Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Mare, sa o simti in mana
Am crescut alături de un fotograf. Tată-miu era pasionat de fotografie şi ca orice om prin anii ’80 nu avea card de memorie pe care să le scoată. Aşa că stăteam cu orele în camera lui întunecată ca pentru developare, respirând încântată mirosul de chimicale. Încântată că petreceam timp împreună, ascultam muzică bună şi vedeam cum mâinile lui pricepute scoteau hârtie din soluţii şi-i dădeau viaţă.
Aveam vreo 7-10 ani pe vremea aia şi pasiunea pentru fotografie totuşi nu s-a lipit de mine. Cel puţin nu pentru fotografia “clasică”. Adevărat este că nici acum, când “soarele” şi-a tras laborator şi tot insistă să-mi bag şi eu nasul, nu mă atrage deloc domeniul. Poate pentru că-s prea putoare să mai stau ore întregi să scot pozele, poate că nu mă atrage ideea de a cheltui zeci de dolari pe materiale care, ca orice “consumabile” se .. consumă, când cu banii de o tură serioasă iau un card de 16 giga, pe care tot pun şi şterg poze. Habar n-am, cert este că, deşi mirosul de chimicale îmi aduce aminte de ani demul trecuţi şi de un om foarte drag, totuşi nu mă atrage atât de mult încât să-mi doresc să mă dezvolt pe zona asta.
Primul aparat foto digital l-am primit cadou chiar de la iubi, pe vremea pe când nu ştiam că va fi chiar el ăla pe care să-l toc mărunt la creieri atâţia ani deja. A fost un cadou neaşteptat şi deosebit de preţios. L-am folosit împreună, pentru că nu aveam nebunia să pozez ca turbata orice, am mai schimbat în timp ceva “săpuniere”, ajungând acum 3 ani să avem fiecare una personală. Odată ajunşi în Croaţia, am început şi eu să-mi doresc să fac tot mai multe poze. Plus nişte incursiuni prin Germania şi gata .. sămânţa a fost … semănată.
Nu poţi ajunge în asemenea locuri frumoase, cum este Dubrovnik, să nu faci măcar câteva sute de poze.
Anul trecut am venit în New York pregătiţi. Iubirea cu un Panasonic Lumix FZ50 pe care “nebun să fii să-l cari după tine”. Eu cu un Coolpix abia lansat de Nikon, din ăla de încăpea în buzunarul de la blugi. De la blugii mei, care de obicei îs foarte strâmţi şi cu buzunare mici. Deci o plăcere să-l cari, spre deosebire de kilul de aparat pe care-l trambala iubirea după el.
Şi m-am lecuit de “săpuniere” forever. Primele poze făcute în Manhattan, aproape de Chrysler, au fost sinistre. Deci proaste cu P mare, cum în viaţa mea nu am văzut sau făcut. Nu era vorba de încadrare proastă, nu era vorba că nu-s în stare să apăs la jumătate butonul să focuseze. Nu, era un ştift ordinar de aparat, ce şi-a băgat picioarele în pozele mele cu mare artă. Poze pe care nu le-am postat, pentru că sunt groaznice şi pe care le-am ţinut doar pentru a-mi aminti unde trebuie să mai merg o dată, dacă vreau poze normale.
Şi mi-era ciudă că aveam ocazia să mă plimb prin nişte locuri pe care le ştiam din filme doar şi rahatul ăla de aparat nu coopera. Atât am mormăit, până bietul om mi-a dat pe mână Panasonicul şi el şi-a luat un Olympus DSLR (620, dacă nu mă înşel).
Uite cum am ajuns eu de la un aparat cât bateria de la Lumix cu o troşcoletă de aparat de un kil şi ceva, pe care să-l car în lungile mele plimbări. Culmea, a început să-mi placă să-l am cu mine, imediat ce nu m-am mai şocat de dimensiuni. Am primit geantă pătrăţoasă pentru el, în care am loc să-l pun, intră şi camera video, că-i mică, banii, sudoku etc. Chestii organizatorice, să nu ne plictisim pe metrou.
