Când am devenit atât de neputincioși?

Când am devenit atât de neputincioși?

Nu merg treburile bine în România. Nu merg bine pe niciunde, dar probabil ne dor mai tare problemele noastre. Suntem triști, prost dispuși, convinși că ducem o viață de rahat. Ne dorim bani, suntem nemulțumiți de toți și de toate, avem impresia că purtăm greutatea lumii pe umerii noștri, chiar dacă mulți dintre noi nu știm ce înseamnă să-ți fie cu adevărat foame, să trăiești între străini, să muncești până la sânge.

Ne deprimă când se ia netul, ne supărăm că șeful ne-a spus ceva dur (poate și meritat), murim de ciudă că vecinul are o mașină mai bună. Facem greșeli pentru care găsim alți vinovați, ne plângem de price prostie, credem că doar problemele noastre există. Și de multe ori stăm înțepeniți într-o situație idioată, pentru că este mai ușor să-ți plângi de milă și să aștepți ca alții să ia pe umeri poverile tale.

Mi-a plăcut mereu să stau la povești cu oamenii bătrâni. Nu mi se par imposibili și nici ai dracului, că tot este tânăra generație scârbită de ei. Gândesc altfel de multe ori, probabil mai și greșesc, dar majoritatea au povești similare de spus.

Mulți au plecat de prin sate de foame. Bunica mea a plecat la 14 ani de lângă Sibiu, după ce ambii părinți au murit. Avea 10 ani, când l-a pierdut pe tatăl ei, apoi s-a dus și maică-sa. A stat în picioarele unui frate mai mare și ale unei cumnate care niciodată nu a putut-o înghiți. A fost săracă, dar nu așa, că nu-și permitea un iPhone și nu mânca la restaurant decât de 5 ori pe lună. Săracă de genul plecat de acasă cu o cămașă pe ea, o fustă și în picioare panci (dacă sunteți cu rubedenii pe la țară, știți că pancii ăștia erau niște chestii din fetru, făcute în casă). Vă dați seama cât cald țineau și ce „waterproof” erau.

Pentru ea vârsta de 18 ani a însemnat șansa de a lucra. Era prezentă la fabrica de lemn încă de câteva luni, așa pe „nașpa”, dar la 18 ani a avut pentru prima dată posibilitatea de a câștiga banii ei. A muncit greu, era obosită și cu mâinile toate o rană. Dar fericită că poate avea un bănuț al ei, pe care să-l planifice după cum simțea.

S-a cunoscut cu bunicul meu, alt „rupt în fund”, venit din Moldova în Banat, doi copii săraci, care s-au dus unde le-a fost dat să meargă. S-au dus la școală, atât cât s-a putut, s-au mutat cu domiciliul pe unde a trebuit, au trăit în câte o cameră micuță, pe care ea a amenajat-o cum s-a priceput. Au cărat ani buni Momente și Schițe, o carte uriașă de care nu s-au despărțit, plus un braț de alte cărți pe care le prețuiau. Și puțina agoniseală o trambalau dintr-un loc în altul. Masa cu cele 2 scaune, o dună, 2 perne, niște oale.

A muncit orice i s-a dat, fără să leșine de talente, că are nuș’ ce școală și că nu poate lucra nimic de la director în jos. S-a bucurat de fiecare bănuț, a știut să economisească, să pună bani în casă, a crescut o groază de nepoți.

Ea și cei de vârsta ei știu ce înseamnă greul. Munca istovitoare, nu 8 ore la birou, dintre care 3 pe Facebook. Au tras ca animalele prin fabrici și pe câmpuri, au muncit până la epuizare, de multe ori pe salarii mizere, și-au ținut copiii în școli, cum au putut, au plătit zeci de ani pe niște cutii de chibrituri pe care le-au numit „acasă”. Femeile de atunci, deloc „moderne”, mergeau la muncă, făceau menajul, creșteau copiii. Și nu cred că erau mai triste decât generația noastră de leșinați, care ne „deprimăm” din orice tâmpenie.

Am avut uriașul noroc că nu știu ce înseamnă munca adevărată. Da, muncesc pentru mine și pentru clienții mei, sunt zile în care trag 10-12 ore pe web design. Dar fac asta de acasă, într-un domeniu care mă pasionează, că de multe ori nu simt că de fapt muncesc. Am palmele fine, ca orice „zână” protejată de părinți. Nu cunosc munca istovitoare, singurul tip de febră musculară pe care am făcut-o era de la sport. Au tras ei, familia mea, ca neoamenii, pentru ca eu să am unde să pun capul noaptea, m-au ținut în școală și m-au protejat cât au putut de mult.

Împreună am trecut peste toate. Peste drame familiale, prin vremuri bune, prin greutăți. Am avut și ani grei, cu bani puțini și probleme. Dar am mers înainte, sprijinindu-ne unii de alții, mereu cu o glumă pregătită. Ai mei au avut mereu simțul umorului și, chiar când nu stăteam pe „roze”, aveau un cuvânt bun de spus. Am auzit mai rar că nu avem și că e viața grea, am auzit mereu PLANURI și încrederea lor de nezdruncinat, că voi reuși.

