Nikon 5100 Review

17
3577
views

Eu îi spun Niki, luându-mă, ca maimuța, după „soare”, care-și alintă agregatul cu Oly. Păi dacă el poate da nume din astea de „pisi”, io de ce nu aș face-o?

Am ajuns la un DSLR dintr-o prostie, aș spune, sau o ciudată înșiruire de evenimente și probleme. Dacă m-ați fi întrebat acum 3 ani dacă aș avea poftă să car un kil’ de aparat foto de gât, v-aș fi recomandat un psiholog bun. Că mi-ar fi fost clar că niște țigle nu vă stau corect pe acoperiș.

Am folosit ani buni „săpuniere” care și-au făcut treaba OK. Normal, la standardele de acum, probabil pozele erau destul de slabe, dar totuși bune pentru ce-mi trebuia mie. Asta până în 2012, martie. Atunci am ajuns prima dată în New York City. Aveam un Nikon Coolpix din ăla mic, de intră chiar la mine în buzunarele minuscule de blugi. Simpatic, micuț, ideal. Iubirea umbla deja cu un bridge de la Panasonic (FZ 50, dacă nu greșesc), luat de la un prieten din România. Ditai aparatul.

Prima noastră ieșire pe Lexington Avenue (aproape de Chrysler building) a fost și prima mea ocazie de a da cu Nikonul cel mic de toți pereții. Pozele pe care le-a făcut erau absolut imposibile. Chiar dacă aveam oricum standarde joase ca și calitate, ceea ce scotea el era sub orice critică. Am stat așa câteva săptămâni să fierb în suc propriu, până l-am convins pe „soare” să-și ia un DSLR (un Olympus E520), iar eu am moștenit Panasonicul.

L-am folosit anul respectiv și m-a mulțumit destul. Pozele erau clar peste ce scoate orice săpunieră folosită anterior, Coolpix-ul l-am dat fiicei prietenilor noștri ca aparat de „joacă”, pentru că sincer nu aveam nici chef să-l arunc, nici să mai am de lucru cu el. Pentru un copil de 4-5 ani, cât avea șmecheria mică, era ideal.

Anul trecut am revenit în New York chitită să-mi iau DSLR, cu toate mormăielile bărbatului, că nu am nevoie de așa ceva, când eu știu doar să pozez pe auto. Păi și în cazul ăsta, dacă-i un aparat decent, va face poze OK, ziceam eu, de neclintit în decizia mea.

Așa că, prin aprilie anul trecut, am stat la căutat de aparate.

Panasonic-ul avea ecran „pliabil”, ceea ce ei numesc aici „swivel LCD”, treabă pe care am folosit-o mereu, când aveam câte un unghi mai ciudat. Și sinceră să fiu, pentru mine ecranul ăla care se poate poziționa cum te tună este o condiție sine qua non. Am scos deci din listă o groază de aparate care nu aveau o asemenea dotare.

Inițial mă chitisem chiar pe un Oly, ca al lui iubi, dar omul mi-a dat o replică zic io înțeleaptă: nu lua un aparat vechi (modelul era de vreo 2 ani cred). Ia ceva fără uzură morală. Așa că am scos Olympus-ul, plus 3100-le de la Nikon, care-mi cam făcea cu ochiul.

Nikon D5100 era proaspăt lansat. De vreo 2-3 săptămâni, apărea prin reclame, deh, nebunie. Costa 1000 de dolari aici, nebunie și asta. După ce am mai stat vreo câteva zile să rumeg situația, să scot Canon-urile din listă și alte aparate similare, am decis că totuși un mare blogger ca mine merită un aparat decent.

Am purces la B&H, probabil cel mai mare retailer de aparatură din lume (după cum se laudă ei), am ajuns la sectorul foto, care nu aveam decât 100 de ghișee cu „michiduți” care să te servească, am pus cardul la muncă și am venit cu jucăria acasă. Cum aici există acel binecuvântat „30 days money back guarantee”, dacă nu-mi plăcea jucăria, mă puteam juca o lună și-mi luam banii înapoi.

Primele impresii

Aparatul era MARE, față de ce am avut anterior (bun, Lumix-ul era mai mare puțin, dar Olympus-ul lui iubi era ca un aparat de fete, pe lângă body-ul de la 5100. Bun, nu erau diferențe enorme, dar oricum motiv de miștouri, că o am mai mare .. camera foto, normal.

Este clar „plăsticos”, sentiment chiar mai adânc, dacă te joci cu aparate vechi (cum are iubi), făcute aproape integral din metal. Cu obiective țepene de metal etc. Un DSLR din ăsta de plastic se simte ca o jucărie, după ce ai ținut în mână un aparat „serios”. E drept că nu aveam sentimentul ăla de „plăsticos” pe care mi-l dau multe aparate Canon. Probabil mi-i sui în cap pe iubitorii de DSLR-uri de la Canon, dar, cel puțin la cele similare ca preț, chiar am o senzație de plastic prost. Motiv pentru care le-am și evitat.

Nici Nikon-ul nu e metalic, dar „grip-ul” de cauciuc e plăcut. Și porțiunea de sub declanșator e destul de în relief încât să poți agăța aparatul cu degetele, așa cum făceam și cu Panasonic-ul, când nu doream să-l atârn de gât. Mai am prostul obicei să țin aparatul atârnat de degete (din fericire cu „strap-ul” înfășurat de încheietură, că știu ce specialistă sunt în a scăpa diverse chestii.

Manualul de utilizare era extrem de detaliat, mai ales pentru un începător ca mine, dar, după ce l-am citit mai mult de gura lui iubi, m-am apucat să mă prostesc singură cu aparatul.

