Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Ca la 20 de ani …
Veneam spre casă cu “soarele” acum câteva seri şi comentam despre faptul că un fost coleg de radio era pe “baricade” duminica seara. Chestie ce mi-a amintit de cei câţiva ani (vreo şase cred) în care aveam eu emisiune duminica. În fiecare duminică. 6-7 ore de emisie. “By request”, apoi, în ultima oră, prezentare de album. Mda, eu, aia atât de conştientă acum de cât de valoros e TIMPUL MEU, aceeaşi care în ultimii ani de radio făceam gât dacă se venea cu idei din astea.
S-a apucat şi omul meu să-şi amintească în ce hal trăgea la începutul carierei, deci e clar că nu doar eu aveam “apăsări” din astea.
Am avut ambii norocul să muncim în domenii pe care le-am iubit mereu. El e inginer constructor, ajuns aşa peste dorinţa părinţilor săi, ce-l visau doctor, eu visam cai verzi pe pereţi de prin liceu, lăsând baltă anii de Pedagogic pentru a intra în radio, cum s-a oferit ocazia. Am avut luni când începeam programul la 5 dimineaţa (eram pe matinal), plecam de la radio pe la prânz, mergeam direct la facultă, la 8 seara treceam curtea la antrenamentul de karate şi veneam acasă la 10 seara. Mâncam şi dormeam. Şi dimineaţa o luam de la capăt.
În general eram juma’ de zi prin radio (vânam orice ocazie de a face ore suplimentare, de a prinde emisiunea cuiva), apoi la şcoală şi antre. În primii 2 ani nu mi-am luat deloc concediu, în al treilea m-a luat directorul la şuturi să merg naibii acasă, că trebuie totuşi să-mi iau concediul. Aşteptam cu înfrigurare, după 3-4 zile, orice ocazie de a veni pe la radio, chiar şi în vizită.
Mania asta pentru jobul meu, pentru că sigur nu aveam toate ţiglele pe casă în vremea aia, m-a ajutat să “înghit” ani întregi de experienţă. În loc să fac progrese lent, ca orice om ce nu-şi rupe spinarea, acumulam în luni ce alţii au construit in ani buni. De la ăl mai prost din grupă, eram deja undeva printre primele locuri. Nu a mai strălucitoare stea din constelaţie, dar eram printre ăi buni.
Odată cu experienţa vin şi alte posibilităţi. Munceşti mai bine şi mai repede, eşti eficient, eşti bine văzut. De la prostălăul pe capul căruia calcă toţi, ajungi respectat. Asta nu înseamnă că e obligatoriu să-i calci şi tu pe alţii, dar ajungi şi în postura de a fi mai sus. Şi ajungi clar la o vârstă la care asemenea sacrificii ţi se par idioate.
Timpul meu acum este super-preţios pentru mine. Nici gând să fiu de acord să trag într-un job duminica seara. În fiecare duminică. Sau să fac ore suplimentare, să fac eforturi peste preţul meu orar. Este la fel de adevărat că nu mai am 20 de ani. Nici “soarele” nu ar mai face toate compromisurile pe care le-a făcut la început de carieră. El, cel care ştie foarte clar cât costă timpul şi experienţa lui, el care nu clinteşte un centimetru de la ideile lui despre cum trebuie să se desfăşoare munca. Nici el nu mai are 20 de ani. Are însă destui ani de experienţă, de muncă şi rezultate, aşa că-şi permite să ţină nasul pe sus.
De ce scriu toate astea?
Pentru cei care au încă 20 de ani. Cei care nu au încă o carieră serioasă, pe care nu-i bagă nimeni în seamă şi care se simt “folosiţi”. Încă nu a sosit momentul vostru. Nu spuneţi nu, dacă e vorba de muncă, pentru că multe ore de muncă înseamnă experienţă. Nu e plăcut să ştii că alţii, cu 10-15 ani mai “mari” decât voi nu se coboară la asemenea eforturi. E bine să vă gândiţi însă că ei, odată, luau tot ce li se arunca şi făceau din asta o şansă de a creşte.
