Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Cum am prins dragoste de citit
Circulă o frumoasă leapşă prin blogosferă despre cum să dezvolţi în copiii tăi dragostea pentru cuvântul scris. Cum nu există încă un dojo junior, mă gândesc că ideile mele despre subiect ar fi la fel de relevante ca ideile mele despre cum se poate urca Everestul. Aşa că m-am gândit să profit de minutele astea de linişte şi să vă povestesc despre cum am ajuns eu “şoarece de bibliotecă”.
Înainte de toate, un mic istori al “iftozilor” de pe la ’50 încoace.
Bunicii în cauză au venit din Moldova (el), Ardeal (ea) cam după răzbel. Mulţi copii în ambele familii, sărăcie cruntă după război. El a plecat dintr-un sătuc de pe lângă Suceava spre o cariera în armată, pentru că abia terminase cu chiu cu vai o profesională. Ea a plecat dintr-un sătuc de lângă Sibiu pe la 15 ani, după ce ambii părinţi s-au sfârşit înainte de vreme. Orfană şi fără prea multe perspective, a venit în Banat la fratele mai mare.
Începutul lor ca familie a fost marcat în continuare de sărăcie şi probleme. Ajutor de “acasă” nu aveau de unde să primească, aşa că trăiau modest în Cluj (acolo au început, după alţi ani au ajuns în Timişoara). Pentru ea, cărţile şi învăţătura erau de maximă importanţă. A fost un copil foarte silitor, chiar dacă nu a avut ocazia să facă mai mult de 7 clase. A mers apoi la liceu şi tot felul de cursuri posibile, doar că nu a putut face şi facultate, că avea deja copil şi trăiau greu. Sunt convinsă că ar fi absolvit-o cu lauri, la cât de deşteaptă şi interesată de studiu era.
I-a rămas însă respectul aproape religios faţă de carte, la propriu şi la figurat. Nu şi-au permis multe cărţi, dar avea câteva pe care le-a trambalat după ea din gazdă în gazdă. Avea o poliţă simplă şi sărăcăcioasă, pe care tronau cele câteva cărţi. Dintre ele cea mai importantă era un volum mare din Momente şi Schiţe, pe care încă îl avem acasă, “decopertat” şi rupt.
Au venit în cele din urmă în Timişoara şi au primit locuinţă într-un bloc al armatei. A fost perioada de rate pentru tot: televizor, mobilă, covoare, frigider. Şi-au plătit lunar dările şi au reuşit să transforme casa cea nouă şi goală într-una primitoare. Vechea pasiune a dus la achiziţionarea unei biblioteci grele şi (la vremea aia) foarte scumpă, în care de acum să poată aduna în linişte cărţile cumpărate.
Tată-miu a crescut odată cu biblioteca şi petrecea aproape toată ziua citind. Pe când era mic, stătea cu fundul în cascheta de ofiţer a tatălui său şi se uita prin reviste. Apoi a crescut, de nu mai intra în caschetă, dar citea cu sete tot ce prindea în mână.
Am fost atrasă personal spre citit de pe la 5 ani şi ceva. În vremea aia bunică-mea îmi citea înainte să adorm şi, obosită cum era după o zi de muncă, adormea de multe ori în mijlocul poveştii, în timp ce eu spuneam autoritar “mai departe”, până nu mai aveam cu cine discuta. Citea din Fram Ursul Polar sau Clăbucel, pentru că eram “ursuleţul” lor.
Soluţia pentru problemă i-a venit într-o seară ce s-a desfăşurat pe tipicul tradiţional deja. Era din nou adormită şi eu tot doream să aflu mai mult. Aşa că a decis să tragă de mine să învăţ să citesc, să scape de gura mea.
Într-o primă fază “citeam” cărţile după amintirile mele (erau citite des şi le cam ştiam). Am prins apoi semnificaţia literelor şi citeam seara singură, spre bucuria ei.
N-am simţit niciodată că aş fi “forţată”, pentru că seara se citea. Tată-miu îmi recomanda şi alte cărţi, aveam deja abonament la bibliotecă, mă întrebau una-alta din ce am citit. Nu am primit bani pentru a citi, singura metodă de a mă convinge a fost veşnicul “concurs” cu tată-miu (care a fost un copil excepţional de cuminte şi de studios), plus încurajările şi laudele când chiar ştiam ceva.