Dacă-i prost fotograful …

Ca orice damă pentru care „apertură”, „ISO” și altele de genul sunt chestii în chineză, nu vă așteptați să fi folosit aparatul la adevărata lui putere. Eram ca o duduie cu mașină puternică, dar care merge cu 50 la oră. Simțeam „caii” de sub capotă, dar țineam mașina la viteză mică, să nu mă răstorn. Cam asta a fost și relația cu Niki al meu. Un aparat decent, pe care l-am folosit pe auto ca o pițipoancă.

Din fericire, deși eu sunt aprox. clei la fotografie, aparatul „duce” mult peste ce știu eu. Chiar și pe auto mode, mi-a făcut destule poze absolut decente, compensând prostia mea. Pe întuneric și-a demonstrat superioritatea față de Olympus-ul lui iubi, făcând poze când aparatul lui refuza de multe ori să focalizeze.

Nu mă obosesc să listez ce poate aparatul, pentru că sunt funcții pe care nu le-am folosit și, sincer, nu intenționez. Dar știe destule, cât să nu te plictisească.

Am început doar recent să mă joc mai serios cu setările, să intru pe manual mode etc. Așa simt că apuc să văd ceva mai mult din tot ce știe să facă, mai ales că am început să înțeleg câte ceva și să aplic. Observ clar un avantaj al celor care au prins aparatele pe film, le e mai ușor să priceapă cum se face de fapt o poză și pot folosi un asemenea aparat la adevăratul potențial.

Pentru un începător ca mine sau un „pozar” avansat, Nikon 5100 știe ce are de făcut. Este sub destule DSLR-uri (drept îi că alea costă sensibil mai mult), dar își face treaba exemplar. Și pe mine cel puțin m-a lecuit pentru totdeauna de aparate „compacte” sau de bridge. M-am obișnuit chiar și cu dimensiunile lui (mai car acum și un obiectiv de 55-300mm) și intenționez să-l schimb (când dă .. colțul) cu un alt Nikon de clasă similară.

Povestea noastră de dragoste durează de un an jumate aproape, am umblat împreună pe 3 continente, a făcut spre 20 de mii de poze deja pe unde ne-am preumblat și mă servește exemplar. Am cugetat că, dacă tot îmi este atât de drag, merită un articol.

 

17 COMMENTS

  1. Io-s fan Olympus, film si digital. Pt arta & stuff am niste OM-uri ( om-1 si om-1, plus o groaza de obiective fixe si luminoase), iar pt restu ( vizitat si oleaca de munca ), am un E-510 cu setu de obiective de kit, plus un 50mm, si un blitz dedicat. Olympus nu e cel mai bun aparat, dar in anumite conditii si pt anumite chestii, e cel mai bun. Trebuie sa-l simti si te ajuta foarte mult:)

    • Tre’ sa-ti fac legatura cu ‘soarele’. Ca si el e fan Oly. Si drept ii ca in mana cui trebuie jucariile alea chiar is fac treaba 🙂

  2. Nikon 5100 am si eu. Il am abia de trei luni si inca ma straduiesc sa ma imprietenesc cu el. Singura chestie cu care nu prea ma obisnuiesc e greutatea si obligatia de a-l cara in geanta specifica, dar sper sa trec peste 🙂

    • Lucian, las’ sa ajung io sa stiu cum se foloseste si jucaria asta. Ca doar mai ies modele noi si probabil imi pierd mintile de tot sa dau banii de o masina pe un aparat foto 😀

      • Eu stau in cumpana intre 5d mark III si 1dx….dar parca nu imi vine sa dau atata pe un aparat foto ..la mine deja este boala….nu cred ca mai am scapare Dojo!..apropo de ultimul este cat o masina..la pret!

  3. Pt multi e foar un trend, sa “tragi” cu un FF. Daca n-ai nevoie de viteza, dar iti place un senzor mare plus niste obiective misto, poti incerca si medium format, Mamiya, Bronica…etc. Sunt pe film, dar ce dracu, o fotografie adevarata trebuie admirata pe o coala deosebita de hartie foto, nu tiparita aiurea digital…sau doar pe monitor.

  4. Și soră-mea, și un bun amic de-al meu au Nikon. Eu, doar săpuniere. Uneori nici pe acelea. Ba le pierd, ba le scap pe jos, ba torn bere în ele, ca în ultima…
    Dar am făcut poze cu Nikoanele lor. Ce să zic… Aia rezonanță (cred că m-am exprimat corect). Uneori prea bună, după părerea mea. Parcă nu-mi convine să-mi văd chiar toate ridurile într-o poză. 😀

  5. sefu… arata-mi matale ceva mai bun, in banii si dimensiunile astea, chiar te rog. Si low light inseamna si cat poate sa preia senzoru , faptul ca asta e in stare sa tina shutter-ul mai mult deschis si sa fac pozele alea la ISO 50 e un mare bonus. De ce nu imi ofera posibilitatea asta si concurenta? Uite si la ISO 800 facute de mama site-urilor de review aparate foto, DPreview. 1 2 Cica : “In virtually every other respect, the 808 gives excellent image quality considering the type of device that it is. Pixel-level detail is high at low ISO settings and acceptable even at ISO 1600 for non-critical applications. In terms of sharpness and detail, the 808 is more than a match at low ISO settings for most compact cameras (and some DSLRs).” De nasol ce e i-au dat DP review Gold Award… sunt sigur.

  6. E foarte bun D5100, este urmaşul lui D3100 care a fost şi încă mai este bun pentru un amator care trece de la compactă sau bridge la DSLR. 🙂

    • 25 de milioane doar body-ul, 30 un pachet la f64 format din body, obiectiv 18-55 şi incă unul 55-200, trepied, card, etc. 🙂

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.