Şi m-a tot mâncat în fund de un an să fac saltul ultim şi cel mai de sus la un aparat chiar şi mai ţeapăn. Din România am venit cu ideea că aş lua un DSLR (nici moartă nu mai car “săpuniere”), iar acum o săptămână şi ceva am făcut prin R. comanda la un Nikon D5100. Iniţial doream un D5000, dar băieţii mi-au dat pe la nas că e model vechi din 2009 deja şi teoretic, dacă tot bagi 700 de dolari pe un aparat, poate mai pui ceva şi iei chiar ultimul release. Care, aşa s-a brodit, e chiar 5100-le.
Ca doi intelectuali, nici eu şi nici R. nu am căscat ochii după confirmarea de plată şi notificarea de transport, aşa că am stat de miercuri până luni şi am tot aşteptat să vină pachetul. Care pachet nu avea cum să vină, bietul de el, că nu se finalizase comanda. Amazon nu aveau pe stoc, noi nu ne-am uitat să vedem că nu s-a făcut plata, aşa că am aşteptat ca o pensionară după banii de pensie fără niciun rezultat însă.
Luni seară am văzut amândoi ce intelectuali suntem şi R. a planificat să meargă într-un magazin să-l ia. Cum nici el nu are chiar program după cum i se arată, n-a mai apucat, aşa că miercuri am purces eu la B&H să-l iau. Am stat la o coadă de 30 de persoane ca un copil venit să-şi ia tortul de ziua lui. Naiba ştie cum s-a brodit, dar tot Manhattan-ul era la sectorul Photo. Partea bună e că la etajul respectiv sunt peste 100 de ghişee la care ai câte un nenea sau tanti să te ajute, deci a mers repede. Mi-am plătit jucăria şi m-am întors acasă cu o mutră din aia atât de zâmbăreaţă, că mă dureau deja fălcilor.
Azi l-am luat puţin la plimbare. Nu m-am jucat pe setări prea mult, am fost ca prostu’ pe auto. Sunt foarte mulţumită de el, singura problemă este că “lentila” nu este atât de cuprinzătoare ca aia de la Lumix. Acu’ e adevărat că pe aia nu o poţi schimba, aşa că trebuie să facă de toate.
Vă urc şi nişte poze de azi, plus, dacă mai aveţi chef şi nu v-a terminat povestea mea cea lungă, aş pune şi un “poll”. Mi-s curioasă câţi sunt interesaţi de o cameră foto mai ţeapănă şi câţi se folosesc bine merci de o “săpunieră”, aşa cum făceam şi eu acum câţiva ani.
Primăria din New York, vazută de foarte aproape.
“Casa” primarului. Mai am o poză din parcul de vis-a-vis ..
Felinare pe gaz ..
Steagul de onoare de la World Trade Center. Abia am apucat să fac poza că erau nişte indieni ce se tot pozau cu el. La cum îs mai tuciurii, mă amuzam că nu or fi foarte încântaţi localnicii să le vadă mutrele lângă steag.
Scări de incendiu, o chestie cu care te obişnuieşti repede, că-s cam peste tot. Uneori dau ca nuca-n perete, în alte ocazii sunt frumuşele.
“La micuţul” în traducere foarte liberă. La cât de mică e căsuţa, merge numele ca “uns”.
Fanteziile mele cu diverse chestii care se reflectă prin gamuri … unii au republică ..
.. iar alţii au nevoie de îmbărbătare …
Dacă tot eram în Tribeca şi am dat de vitrina asta, m-am pozat şi eu.
Un copac înflorit .. m-am întins să fac poza şi am apăsat ca prostul pe buton, după o minimală încadrare .. cum poţi încadra la juma’ de metru, când eşti şi miop pe deasupra ..
Cam astea-s câteva din pozele făcute de Niki al meu.
Acu’ să mai şi votăm ..
[poll id=”30″]
De la DSLR nu mai plec niciodată. Apăi decât compactă, mai bine pozez cu telefonu’.