Odată ce am prins câteva cărţi bune, am prins şi dragostea de citit, aşa că, după câteva ore de bătut mingea şi băieţii în curtea blocului, mă aşezam elegant pe burtă şi citeam ore întregi. Aveam deja unele seri în care veneau ai mei să sting lumina, altfel făceam nopţi albe. Au fost cazuri prin vacanţe când am citit până la 7 dimineaţa, pentru că pur şi simplu nu am putut lăsa cartea din mână.
Cel mai important moment era când, în mijlocul sufrageriei, mă proţăpeam în faţa bibliotecii uriaşe şi pline cu cărţi, cu mâinile în şold şi o mutră superior-acră “mdea, să văd şi eu ce mai găsesc pe aici de citit”. Şi, când ai mei făceau eventuale propuneri, spuneam cu un ton superior “pe asta am citit-o”, de parcă citisem tot ce s-a scris până atunci. După câteva minute de căutări găseam câte un volum interesant şi aveam ocupaţie toată ziua.
Am avut şansa în liceu de dascăl bun de română, mi-aş dori să spun la fel despre doamna de la gimnaziu, dar am doar frustrări şi amintiri neplăcute legate de persoana în cauză. Cert este că în familie s-a citit mereu şi ocupaţia în sine a fost mereu promovată. Ai mei şi acum sunt turbaţi că nu mai citesc ca odată, chiar dacă ingerez zilnic destulă informaţie. Formatul electronic se pare că le ia posibilitatea de a “cuantifica” evoluţia studiilor mele.
Nu ştiu deci cum îmi voi face copilul să iubească lectura. Sper să aprecieze munca de zeci de ani a stră-bunicilor şi bunicilor, să fie atras de materialele educative cu care îi vom umple camera, să ştim să îl facem să dorească să cunoască mai mult. Oricum de exemple nu va duce lipsă, nici de cărţi. Să sperăm că va fi bine.
Voi cum v-aţi îndrăgostit de citit?
Io nu stiu cind si cum am prins drag de carti..cred ca de pe la 3 ani:).Is un soarece de biblioteca..Tocmai am deschis un blogg si de recenzii de carti pe care le citesc
LINK 🙂
Cand scriam despre cum le-am facut pe copilele mele sa iubeasca cititul si implicit cartile, ma gandeam ca as fi curioasa sa stiu cum a inceput dragostea asta la tine. Uite ca acum stiu. 🙂
Eu m-am molipsit tarziu de boala cititului, in ciuda faptului ca ambii parinti erau pasionati de lectura. Am scris candva despre asta aici https://www.dollo.ro/2009/09/pe-ce-carte-ati-deschis-ochii/
Cred ca secretul desteptarii iubirii de carte in copil este sa-l faci curios cu o poveste sau sa-l faci de ras, cum m-a facut mama pe mine 🙂
Pe mine m-a ajutat o entorsa in vacanta dintre clasa I si clasa a II-a. Fiind la tara, fara sa pot sa ies din camera si fara TV, mama mi-a adus o carte de povesti si… asta a fost tot.
nu mai stiu exact cum a inceput totul, imi amintesc destul de vag ca ni se citea la gradinita si in camera noastra (posed un frate mai mic ) se gaseau destule carti de povesti, incat presupun ca ni se citea si acasa. nu-mi mai amintesc. dar imi amintesc ca ai mei au lasat scoala sa ma invete sa citesc (ma plictiseam destul de repede si au gandit ca o sa fac scandal daca as fi stiu sa citesc deja :)), dar odata ce am stiut literele nu mi-au mai citit. asta imi amintesc foarte clar, ca ma rugam de ei sa-mi citeasca si ziceau ca stiu acum sa citesc. la momentul ala cititul inca era o tema pt acasa, dar n-am avut ce face. daca voiam povesti trebuia sa le citesc singura. si asa a inceput totul.
mai precizez ca in toate casele se gaseau carti,atat a noastra cat si a ambilor bunici, bunicul patern, desi avea vreo 4 sau 6 clase, cerea mereu o carte cand venea la noi, tata citea mereu si cumpara carti deci am avut un mediu propice.
