De prin birturi

Ieri seară am fost la un blogmeet in oraș, la niște luni distanță de ultimul eveniment de gen la care am participat. Inițial dorisem să rămân acasă, că oricum am de lucru ca la nebuni (și weekendul e momentul ăla din săptămână când mai apuc să fac una-alta pentru rețeaua mea), dar, dacă tot o buzărisem pe Noemi să vină, mă gândeam că e de porc să mă dau așa din start rănită.

Bun, pe noi două ne apropie mai multe chestii decât faptul că s-a făcut bloggeriță. Am lucrat împreună la Radio Analog și, când au dat avioanele peste Gemenii din NY, noi eram la datorie cu buletine de știri din juma’ în juma’ de oră. Cu ea stăteam la povești ore întregi și ne oblojeam reciproc rănile cauzate de unii colegi foarte … colegiali să zic așa.

Am tot planificat să ne mai vedem la una „mică”, așa că blogmeet-ul a fost o ocazie plăcută. După cum comentasem și pe Facebook, dacă era vorba de pișcotăreală, era clar că vin și eu. Atracția serii a fost un mini-concurs „trivia” despre Franța, pus la cale de Carrousels des Delices (sper că am scris corect, că știu atâta franceză câtă a uitat Voltaire), la care am câștigat (echipa noastră adică, nu doar eu că oricum pe teme de Franța sunt clei) niște „macaroane”, românește zis. Un fel de bezele mai speciale, bune și frumos făcute.

M-am simțit excelent cu bloggerii de acolo, am dat de fețe noi (culmea oameni pe care-i știu de hăt bine de pe blog), am stat la povești, am mâncat și macarons, că doar de-aia m-am dus la pișcotăreală și oricum nu rezist niciunei tentații dulci.

Marea durere a serii a fost însă modul în care „birturile” românești au ales să aplice legile pentru a-i proteja pe nătărăii care nu fumează. Adică eu și alții. Un fum de să-l tai cu cuțitul. Știind la ce să mă aștept, m-am dus cu hainele „rele”, pentru că era clar că vor fi de nepurtat după aceea. Chiar îi spuneam lui Noemi, că am lăsat acasă geaca cea nouă de iarnă, pentru că, ținută 3-4 ore în afumătorie, o puteam arunca la gunoi. Așa că am mers cu o vestă care stă de ieri seară pe balcon și încă pute ca slănina din podul străbunicilor (aia zic că miroase oricum mai frumos).

De câte ori ajung într-un local de genul, în care aerisire se face condiționat de deschiderea ușii, vin acasă împuțită ca o scrumieră. Răgușită și cu chef de tuse, de parcă m-ar fi lovit instant TBC-ul, ferească Ăl de Sus. Probabil și de la muzica „în surdină”, adică dată cât să surzești.

Dar zic că a meritat efortul, că am mai stat la taclale și măcar nu mi-am petrecut după-amiaza cu nasul în calculator. Data viitoare iau niște fire de cârnați și o șuncă, poate îmbin utilul cu plăcutul 😀