DSLR rullz! 😀 Nikon rullz twice! 😀
Si eu sunt pasionat de fotografie… de multe ori stau in Small Heat Park si privesc lebedele cum “aterizeaza” pe apa.. si ma gandesc la una dintre dorintele mele, si anume Canon EOS 550D. Ca in reclama cu Cerebel… “Ce-ar merge o poza acum!” … Pana atunci.. raman la camera mea vga 😀 .
In ziua in care imi voi lua DSRL-ul pe care mi-l doresc fac cinste. Voi fi fericita pe viata 🙂
Ma folosesc doar de camera de la telefonul pe care il am din toamna lui 2005, SE W800i. Nu ma pricep la facut poze. Si totusi, cu exceptia situatiei in care vreau sa fac poze noaptea sau sa pozez detalii milimetrice, in special pe chestii lucioase sub lumina unui bec economic de 7.5W sau undeva la mama dracului pe un munte aflat la cativa kilometri, sunt multumita de ce iese. Mostre: inauntru/ afara/ noaptea.
Da, am probleme la concerte cand sunt imbrancita din toate partile, e noapte si n-am nici cea mai mica idee cum o sa se miste luminile de la momentul intentiei si pana in momentul in care chiar fac poza. Totusi, nu cred ca o sa ma car vreodata dupa mine cu alta camera decat cea din telefon. Nu am ochi care sa observe diferenta intre pozele puse mai sus si unele pe care le-ar fi facut un aparat serios acelorasi chestii. Nu am ecran pe care sa le compar “fullsize” si nu cred ca o sa am vreodata pentru ca nu imi plac ecranele mari, nu pot sa lucrez pe ceva > 17″. Si chiar nu am nevoie ca intr-o poza sa am toate detaliile pe care n-o sa stau niciodata sa le studiez.
Sapuniera forever. Numai cand ma gandesc ca ar trebui sa car 3 kile de aparat cu mine in vacanta ma apuca durerea de cap. Sau cand ma gandesc cate chestii ar trebui sa invat sa setez… nu mersi. Aparatul meu face poze decente chiar si pe auto 😀
Eu am un aparat super compact si imi place foarte mult ca aproape uit ca e in geanta! Cu el acolo sau nu, tot aia e 🙂
Face poze bune, nu profesioniste, uneori o da in bara dar asta numai din vina operatorului nu din vina aparatului 🙂
Daca aparatul nu e OK, iti garantez ca nu e chiar vina celui care-l foloseste. Sapuniera mea de Coolpix isi batea joc de poze, imediat ce am sarit pe un bridge am inceput sa fac poze misto. Aproape tot ce am pus anul trecut pe blog si pe http://www.bestworldimages.com (alea din SUA) sunt facute de mine cu Lumix-ul.
Daca ai prins una care nu-si bate joc de poze, tine-te de ea, ca inseamna ca-i buna 😀
Superbe, mai ales cea cu „I can do anything“ 🙂 Nu am pășit niciodată pe sol american. Sper să reușesc să ajung anul viitor… la Wrestlemania.
Pai pune ban pe ban ca se poate. Noi am platit avionul 1000 de euro, 2 bilete dus-intors. Am mers anul asta cu KLM, anul trecut cu LOT. E drept ca am plecat din Budapeste, ca ne e mai usor decat Bucuresti.
Cuget deci ca “off season” te invarti la vreo 600 de euro pe biletul tau, daca mergi singur. Baga-te eventual si pe booking.com si cautati ceva cazare in zona in care vrei sa ajungi si ia in vedere si faptul ca e posibil sa ai metrou sau ceva de genul. Asta te ajuta sa scoti bani mai putini la cazare (ca nu esti chiar in buricul targului) si sa mergi OK cu transportul lor in comun care e al naibii de bine pus la punct.