imi amintesc si acum ca prima opera citita, mai lunga de 3-4-5 pagini, a fost “harap alb”, care avea 60 de pagini in editia mea si mi-a luat 3 seri inainte de culcare.
cea mai citita a fost “heidi”, intr-o editie prescurtata, in format mare, primita de ziua mea, in primul an de scoala. imi place sa recitesc, dar cu cartea aia am atins niste recorduri. aproape ca o stiam pe dinafara, ca pe poezie, desi activitatea de memorare nu este printre punctele mele forte.
iar primul film, al carui subtitrare am citit-o integral (pe vremea aia nu erau dublate) a fost “pisicile aristocrate” la cinema-ul din oras.
De citit bloguri poate… carti nu prea am reusit sa citesc, cu toate ca tata avea o colectie destul de mare de carti pe care le-a citit si intr-un final le-a dus la reciclat, pentru ca nu aveam cui sa le dam. Deci tata citea foarte mult carti, iar eu citesc foarte mult bloguri. 😀
Sergiule, baga tare si cu cartile 🙂
E pacat sa nu le citesti, sunt atatea exceptionale. Noi, cu blogurile, ardem de fapt gazul in mare parte, pentru ca nu poti compara marile opere ale literaturii cu ce aberam noi zilnic aici 😉
[…] This post was mentioned on Twitter by Marius Sescu, Meteor Press. Meteor Press said: RT @mariussescu: Cum am prins dragoste de citit https://ff.im/-pm2R0 […]
Aveam numai cativa ani si o bunica frumoasa si buna la care ma uitam ca la soare. La culcare bunica mea cu ochi verzi se intindea in pat langa mine si deschidea o carte. Nu mi-a citit niciodata povesti. Am copilarit si adormit in cuvinte soptite pe care nu le intelegeam din Dickens si Tolstoi. Bunica a murit pe cand aveam 11 ani insa biblioteca ei a ramas si cu ea setea mea de lectura. De atunci m-am inconjurat de carti. Cred ca am vrut mereu sa ajung bunica mea si cartile o defineau, imi stingeau dorul de ea. Nu voi mai vedea niciodata ochii ei verzi insa voi avea intotdeauna cartile ei.
Uff, ai cea mai trista poveste de aici 🙁
Eu m-am putut bucura de ea chiar si la varsta asta si ma intorc cu drag in tara, stiind ca vom putea sta la povesti. Si acum citeste si se lauda ca a mai “mestecat” o carte.
Uite ca, desi ti-a fost alaturi atat de putin, a reusit sa-si lase o asemenea amprenta, cat nu lasa altii intr-o viata.
Mie îmi citea mama Poveștile fraților Grimm … de mică, mică, dar nu adormea, eu din curiozitatea mea am învățat să citesc ca să pot descoperi mai multe decât îmi citea mama. Bunicul meu, în schimb, ne spunea povești inventate de el … ”Poveste, bunicule, povesteee” ceream noi ( eu și sora mea ) … din aste două părți am ajuns o sorbitoare de cărți. Pe măsură ce am crescut, tot mama îmi recomanda cărți ce le citise și ea când era mai tânără, până am ajuns să fiu și eu selectivă cu anumiți autori, felurite genuri etc. 🙂
Eu sunt mai departe decât tine de a avea un copil, dar presupun că asta poți să faci … să îi citești cu blândețe copilului tău, chiar de când se află în burtică.
“Era odată un oraş de basm, locuit de prichindei. Li se spunea prichindei pentru că erau mici, mici de tot.Oricare dintre ei nu era mai înalt decât un castravete, şi nici acela prea mare. Însă oraşul lor era tare frumos.” – uite asa am prins eu drag de carte, cand bunicul s-a saturat sa imi tot citeasca aventurile nazdravanului Habarnam. Primul capitol il stiam aproape pe de rost, cred ca am asociat literele cu ce cuvinte memorasem. Nu tin minte sa fi facut lectii speciale de citit; la orele de abecedar ma plictiseam.