Mă şocam pe la şedinţe, când vedeam cum colegi mai cu experienţă spuneau că nici nu se gândesc să vină duminica la emisiune sau să facă emisie seara. Mi se părea o blasfemie. Adică să poţi face asta şi să stai să alegi, când eu eram în stare să vin şi noaptea, doar să fiu acolo. Peste vreo 7 ani am început să înţeleg, pentru că eram faţă în faţa cu oameni mai tineri decât mine, cu aceeaşi dorinţă de a munci pe care o aveam şi eu la 20 de ani. Şi, dacă eu strâmbam din nas la ideea de a veni duminica, pe ei nu-i deranja.
Există un moment pentru fiecare. Fără muncă nebună în primii ani, momentul ăla e posibil să nu apară niciodată. Dacă stai doar să comentezi pe la colţuri, fără să faci tot posibilul să recuperezi orice diferenţe există faţă de alţi colegi, vei ajunge la 30 de ani să nu te bage nimeni în seamă. În loc să ai nişte rezultate şi o experienţă ce să-ţi câştige o altă poziţie, vei fi tot păcăliciul ţinut de umplutură, să facă munca pe care “starurile” nu au chef să o facă.
Nu strâmbaţi din nas, dacă e vorba să trageţi câteva luni sau 2-3 ani. Nu faceţi din asta un mod de viaţă constant, pentru că ajungeţi în spital sau chiar mai rău. Există o limită între a munci serios şi a-ţi tăia singur zeci de ani de viaţă. Dar MUNCIŢI şi învăţaţi cât se poate. Pentru că experienţa ESTE A VOASTRĂ. Salarii tâmpite veţi mai lua, poate. Odată ce veţi creşte, vor fi şi altele “sumele”. Veţi avea colegi simpatici şi naşpa, şefi buni de pus la rană sau îm formol, dar ce aveţi în cap nu vă poate lua nimeni.
Cam aşa îmi spuneau şi ai mei, când eram în şcoală şi observam cât de subiectivi pot fi unii dascăli. Sau cum se pricepeau unii dinter colegi la copiat, luând note mai mari. “Las’ fată, nimeni nu-ţi poate lua ce ai în cap.”
Concluzia mea şi a “soarelui” din seara respectivă este că la 30, respectiv 40 de ani, nu mai suntem dispuşi la toate concesiile pe care le acceptam la 20. Şi că, deşi tragem fiecare în domeniul nostru destul de serios, aşa “nebuneşte” nu am mai muncit niciodată. Pentru că nu a mai fost nevoie. Am tras o perioadă, ne-am impus, am învaţat. Munca apoi a devenit mai uşoară şi mai bine plătită. Dar atunci, la început, singurul gând a fost “cum pot eu să trag mai tare”.
Eu as spune ca la 20 de ani erai naiva iar acum te-ai mai desteptat. Intrebarea e: Cu ce te-ai ales din toata treaba asta daca pina la urma ai plecat de la radio? Experienta? as spune ca in perioada cit ai stat departe de radio s-au schimbat multe deci experienta ta nu mai conteaza in aceeasi masura.
Nu stiu cum e in Romania insa aici am vazut destule cazuri cind firmele creaza false sperante tinerilor, care lucreaza ca naucii si asteapta sa fie avansati dar nu se intimpla nimic doar sarcinile se inmultesc. Apoi ajung in burnout si sint inlocuiti cu alti naivi care la fel viseaza sa ajunga… E trist.
Exista persoane care au ajuns la performanta sa stea in firma dimineata, prinz si seara 7 zile din 7. Concediul il iau doar pe hirtie, stau acasa 1-2 zile apoi sint inapoi la birou ca vezi doamne e ceva de facut.
