât mine aproape şi bănuiesc similar de greu. Super relaxat şi prietenos, motiv pentru care i-am “permis” în casa lui să doarmă cu noi în cameră. Atlanta se bucură de nişte temperaturi pe care noi românii încă nu le-am îndurat, deşi are şi vara noastră prostul obicei de a da peste cap termometrul. Aşa că, din milă pentru lătrător, am decis că, dacă tot ne-au dat stăpânii dormitorul ăl bun, să acceptăm şi chiriaşul.

Normal, ca mare “mamă” de căţei, n-am putut decât să mă bucur de noul partener de dormitor. Griffin a dormit cuminte în pătuţul lui şi pe la 6 fără a dat semne că şi-ar uşura “beşica udului”. Cum de o săptămână adorm ca un copil cuminte pe la 9-10 seara, n-am avut nicio problemă în a-l simţi. În mod normal, când dorm, poate cânta şi fanfara militară la urechile mele.

Nici nu apuc să deschid uşa dinspre curte şi să feresc degetele de la picioare de cele 40 de kile ale potăii, că-l aud pe M. şoptind uşor că trebuie să ne trezim să nu pierdem avionul către Akron. După aia avem altă cursă spre LaGuardia, New York.

Toate bune şi frumoase, ajungem devreme la aeroport şi pornim spre security. Pun laptop-ul pe bandă, aparatul foto, sandalele (că americanii sunt atât de şocaţi de atacuri, că au impresia că nişte sandale pot căra chestii mortale) şi trollerul. Le iau apoi după ce trecem de scanner şi descopăr cu deosebită încântare că sandalele mele (care au costat acum 2 ani nesănătos de mult) s-au rupt. Probabil s-au prins între chestiile alea circulare şi s-a rupt o “za” de metal. Asta înseamnă că ieri am fost în “şlapi” (bareta din spate era inutilizabilă) şi, dacă nu reuşesc să le repar undeva, am rămas desculţă. Am studiat ieri situl ecco de aici şi 1. nu se mai găseşte modelul ăsta şi 2. nu găsesc nimic sub 130 USD. Adică dau bani cât pentru 3 perechi de adidaşi.

După dracii de rigoare, ne-am pregătit de îmbarcare spre Akron. M. era atât de dat peste cap de nefericirea mea că a uitat să ne dea “cosmeticalele” pe care le trecuse el de security (parfumul meu, periuţele de dinţi şi pasta). Deci am rămas momentan şi fără parfumul respectiv, noroc că ne mai întâlnim noi.

Cu presimţirea că va fi o zi nasoală, urc în avionul spre Akron (Ohio). Avem “norocul” să nici nu stăm împreună, dar, pentru că sunt locuri standby, zicem săru-mâna că am urcat în avion. În Ohio însă şi bruma asta de noroc se duce pe apa sâmbetei, pentru că nu mai avem loc la cursa de 12 şi ceva. Asta înseamnă că trebuie să stăm 4 ore în aeroport, pentru cursa de la 4:27 după-masă, pe care cică avem şanse mari s-o agăţăm.

Profit de faptul că “funcţionarii” sunt la locul lor şi rediscut biletele noastre standby. Doamna este foarte amabilă, mă re-asigură că avem locuri pe cursa respectivă, chiar îmi schimbă datele de boarding-pass şi ne dă locurile 29 A şi C. Bun, cu noile hârtii în dinţi, revin la scaunul meu şi anunţ “soarele” că avem şi locuri. După care trec la chestii organizatorice gen halit ceva şi deschis tractorul pentru organizat pozele. Ca orice aeroport american ce se respectă, nici coteţul din Akron nu are internet free, chestie care îmi readuce aminte că amărâtul nostru de aeroport din Timişoara are free wi-fi de vreo 2 ani cel puţin.

Pentru că iubirea adoră Heroes III şi se întâmplă să-l am instalat, îi donez lui temporar laptoapa şi plec de nebună la plimbare prin aeroport. Reintru la Arby’s (unde am halit în urmă cu juma’ de oră) şi văd o revistă sudoku. Cum data trecută am nimerit între două dame de 70 de ani, totalmente neinteresate de chat şi am citit deja revista aia din avion, cuget că mi-ar pica bine o revistă din asta. Acolo costă 9 dolari.

Mda, cobor scările şi văd un bar cu un sector de “presă”. Văd şi o revistă acolo, care costă vreo 5 coco. Bun, arată deja mai bine. Dar, cum revista nu se completează cu deştiul, întreb şi io de unde se poate achiziţiona o chestie din aia mirobolantă de-i zice pix. “Mergeţi înainte şi la stânga”.

Bun, înainte şi la stânga.

“Soarele” se jură că era un semn mare verde pe care scria Exit. Io sincer nu am văzut nimic la nivelul “pragului de sus”. Nici un semn, cum e în LaGuardia de pildă cum că “de aici nu vă mai puteţi întoarce”, pentru a marca ieşirea din zona de securitate. După ce trec de 2 poliţai am aşa o senzaţie mai ciudată, dar adevărul este că peste tot e poliţie. Găsesc şi chioşcul respectiv, cumpăr un pix şi o revistă cu 5 dolari. Ambele.