Am decis împreună la ce școli să merg, au investit în viitorul meu, pentru că știau că de la mine poate veni o schimbare. Au fost mereu mulțumiți cu ce au. Pornind în viață de la zero, faptul că au putut să agonisească un apartament și niște „bulendre” este un uriaș progres pentru ei. I-a mai încercat așa, scurt, câte o tristețe că probabil la alții este mai „frumos”, dar imediat și-au amintit să fie recunoscători pentru ce au realizat ei. Pentru că viața nu este o competiție cu alții, este o luptă cu limitele pe care le ai tu ca om.

Cred că aici este marea diferență. Am crescut protejați, mulți dintre noi. Este o tragedie că nu am mers anul acesta în Grecia în vacanță sau că Xulescu ne-a vorbit de rău la birou. Pentru că nu am trecut prin adevăratele probleme, nu știm ce înseamnă adevărata foame, extenuarea, disperarea, sentimentul că ești al nimănui. Stăm pe bloguri și scriem opinii, ne irită orice prostie, așteptăm pere mălăiețe.

De câte ori mai scriu câte un articol „motivațional”, primesc un cor de aprobări. Nu mi-am planificat să scriu chestii „empowering”, dar se pare că ne-am pierdut de tot busola. Cunosc oameni nefericiți, care așteaptă ca problemele să le fie rezolvate de alții. Oameni care se deprimă din orice tâmpenie, oameni tot mai slabi ca spirit, pe care-i distruge o vorbă rea sau un gând neplăcut.

Suntem niște ființe cu o putere de supraviețuire incredibilă. Avem un CREIER absolut fascinant, pe care, culmea, îl folosim destul de puțin. Avem exemple de oameni care reușesc împotriva oricărui pronostic, avem bătrâni care au trecut prin război (ăla adevărat, nu ce vedem noi la cinema sau pe Twitter), care au făcut foame cruntă, care au muncit până la os.

Nu avem nevoie de articole motivaționale, avem nevoie de VOINȚĂ. De planuri. De efort. Avem nevoie de disperarea aceea care mută munții, de mai puțin vorbe și plânsete, de mai multe fapte. De câte ori vi se pare că duceți o viață de rahat, stați la o poveste cu un bunic. Sau cu o vecină, da, din aia nebună, care vă urmărește pe vizor, de aveți impresia că vă strică zen-ul cotidian. Aflați de la ei cum au copilărit. Cum a fost pe vremea războiului, cum a fost foametea de după. Întrebați-i ce au lucrat, de la ce vârstă. Cât de ușor le-a fost să se rupă de locurile natale, în speranța că le va fi mai bine. Câte ore au muncit la „job” și câte au trudit în gospodărie. Cum dor degetele de la prea mult spălat, cum doare spatele de la munca grea din fabrică sau de pe câmp.

Și acum uitați-vă la voi. Cu joburile voastre de birou, cu cârca de gadget-uri care costă cât pensia lor pe un an. Cu nevoile voastre, cu problemele peste care ați trecut voi, cu greutățile care vă îngenunchează acum. Vedeți cât de penibile sunt problemele noastre. Vedeți cât de nevolnici suntem față de oameni care au plecat de la zero și ne-au crescut pe noi sau pe alții ca noi.

Sărutați-i pe frunte și bucurați-vă că aveți un asemnea exemplu în față. Lăsați „nu se poate” și găsiți soluții. Dacă nu aveți mâinile distruse de muncă și încă mai smulgeți câteva ore de net sau de TV, încă nu munciți la capacitatea maximă. Faceți planuri și puneți-le în practică. Nu toate vor reuși. Dar munca adevărată și statornică a fost, este și va fi singura soluție. Ei, bătrânii pe care nu avem chef mereu să-i ascultăm, o dovedesc din plin.

Începeți-vă anul cu gândul că alții au trecut printr-un Iad mai urât decât noi. Că avem viața mai ușoară decât au avut-o ei, că putem face lucruri uimitoare, dacă ne punem mintea. În loc de bocete, căutați soluții. Luați aminte, învățați de la alții, atingeți-vă adevăratul potențial. Alții au reușit atât de multe din nimic.

 

Orice share ajuta. Multumesc.
Share on Facebook
Facebook
Pin on Pinterest
Pinterest
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

24 Comments

  1. Generaţia “bătrânilor noştri”, cum li se spune, a făcut toate astea, dar în ultimii 25-30 de ani a făcut şi rău, o formă de rău pe care numai ei o puteau face şi nu altcineva, nici (co)mu(n)iştii şi nici alţii, şi nu dă semne că are vrea să se oprească acum.

    Din acest motiv ungurii sau cehii nu au avut parte de o “epocă a raţiilor şi cozilor” şi nici de mizeriile din epoca 1990-prezent, cu accent pe 2006-2009.