Nu as pierde timp insa cu porcaria aia de Wrestling. N-as merge la asa ceva nici daca-mi plateau drumul si cazarea 😀
E vis din copchilărie, n-ai ce-i face. Fiecare cu microbii lui :)) Mulţumesc mult pentru sfaturi, fie primite. Nu voi pleca singur. Vom fi gaşcă mare… până acum sunt singurul care a reuşit să se convingă că trebuie să meargă.
nu sunt mare fotograf insa imi place. Mai citesc pe ici, pe colo, mai fur de la unii si de la altii si incerc sa fiu “ca ei”. Stiu limitele unei “sapuniere” dar pe de alta parte ma lasa nervii si, nu in ultimul rind, spatele sa duc dupa mine Canon-ul meu care face intr-adevar niste poze mult superioare. Prin urmare intrebarea mea ar fi: cam care este cea mai performanta sapuniera? 🙂
Sa stii ca nu e asa greu sa cari carca de aparat. Mai nou imi tin geanta patratoasa peste burta (cureaua e pe diagonala, pe umarul stang si geanta se sprijina de burta, mai pe dreapta-centru un pic.
Pentru ca nu ma trage de gat in jos (se sprijina totusi de umar), nici nu e greu de carat. Iar aparatul, cand ies din metrou, e agatat de gat dar sta pe geanta (asta fiind putin ridicata, incat sa sprijine aparatul.
M-am prins de faza asta acum vreo cateva saptamani si merg kilometri buni fara sa mai simt aparatul agatat de mine. Daca il las sa atarne de gat, ma cam deranjeaza imediat, de asta il tineam de multe ori agatat de varful degetelor (ca are in dreapta intrandul ala unde e si butonul de pozat), dar, de cand m-am prins de faza cu geanta care-l sprijina, merg cu ele fara nicio problema.
Recomand deci metode din astea mai putin ortodoxe, ca scapi totalmente de disconfort.
ok, o sa o incerc si pe asta! 🙂
Ce bine ies pozele. Tribeca e cea mai artistica ;))
DSLR pană la capăt! Deși după primul entry-level vine ceva mai de amator, după semi-pro, fiecare cum poate 🙂
avand in vedere ca nu-s in stare sa fac diferenta dintre o poza buna si una naspa si ca numa’ cuvintele: lentile, expunere, incadrare, etc imi dau fiori pe spate, “sapuniera” scrie pe mine. ca sa nu mai vorbim ca am coloana in pioneze, la propriu, si orice kil conteaza.
in una din ultimele vacante, am constatat ca am facut poze ca nauca, dar am cam uitat sa ma bucur efectiv de ce vedeam, sa ma uit eu, cu ochiul propriu si personal si nu cu al aparatului. asa ca poze, mai rarut ca-i mai dragut, cateva, ce mi-a placut foarte mult si sa nu uit pe unde si cand am fost. in rest “enjoy the view”.
Daca stai nasol cu spatele, 1 kil de aparat nu e chiar cea mai buna solutie, decat eventual daca-l atarni de spate sa-ti indrepte coloana 😀
Nici io nu-s prea infipta la fazele tehnice, ca fac poze mai serios doar de un an, dar sunt cazuri in care aparatul iti amesteca nasol culorile pe margini sau face chestii din astea. Coolpix-ul ala pe care am simtit nevoia sa-l arunc cu bolta in Hudson focusa doar un pic la centru, imediat ce puneam zoom (chiar minimal) si lateralele erau amestecate ca si culoare.
Sa nu mai vorbim ca zero claritate, zero culori OK. Asa mi-am dat si io seama ca e un stift, ca vedeam pozele din Croatia si Germania, cu alta sapuniera de 2 lei, care, desi nu erau prea “curate” nici ele, sufereau la faze de genul “orizont curbat”, rezolutie mai mica etc. dar nu se distrugea claritatea sau culoarea in halul asta.
Daca deci nu te-ai iritat cu sapuniera, inseamna ca nu e chiar un rahat de aparat 🙂
La faza cu cascatul ochilor .. fac cam 100-200 de poze pe o iesire de cateva ore. Faza asta culmea ca-mi dezvolta si mai mult cheful sa umblu, sa casc ochii. Plus ca vreau sa pun poze multe si misto pentru voi aici, am si io obligatii 😀
Eu zic ca cel mai bine e sa avem “sapuniera” si un DSLR. Daca mergem la un gratar, sau cu prietenii prin parc, ar fi ok o “sapuniera”. Dar, daca mergem la un eveniment, etc. DSLR-ul pe spate si go shooting!