Cum se face asta? Ii bagi in cap angajatului ca e indispensabil pentru firma si ca fara eltotul se duce pe copca. Adevarul insa il realiezi doar cind respectivul pleaca/se pensioneaza si el, cel de neinlocuit, e inlocuit de alta persoana in 2-3 luni.
Un asemenea efort vine la pachet cu sacrificare familie si a vietii personale si a sanatatii. Tragic.
Mihai, mi-a ajutat enorm. Pentru ca am prin experienta serioasa. Hai sa spunem ca in primele 8 luni am lucrat ca nebuna si am ajuns de la zero (singurul om din radio fara experienta in domeniu) pe locul 2. IN CATEVA LUNI. In toamna anului respectiv, de la ala care se milogea pentru o emisiune, am ajuns sa imi aleg eu emisiunea din noua grila. AM FOST PRIMA INTREBATA.
Experienta acumulata mi-a permis ca in urmatorii ani sa muncesc mai repede si mai bine. In loc sa trag la fel de mult, eram in stare sa-mi pregatesc emisiunea in mai putin timp, sa vorbesc mult mai bine etc.
Sunt de acord ca exista o tendinta a firmelor de a trage de astia tineri cat se poate, dar la noi de pilda exista o alta problema: atitudinea astora de 20 de ani, care au impresia ca trebuie sa fie sefi de departament din prima clipa.
Iti vin la angajare cu pretentii de mii de euro, desi nu sunt in stare sa intelegeaga inca ce presupune munca respectiva. Am avut si eu discutii cu unii pe domeniul meu, care cica au facultate de “calculatoare” si nu sunt in stare sa inteleaga cum se “parceleaza” un design din Photoshop sau cum se codeaza un layout “curat”. Chestii elementare, pentru care poate as fi interesata sa-i angajez. Dar au pretentii sa li se dea 2000 de euro imediat, ca doar sunt specialisti in web design.
O experienta este binevenita atunci cind iti foloseste ani de zile. Acum ca ai plecat din radio la ce-ti mai foloseste tot timpul irosit? Apropo, ce te-a facut sa pleci de la Radio?
As mai adauga ca Radio, TV, restaurante si alte industrii de entrainment au un anumit ciclu de viata si la un moment dat clientul se plictiseste indiferent cit de bun esti si cauta altceva. Asta e firea umana. Te amagesti daca crezi ca emisiunea ta va fi cea mai buna pentru urmatorii 10 ani. Va fi cea mai buna o perioada apoi apare altul si altul si asa mai deaprte. Iar pentru firma este perfect ca nu trebuie sa plateasca salarii imense.
Diferenta intre tinara generatie si noi, cei de 30-40 de ani este ca atunci cind noi am inceput erau foarte putin profesionisti in multe din aceste medii si era foarte normal sa incepi meseria de la zero. Tineretul are acum un alt orizont si o alta pregatire. Ei nu mai invata totul de la cutit si furculita cum am facut-o noi. Ei sint (cei care si-au batut capul sa invete ceva in timpul facultatii) productivi mult mai repede decit am fost noi si pentru ca sint constienti de asta au alte asteptari financiare.
Iar exemplul tau cu cei de la calculatoare e complet gresit. Ei sint invatati sa programeze si nu sa foloseasca phtoshop. Pentru asa ceva te orientezi catre absolventi de design. Aici chiar exista specializare in design web unde inveti totul legat de pagini web.
