Ce nu este treabă de femeie?

Dacă vrea să vadă cum mă prind dracii, „soarele” îmi aruncă așa nonșalant „asta-i treabă de femeie” și știe că are acuș’ scandalul gata. Îmi ies rar din pepeni și nu mă ține mult (câteva secunde, cât îl „spurc”, după care mă îndulcesc imediat), dar comentariul ăsta mă prinde de multe ori fără dispoziție de glumă.

E probabil una dintre marile probleme în toate relațiile: cât trebuie să facă femeia (probabil totul) și cât trebuie bărbatul. Să nu mai vorbim că și rolurile sunt ușor „amestecate”, pentru că nu mai este anormal să vezi bărbați casnici și dame care aduc banii în casă ori bărbați geniali la gătit și super-interesați de curățenie, în timp ce ele ard metanul aiurea. Fiecare cuplu cu dinamica lui, cuget.

Nu am fost educată ca gospodină. Nu știu să fac sarmale, dar fac situri, nu am fost pusă la treabă, nu mă regăsesc în pielea unei femei „de casă”. La mine în familie s-a mers mereu pe ideea de colaborare. După ce a slugărit zeci de ani după bărbat și toate rubedeniile care s-au „găzduit” pe la noi, Mama Ana a decis că pe mine mă va cruța de bucuriile în cauză. Job-ul meu, spunea ea (bun, nefolosind cuvântul ăsta, care i-a intrat în vocabular de doar câțiva ani) era să învăț, apoi să muncesc. Am avut mereu mâncare gătită, hainele spălate și nu am avut de muncit în casă decât la vreo curățenie generală.

Datoria mea era să studiez, ceea ce cu mândrie spun că am și făcut, apoi am intrat la muncă și m-am zbătut să câștig bani, pentru a-mi ajuta și familia, nu doar pentru a-mi umple mie burta. S-a mers mereu pe acest sistem de colaborare, fiecare face în casă ceva, pentru a-i degreva pe ceilalți de obligația în cauză.

Este normal deci să consider că fiecare partener trebuie să-și miște fundul, nu doar să stea cu el în sus și să comenteze „asta nu-i treaba mea”.

Sunt ceva săptămâni de când iar m-am luat de soarta „soarelui”, nemeritat, recunosc acum. Eram cu capsa pusă și concluzionam din nou că eu îmi rup dosul să fac și să dreg, iar el doar comenteză. Este drept că în ultima perioadă eu sunt „the bread earner”, dar la fel de drept este că nici el nu stă cu toate cele la soare, oricât mi-ar plăcea să cred. Dar în ziua respectivă aveam draci (nici măcar pe PMS nu pot da vina) și el era la îndemână.

Nu știu cum s-a făcut dar seara D. a fost prinsă de aceleași isterii (zic că era ceva în aer) și l-a luat la prelucrat pe R. cam pe același tipic: că nu face, că doar ea etc. Cum nu pot scăpa ocazia de a mă da filozoafă, mi-a venit să-i spun că în familie suntem o echipă și contează mai puțin cine ce trebuie să facă, contează să se facă și fiecare să încerce să ajute.

Lupul moralist, ce să zic.

Cine trebuie să facă ordine și curățenie? Probabil eu, că sunt femeie. În general eu sunt cu ordinea (când mă prinde, că nu-s Martha Stewart nici eu), dar și el pune mâna pe aspirator, chiar fără să-l rog. Cine gătește? Din păcate pentru el, cică este treaba mea, din fericire se pare că fac chestii comestibile. Dar are rețetele lui pe care le face și nu mă implic decât să-i tai ingrediente și să fac muncă necalificată. Să nu-i stric plăcerea. Cine se ocupă de reparații prin casă? Teoretic el, practic ajut și eu, atât cât pot. Am pus parchetul noi doi, am ajutat la câte o tură de vopsit, nu mă dau în spate de la ținut șurubelnița etc.

Am tot alternat poziția de lider „financiar”, au fost ani când el a adus cei mai mulți bani în casă, sunt ani când eu „conduc”. Nu contează cine trebuie să facă ceva, contează să fie făcut și să ne preocupe chestii mai importante decât „cine a spălat azi vasele” (pentru că face și asta, chiar fără să-și țină o serenadă, să nu uit că a făcut ceva).

Sunt multe chestii mărunte care contează, semne de atenție la care nu te aștepți, dar care pică bine.