Încântată de victoria personală, gâdilată de plăcere, gândindu-mă la cum voi flexa neuronii numărând de la 1 la 9, revin în sectorul părăsit şi văd că scrie mare sus “do not enter”. Şi atunci realizez: am ieşit din zona de securitate.

Pentru a nu face 100 metri garduri cu poliţaii după mine, mă duc glonţ la unul dintre ei şi îi explic că am ieşit din zona de securitate, neatentă cum sunt, că am bilet pe zborul 207 spre LaGuardia de la 16:27 etc. Mania mea de a fi extra-politicoasă plus fluenţa în limba yankeilor se pare că îi fac plăcere ofiţerului. Mă întreabă dacă sunt cu cineva, îi explic cum arată “soarele” şi că paşaportul şi boardinpass-ul sunt la el. Îi mulţumesc pentru ajutor şi aştept cuminte să primesc actele de la el, gândindu-mă şi ce dumnezei va coborî bietul meu însoţitor, după ce se trezeşte acostat de poliţia aeroportului.

Ofiţerul revine cu actele, îi mulţumesc încă o dată pentru ajutor şi mă pun la rând cu poporul Akronian la security, că tre’ să trec iar prin bucuria descălţatului. Dau paşaportul şi biletele, se uită afro-americanul ăla pe boarding-pass de parcă aş fi Osama şi mă întreabă cine sunt M.N şi M.J. Prietenul nostru (care nu a mai suit în avionul din Atlanta) şi “bijuteria” mea. Deci tanti de sus, în marea ei bunăvoinţă, a dat boarding pass pentru ăştia doi, dar a omis să mă bage şi pe mine.

Normal că la faza aia nu îmi picase fisa, aşa că fac stânga împrejur să-l deranjez din nou pe ofiţer cu un drum sus la poarta 9. Omul este absolut amabil şi mai face nişte mişcare, întorcându-se însă cu vestea nasoală că “your boy friend said he cannot find the boarding pass”. Marea şi sarea din ea. Acum sunt chiar convinsă că am o zi de maximă cacao şi că ruptul sandalei e nimic. Întreb cum pot rezolva această problemă şi primesc indicaţii să merg la ghişeul companiei aeriene şi să cer un alt boarding pass.

Stau şi acolo vreo 10 minute la coadă, calmă însă că mai am oricum vreo 3 ore la dispoziţie să scap de acolo şi oricum am sudoku, nu?

La ghişeu aflu cu mare încântare că nu sunt pe listă. Atunci îmi pică fisa de mai sus, că l-au pus pe M. şi pe mine m-au uitat. Topesc 1 kg de zahăr în voce şi explic detaliat că am venit din Atlanta pe zborul x, că am pierdut cursa de la 12 şi ceva către NY, că sunt cu “soarele” (fac şi un spelling superb pe numele lui de doar 3 litere), că M. nu a mai urcat şi că probabil de aici este “mixtura”. Doamna îmi dă un boarding pass şi îmi aminteşte că trebuie să rezolv la poartă cu locul, că ea nu poate să mi-l dea. Spun un foarte frumos săru-mâna, menţionând că am nevoie de hârtie cât să pot trece de securitate.

Între timp “soarele” a coborât deja şi stătea la discuţii cu unul dintre ofiţerii de la securitate. Mă vede ăsta aşa superbă cum eram în rochia aia de anii 50, fără niciun bagaj, doar cu o revistă, un paşaport şi un pix în mână. Mă trece înaintea altora, iar pun sandalele pe bandă (din fericire fără să-mi rup alte barete) şi sunt întâmpinată de “soare”, care, culmea, râde în hohote de cât de “deşteaptă” e dama lui. Normal că peste câteva minute a ţinut să-mi explice gravitatea prostiei pe care tocmai am făcut-o, chestie care m-a făcut să i-o tai foarte scurt că şi el a făcut unele chiar mai cu zurgălai decât mine. Că, vorba aia, e neplăcut să-ţi spună cineva că eşti vită, mai ales când ştii că mai are şi dreptate.

Am făcut apoi din nou frumos în faţa unui nenea superviser, pe care l-am informat cu privire la încurcătura de boarding pass, aşa că în 30 de secunde am avut şi loc.

Peste câteva ore ne trăgeam trollerele pe strada “noastră” din NY. Dacă eram bisericoasă, puneam de nişte tatăl nostru, aşa am zis doar “bine că am ajuns acasă”. Că e casa altora, ăsta e deja un amănunt fără importanţă.

PS: de mâine ar trebui să înceapă să apară pozele din călătorie. Acum plec la nani, că m-am obişnuit cu program de lăuze de 1 saptămână. Bine v-am regăsit.