Da, sunt de acord cu tine, dar nu in totalitate. Sunt de acord ca noi la 20 de ani aveam un pic alte pozitii fata de munca. Fusesem educati altfel, raportandu-ne la alte valori/modele. Eu am 41, nu stiu exact cat ai tu, dar banui ca te apropii. La primul loc de munca am petrecut 7 ani, dupa care am intrat in presa. Unde am stat 16 ani. Presa cotidiana. Ceea ce inseamna lucrat pana la inchiderea ziarului (care se intindea si spre miezul noptii) si duminicile. Cateodata si sambetele. Diferenta a facut-o faptul ca era meseria iubita, pe care o cautasem fara sa stiu exact ce vreau, si care ma gasise ea pe mine. Deci as zice ca n-am simtit cand au trecut anii. Am facut cariera, am ajuns acolo unde voiam, am plecat pentru ca simteam ca nu mai pot. Ritmul te consuma. Cum spune primul comentator aici, eram burnout. Si daca ma intreb cu ce m-am ales, da, poate conteaza experienta de viata, desi de multe ori nu-mi folosete la nimic, pentru ca se bazeaza pe o realitate artificiala in care traiesti cat esti ziarist. Cand toti iti deschid usile si te trateaza ca pe un om important. Si nu e deloc asa in realitate. N-am acumulat averi care sa-mi permita sa nu muncesc, nu am o meserie care sa fie cautata acum, munca mea nu mai e deloc bine platita ca freelance, pentru ca fac ceva ce stiu multi altii sa faca. Prin urmare da, singurul castig momentan e timpul cu mine insami, pe care-l valorizez mai mult. Dar de multe ori trebuie sa-l sacrific facand lucruri care nu-mi plac, ca sa platesc facturile. Daca as lua-o de la capat nu stiu daca as face la fel. Probabil ca da, pentru ca sunt cam fraiera 😉 Dar tragand linie, colegele mele mai putin dedicate/implicate la 20 de ani in cariera, acum au familie, copii, case de vacanta, firme proprii. Si asta pentru ca au stiut sa spuna ca viata lor e mai importanta decat afirmarea la un job vremelnic.
A nu se intelege ca incurajez tanara generatie sa fie jemanfișistă, pentru ca fara implicare nu reusesti sa faci nimic, nici macar sex. Dar cred ca fiecare trebuie sa faca cum il taie capul, in final, iar tanara generatie stie de multe ori mult mai bine ce interes are, decat stiam noi la 2 de ani.
Cred ca punctul de referinta este alegerea carierei. Ai ales-o bine, te dedici trup si suflet in primii zece ani, nu din calcule, ci fiindca asa simti. Mai tarziu ai experienta si stii sa-ti eficientizezi munca, adica sa ajungi la un raport rezonabil intre eforturi si rezultate.
Tendintele actuale sunt de a avea de-a lungul vietii nu un singur job, ci mai multe, chiar in domenii diferite. Ideal este sa fim pregatiti pentru “lucrul bine facut”, indiferent de domeniu. In ceea ce priveste cariera aleasa la inceput din pasiune, o putem continua cu ajutorul blogului, cum fac eu cu lecturile povestite pe scurt 🙂
Am lucrat si eu de la 19 de ani intr-o multinationala. Am stat si 24 de ore la birou ca asa se poarta in domeniu juridic
Si eu stateam ca nebunu si-mi placea la nebunie si era si domeniul pe care-l studiam in facultate.
Acum am 25 multa experienta da timpu meu e cel mai important, nu-l mai dau aiurea! 🙂
Cand abia iti incepi aventura in viata ai ca unitate de masura calitatea. Cu cat cresti mai maricel, se schimba si unitatea de masura si incepi sa te concentrezi pe calitate. Faza e ca una vine dupa alta, nu poti intelege calitatea daca nu ai multa cantitate la activ :))
la 36 de ani, timpul mi se pare mai pretios ca aurul, mai ales ca acum zilele mele sunt pline de lucruri placute la care acum cativa ani doar visam. cum ar fi sa am timp sa stau o seara cu fiica-mea si sa mesterim ceva cu lipici, hartie si culori. sau sa stam sa rontaim cereale cu miere si sa ne uitam impreuna la un film de desene animate.
Dumnezeu s-a indurat de mine si mi-a facut darul asta pe care n-am de gand sa-l abandonez, desi uneori mi-e dor de statutul pe care-l aveam pe vremea cand eram un manager apreciat, mi-e dor sa-mi port costumele si pantofii de birou, dar de fiecare data imi trece in cateva secunde.
peste 10 ani n-o sa imi aduc aminte proiectele la care am lucrat, ci felul in care a zambit fetita mea cand m-a servit cu ceai din setul ei cu cescute cu ponei sau cum ii stralucea parul intr-o zi insorita de primavara in timp ce ne plimbam prin padure.