De prin iarnă îmi amintesc o chestie care chiar mi-a demonstrat încă o dată că fericirea e construită din lucruri „mărunte”: era o zi de iarnă, cu tipica zăpadă „cât casa”. Dojomobilul era acoperit cred de un metru de zăpadă, că nici sfântul nu-l mai recunoștea, noroc să eu și alt vecin parcăm la scară, deci nu prea puteam să nimeresc altă mașină (să nu mai spunem că vecinul era plecat, deci, oricât de amețită aș fi, nu puteam curăța o mașină care nu mai este acolo.

El avea de umblat prin oraș și, pentru că nu mai era zăpadă pe arterele principale (și nici pe alte străzi), am decis să scot și eu mașina la „păscut”. Am vorbit scurt despre planurile pe următoarele ore (eu merg la ei mei, el să rezolve niște probleme în oraș), s-a îmbrăcat și a plecat. Eu mai aveam de lucru la un site, deci nu plecam deodată. Mai bântui pe site vreo 20 de minute, după care mi se pare că aud motorul de la mașina lui. Nu sunt mare specialist în mașini, dar diesel-ul lui are un sunet pe care până și eu îl recunosc.

Mă duc la geam, cugetând că a terminat așa repede treaba prin oraș sau că o fi altă mașină care sună la fel. Nu, era el, abia ieșea din parcare. Exact când să încerc să înțeleg ce a putut face jumătate de oră prin parcare, mi-au picat  ochii pe mașina mea, pe care mă pregăteam sufletește să o curăț de zăpadă. Era perfect curată, gata de drum.Deci, în loc să mă lase să mă distrez pe frig cu lopătatul zăpezii, deși sunt în stare să fac asta și mi-am mai curățat mașina în trecut, fără să se laude sau să-mi țină teoria chibritului, pur și simplu a curățat-o și a plecat.

M-a sunat peste alte 20-30 de minute să mă întrebe dacă am plecat de acasă și cât stau, așa că am apucat să-i mulțumesc pentru o asemenea surpriză plăcută. O chestie minoră, dacă stai să te gândești, dar care îți pică bine, poate pentru că nu a stat să o contorizeze, să leșin eu de emoție că a făcut o chestie.

Am stat bine și am „cugetat” la comentariile mele idioate din ziua respectivă, care mi se păreau idioate exact în momentul în care cealaltă femeie din casă le-a enunțat. Este irelevant cine ce „treabă” are în casă. Mi-am amintit de familia mea și de modul în care fiecare ne implicăm cum putem. Da, în general este un cal de bătaie, dar există mereu ideea aia de „echipă”: trebuie să ne ajutăm, chiar dacă nu este „treaba” mea.

Sunt departe de a fi gospodină maximă, dar se pare că nu am otrăvit pe nimeni. El gătește, când simte plăcerea asta, și gătește al naibii de bine, facem curățenie împreună, ajut și eu la chestii „bărbătești”, chiar dacă uneori mai mult încurc. Unele dintre cele mai plăcute momente „de cuplu” au fost când am făcut ceva împreună: știu că am parchetat o cameră mare (bun, două, dacă le socotim așa) într-un weekend. Am lucrat ca două animale de povară, cred că am avut amândoi febră musculară o săptămână.

Am stat în genunchi ore întregi, potrivind fiecare bucățică de parchet, am bătut, am tăiat și lipit. Am fost absolut epuizați, dar am făcut o treabă excelentă. Nici nu a contat că de fapt am și „salvat” destui bani, că nu am plătit un „meșter”, a contat că, deși am muncit de ne-au sărit capacele, ne-am simțit FOARTE BINE. Și, de câte ori privim parchetul respectiv, ne amintim de un weekend călduros de vară, dar atât de plin de satisfacții.

Cu toate ideile mele „feministe” mi s-a părut mereu idiot să ții cu dinții de unele chestii, doar că trebuie făcute de celălalt. Când îți vine bărbatul de la o zi plină și stresantă de munca, mi se pare inuman să-i dai pe la nas că nu face asta sau aialaltă, pentru că „e treaba lui”. Dacă poți să ajuți tu, pune mâna. Am zile când lucrez 14 ore. Cu deadlines multe, cu dracii aferenți, clienți pe alt continent etc. Și atât de bine prinde când el „simte” că parcă-s prea ocupată și gătește.

Cred că în acest secol și moment e mai puțin important cine ce trebuie să facă. E mai important să AJUȚI și să „acoperi”. Până la urmă nu e concurs să ținem scorul cine face mai mult și mai bine, suntem o echipă și fiecare poate contribui cu ceva în fiecare zi.