Cand m-am mutat separat de sora mea, ne-am certat pe carti: cine cu ce sa ramana. Am casa plina de ele, unele vechi (1905-1935, sa vezi manual de engleza din 1925, cat de clar si de explicit este), multe luate de parinti si, spre bucuria mea, de cativa ani am carti cumparate din munca proprie, care ma bucura mai mult decat orice treanta, papuc sau crapelnita 🙂
He he, Habarname, Doctorul Aumadoare, Morcoveata, Clabucel ce mi-e dor de astea. Nu aveam Dora, Barbie si Hanna Montana 😀
Alladin, elefănțelul Dumbo, Bertoldo și Betoldino, poveștile lui Hans Christian Andersen … 😀
@serginho: se vede.
@dojo: Totul a inceput cu o carte ilustrata pentru grupa pregatitoare, care asocia literele alfabetului cu initialele unor cuvinte. Astfel, am reusit sa deprind cititul undeva in jurul varstei de 5 ani. Singur.
Cat despre literatura, am pornit de la o lectura suplimentara, primita intr-una din clasele primare. Era una din cartile lui JV, “Capitan la 15 ani”. Urmatorii doi ani au fost apogeul absolut al istoriei mele de cititor pasionat. Citeam pana la 15-20 de romane pe luna, petrecand uneori si cate 4-5 ore/zi in fotoliu, cu cartile in brate.
Jobul aparut in ultimii ani, liceul, au mai temperat putin pasiunea, insa mi-am facut o regula de nu a inchide ochii seara fara a petrece cel putin 10-15 minute in compania unei carti. Blogurile, ziarele si onlainu’ chiar nu sunt de-ajuns.
Si eu iubesc cartile – am dezvoltat aproape un fetis pentru ele, iubesc forma, mirosul, textura :)) Uneori imi cumpar carti pe care stiu ca n-o sa am timp sa le citesc in viitorul apropiat, dar imi place sa le vad cum stau cumintele pe raft si cum ma asteapta sa imi fac timp si pentru ele. Cea mai sigura metoda sa ma iei de unde m-ai lasat e sa ma abandonezi intr-o librarie – poti fi sigura ca tot acolo sunt si dupa 8 ore :))
Nu mai stiu exact cum a inceput totul, dar stiu ca prima carte “adevarata” pe care am citit-o a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” si ultima litera pe care am invatat-o a fost â – si l-am intrebat pe tata ce insemna semnul ala ciudat :))
Si acum tot mai “biruiesc” 1-2 carti pe luna, desi timpul de citit s-a diminuat extrem de mult 🙁
Si mie imi plac cartile si imi place sa citesc. Am inceput inainte de scoala cu povesti nemuritoare de care imi aduc aminte si acum, cu drag. Povestile rusesti , Doctorul Aumadoare sau Trage-mpinge dar cel mai mult imi placeau finalurile fericite. Sunt si acum o optimista incurabila numai datorita acestor povesti.
Cate amintiri ai trezit in mine cu postarea asta..iti multumesc, tot timpul e placut sa ma intorc la momentele vesele ale copilariei, imi dau forta.
Da, Ropub, se cam contrazice ultima ta afirmație cu ortografia ta absolut oribilă. Să înțeleg că nu prea ai dat iama prin cărți …
Scuze, Dojo, dar nu m-am putut abține.
Viitorul o sa fie diferita pentru lectura, copilul tau va citi poate pe un iphone sau cine stie ce mai apare atunci … va citi online/ digital. Nu prea ma atras cititul nici articolul tau il am citit pe tot ca e cam mult de citi… poti faci articolele mai scurte … 🙂
In viitor cartile le vom auzi dau eu cred ca este mai bine sa fie citite pentru ca poti sa faci o viziune mai clara despre ce autorul vrea sa zica.
Prima mea carte a fost “Colt Alb” dupa care a urmat “Winnetou”, restul a venit de la sine …Singurul de la care acceptam sfaturi (aveam incredere in gusturile lui) a fost Opa, bunicul dinspre tata, care mi-a si pus primele carti in mana.
Iata si linkul:))
https://soriceldebiblioteca.blogspot.com/
pe mine mama m-a pus să citesc cu voce tare în timp ce lucra, dar asta a făcut-o, după ce a observat că pot citi repede în gând (eram prin clasa II), s-o fi gândit ia las să deprindă a ceti că poate-i place… şi a intuit bine… îmi place şi-i mulţumesc…