Io sapuniera am facut-o cadou micutei prietenilor nostri, pe cand are chef sa o trambaleze. La 5 ani este inca OK sa se joace cu asa ceva, e mai ciudat sa lasi un aparat de o mie de dolari si prea greu pentru ea la teste. Dar ii place sa faca poze .. probabil ca in cativa ani va fi tot mai pasionata …
Prietena are un Sony DSC-HX1 (https://www.sony.ro/product/dsc-h-series/dsc-hx1) pe care l-am luat si eu tot din State daca am avut ocazia sa ajung pe-acolo. Am dat 400$ pe el cand la noi era 650, mama ei de treaba.
Ideea e ca pana il scot din geanta, pana se aprinde si pana vreau sa fac o poza trece momentul. Daca raman cu el pe afara e mai ok totusi.
Din pacate eu simt nevoia de o sapuniera. Vreau sa fac cateva poze la un party undeva, imi trebuie ceva mic si usor de carat, nu ceva pe care sa stau cu ochii sa nu imi dispara. Sunt intr-un bar cu niste amici, nu pun 2 kg de aparat pe masa, daca vreau sa surprind un moment.
Recomandari de sapuniere bune ai ?!
Frumoase pozele btw!
Sapuniera cu image stabiliser este super OK pentru excursii sau cand vrei sa pozezi ceva rapid. DSLR este pentru cei care vad in poza si altceva decat o simpla amintire.
Pe timpuri eram disperat sa am in masina,intotdeauna la indemana o sapuniera.Nu vroiam sa pierd nimic.Apoi dupa ce am vazut ca,calitatea fotografiilor nu reflecta intocmai starea noastra sufleteasca din acele momente unice si am trecut imediat la DSLR and only DSLR. Timpul trece si nu se mai intoarce inapoi, cheltuim economiile noastre importante sa vedem niste locuri noi in care nu se stie daca vom mai avea sansa sa ajungem, asa ca nici un compromis in fata fericirii noastre. Vine o vreme cand amintirile vor fi coloana vertebrala fericirii noastre- deci e important , pe toata durata vietii noastre sa avem o coloana vertebrala sanatoasa. De noi depinde.
Deja ,am luat-o pe aratura :-), ALL THE WAY DSLR.
si eu imi amintesc cu mare placere de magia developarii pozei in intuneric, de momentul cand imaginile incep sa apara pe hartie in revelator, de sentimentul care te invaluie vazandu-le intinse la uscat si asa mai departe; niciodata prelucrarea digitala nu o sa aiba aceeasi atmosfera de alchimie, dar sincer, stiind ambele lumi nu as recurge la filmul traditional decat pentru un proiect cu totul special, beneficiile modernului ca timp si libertate de prelucare sunt de neinlocuit.
cat despre aparat, am inceput cu traditionalul orizont apoi mi-am luat de la rusi o smena ( nu mai stiu cum se scrie) apoi am facut o pauza mare mare de la pozat, cam cat i-a luat erei digitale sa se impuna; a urmat un bridge de la sony, foarte reusit, cu care am facut poze de care nu imi este rusine la nici un standard de referinta ( par example asta https://farm4.static.flickr.com/3082/2750221995_cb5808a7f4_z.jpg ) dar care ma limita grozav cand era vorba de poze din viteza, in lumina slaba sau cu subiecti rapizi, asa ca mi-am luat un d3100 exact cand a aparut pe acelasi considerent de tehnologie noua.
pe principiul ca la dslr-uri conteaza mai mult sticla decat body-ul nu pot sa spun ca i-am atins limitele, dar mergand ieri la un dog show a fost atat de relaxant sa stiu ca duce un timp de expunere mic pe o lumina medie si evita usor hibele bridge-ului…
so, dslr si obiective cat mai cat.
bre, face ce face si la tine imi pica netu’. ce are ?????? esti alergica la Recese? :))
oricum, pozele sunt bestiale. incredibi
imi iau si eu jucarie d-asta dupa ce imi vand primu’ rinichi
Mei, io am început pe săpunieră şi am rămas pe săpunieră. Mi-a trecut prin mână un bridge şi am folosit din când în când dSLR de la diverşi, împrumutat.