Articol motivant şi de băgat la cap. Că doar ai zis că ce-i în cap nu-mi ia nimeni. 🙂
Cat se poate de adevarat. In domeniile vocationale (de la radio la publicitate), cam asta e singura cale. Nu exista invatat disciplinat si cuminte, ci doar volume mari de munca, idei excelente venite in overtime si oameni alaturi de care razi, te agiti si de care iti vine extrem de greu sa te desparti.
P.S: Pregateam si eu un post pe tema, dar mai centrat pe propriul domeniu. Acum cred ca-l mai aman, e prea mult material ok aici ca sa mai aiba sens 😛
[…] This post was mentioned on Twitter by Marius Sescu and krossfire, Arcana Pavel. Arcana Pavel said: Ca la 20 de ani… https://bit.ly/hwop9B #depenet […]
Deci la 26 sunt undeva la mijloc, nu? Sau tot spre inceput?
Tu esti deja om in toata firea 😀
Dojo, este foarte adevărat ce scrii. Există un timp pentru muncă plătită prin cunoștințe și altul pentru muncă plătită cu bani. Dar banii nu vor veni dacă nu muncești mult. Poți pierde vremea la 20 de ani, dar vei trage din greu la 30 și poate și la 40 și la 50.
Hmmm … sunt și nu sunt de-acord cu tine, dojo. Eu mă îndrept spre 20 de ani și n-am nicio tendință să muncesc sau să mă angajez. Vreau să profit din plin de tinerețea mea, să plec, să cunosc, să explorez etc. Anii de muncă oricum o să vină dup-aia și cine știe cum o să fie. Pe de altă parte, însă, consider că ai nevoie de ceva experiență pentru mai târziu, adică la 20 de ani să nu pierzi vremea chiar degeaba; din voluntariat poți învăța foarte multe, spre exemplu, și nici nu te simți legat de mâini și de picioare.
I don’t like the message here…
It’s very disheartening for me. To think that I’ll never want certain things as badly as I used to. Because, right now, I’d really need to…
[…] Ca la 20 de ani … Cand esti tinar si in putere trebuie sa tragi, sa te lupti pentru a acumula experienta si cunostinte. […]
As fi vrut, ca multi altii, sa ajung mai sus in cariera fata de nivelul meu de acum… Si totusi… asta a fost sa fie…
La un moment dat, la prima mea incercare de a intra la o specializare dupa terminarea facultatii si a stagiului obligatoriu, am esuat… Asta a fost sa fie… Mi-a zis ca ocazii se vor mai ivi… In acel moment am intrat (temporar!) in somaj… La un moment dat am avut de ales: fie ma “reped” la primul loc de munca care mi se ofera si pe carereusesc sa-l ocup, fie mai stau nitelus in somaj si incerc o noua tentativa de a prinde o specializare. Si am ales prima varianta, zicandu-mi ca e mai bine sa nu las sa scape vrabia din mana in speranta ca voi prinde cioara din par.
Odata ocupat locul de munca, m-am pus pe treaba, vazand ca una invatasem la facultate si alta faceam in rutina vietii profesionale de zi cu zi la servici.Plus ca imi mergea salariul (atat cat era!) si vechimea, plus ca puteam sa mai “ciupesc” o experienta asa cum mi-as fi dorit.
Am muncit enorm, fara sa astept sa ma invete altii ce sa fac; pur si simplu, am “furat meserie”… cat s-a putut… Si nu mi-a parut rau…
[…] oameni plătiţi la normă, plătiţi prost, cu familii şi probleme. Majoritatea au trecut de 20 de ani, perioada aia tâmpită când mănânci jar pentru toţi, doar să te afirmi. Că tragi mâţa de […]