Cert este că stau pe un morman de aproape 10.000 de imagini, multe din ele fără valoare. Organizate după dată, însă fără alte informaţii. Cam de asta m-am şi lăsat de “pasiunea” cu fotografia, mă oboseşte să pigulesc la imagini. Da, şi după un SLR ai de pigulit puţin, măcar un crop/resize şi tot ai de făcut.
Aşa că o să rămân fan al senzorilor mici, un kil de aparat e obositor de cărat (dacă te apuci serios să trambalezi chestii după tine). Un bridge este suficient pentru majoritatea situaţiilor, şi în fond nu intenţionez să devin un nou Hansel Adams. Prefer să mă minunez la pozele din National Geografic.
Ce ar fi daca ai pune pe cintar geanta foto cu aparat si toate accsoriile si sa spui cit cintareste?
Probabil un kil si ceva. Camera e cea mai grea, geanta e din material “plastic” si ceva burete. Am in geanta camcorder-ul, care e mic, o baterie de rezerva pentru camera foto, o revistuta de sudoku, harta metroului din NY si cardurile (metrou si ala cu bani). Mai pun eventual si o sticluta cu apa.
Nu e mare greutate, nu te speria. Si DSLR-ul e chiar mai mic si mai usor decat bridge-ul pe care il am de anul trecut.
Sapuniera oricum nu ar intra ca lumea in buzunarul de blugi, ca-s stramti pantalonii, deci as cara ceva dupa mine sa nu o raschetez de materialul pantalonilor. Iar pozele pe care le face Niki sunt cu 10 clase peste orice faceau sapunierele mele, deci prefer sa car un kil de camera si sa am cateva mii de poze reusite, decat sa am 3% poze OK din toate si sa ma spanzur de nervi cand vin acasa si tot trebuie sa ma scuz pentru calitatea pozelor. 😀
Dupa ce am patit azi… pot spune sigur ca nu-mi iau in veci o super camera foto, poate nici macar aparat de sine statator. Nu daca nu ma pocneste subit o pasiune pentru fotografie si o dorinta arzatoare de a invata cum se foloseste o camera.
Am vrut sa-mi pozez una din colectiile mele dragi si am rugat pe cineva cu o camera buna sa mi-o imprumute (bineinteles, impreuna cu prezenta lui, ca eu nu pun mana pe camera de 4000 de lei fara sa fie ochiu’ proprietarului pe mine… nu ma pricep eu la multe, da’ la stricat ma pricep ca nimeni altcineva) pentru ca voiam ca in poze sa se vada clar si un scris micut (prin micut inteleg cu inaltimea < 1mm). Toate bune si frumoase, da' el n-a facut in veci poze de aproape, nu stie sa foloseasca camera asa, eu nici atat, ma uit la toate butoanele alea ca vitica. Am facut poze atat cu camera lui (but I cannot figure out how to make it focus on the bloody thing!) cat si cu telefonul meu de 6 ani (da' cu autofocus macar). Pozele cu camera au iesit blurate. Si proprietarul nu stie ca el n-a facut poze la chestii micute. Pozele cu telefonul meu… macar nu mai arata pixelate si par clare dupa un resize la 40%. E drept ca 40% inseamna doar ~ 640×480 px… iar eu imi doream ceva cat tot ecranul…
Un jaf de camera o fi avand limitari, da' tot creieru' prost al persoanei care o tine in mana poarta 95% din vina pentru o poza nereusita.
Nu ma pricep la aparate deloc si nu stiu de ce zoom-ul la Nikon 5100 e doar x3 In afara de asta am vazut pe site-uri romanesti modelul asta intre 2700 si 2900 de RON…
imi place cum au iesit pozele frumos post