    ~Nautilus

  2. In ultimul timp, mie mi-a cam lipsit vointa. Sunt constienta de asta si ma simt cam deprimata, tocmai pentru ca nu am avut planuri mai indraznete, tocmai pentru ca nu am luptat mai mult. Ar fi multe de spus, insa sunt chestii prea intime pentru a le face publice…

  3. LStefan

    Mi-a placut articolul. Si cred ca ai dreptate. Da, de asa ceva este nevoie. Generatia mea in curind va fi la sfirsitul carierei, altele au stralucit si acum se sting. Cit mai este? Zece, douazeci de ani? E tare bine sa stii ca din urma vin oameni mai buni. Pentru ca eu cred ca tinerii din ziua de azi asa sunt. Cei de virsta mea, constienti de provocarile pe care ni le rezerva viitorul, sunt convins ca nu-si doresc altceva! Fiti bineveniti! Gindurile mele bune! LS

  4. Am să promovez acest articol atât cât pot, eu nu am nimic de comentat.Doar o vorbă am să spun, auzită din gura unui “bătrân”: Nu tu ești de vină că te-ai născut sărac, dar e numai vina ta dacă mori așa. Și prin sărac se referea nu numai la starea materială.

  5. alin

    pai la fel probabil vorbeau strabunicii de bunici, strastrabunicii de strabunici… unii le plangeau altora de mila ca erau sclavi, altii altora ca nu aveau siguranta in ce priveste viata lor, altii ca nu descoperisera inca focul…putem continua
    nu gasesc motivational articolul, se schimba conjunctural totul, sisteme de valori,standarde de sanatate si trai …
    probabil la fel vor gandi si nepotii nostri despre noi, cat ne era noua de greu si cum trudeam saracii pentru un concediu pe an, o masina, o casa si un trai decent,ne vor plande de mila pentru asta

    munca lor majoritar fizica probabil pe o scara a echivalentelor e inferioara muncilor noastre stresante din ziua de azi, fericirea lor mult mai simpla si accesibila decat noua , deci eu zic ca noua ne e mai greu intradevar si asa e pe undeva normal

  6. Ana

    Ii dau dreptate lui Alin. De multe ori ii auzim pe bunicii nostri cum ca lor le-ar fi fost mai greu, dar din ce punct de vedere? Mai demult se muncea mai mult fizic, lumea era mai extenuata FIZIC; nu stateau ore suplimentare la serviciu, astfel ca aveau timp sa mai faca una-alta in gospodarie, etc. Erau alte vremuri atunci, asa cum sunt alte vremuri acum…nu se poate face comparatie, pt ca fiecare perioada are avantajele si neajunsurile ei. Oamenii sunt cei care tb sa se adapteze si sa-si conduca viata dupa principiile personale si nu comparandu-ne cu buncii nostri, care au trait in alte vremuri. Fiecare generatie se plange cat i-a fost de greu, generatiilor mai tinere. Si nu, nu toti batranii au dus-o greu in tinerete…la fel cum nu toti cei din generatia tanara de azi o duc bine. Ah, si inca cv: eu nu cred in sintagma “respectul pentru batrani”…ci in respectul fata de oameni in general, indiferent de varsta, in mod egal, pt ca fiecare varsta isi are rostul si contributia catre societate. Peace!

  7. ion

    În primul rând este bine să-ne ştim şi să ne respectăm genealogia.Bravo lor pentru că au fost nişte luptători,care am înţeles că au avut nişte principii morale corecte.
    Dar să nu crezi că generaţiile actuale nu sunt în stare poate şi de mai mult.Legea supravieţuirii a fost şi este actuală.Unii oameni după ce cad,tac,rabdă şi încearcă să se ridice prin propriile forţe;iar alţii tocmai prin “neputinţă”,plâns,milogeală,implorare de ajutor,se ridică şi reuşesc să meargă mai departe.Ai să rămâi surprinsă câţi oameni şi cum se schimbă în caz de nevoie chiar şi cei apropiaţi.Dacă printr-un efort minim obţin un rezultat bun e foarte bine.Chiar crezi că toţi care se plâng şi mai ales cei care o fac în media sunt chiar atât de necăjiţi.
    O veche zicală din popor:Nu-mi da Doamne cât pot duce!.
    Pe de altă parte ca şi societate ne plângem, dăm toţi din gură şi niciunul.Responsabilitatea actului este disipată şi eu consider că aici este problema…nu mai avem actul răspunderii personale,am devenit fricoşi şi ne este frică de repercursiuni.Ne autocompătimim şi ne ascundem în moliciunea cotidianului.Aşa ne comportăm şi printre vecini şi la locul de muncă şi din păcate şi in familie.
    Lumea nu este croită după cum vrem noi sau cum credem că ar fi bine să fie şi atunci trebuie să ne adaptăm ei.
    Sper că nu am fost prea “filozof”,mai ales că nu am nici măcar o bere la bord.

  8. Unii doar disimuleaza. Nu sunt atat de neputinciosi pe cat se “lauda” celor din jur. Mai degraba cred ca e comoditate. Iar orice tristete s-a convertit in depresie in ultime vreme. Multora li se pare fie ca da mai bine sa spuna ca sunt intr-o depresie, fie nici nu au habar ce inseamna exact cuvantul…
    Tocmai vorbeam cu ai mei aseara exact despre greutatile lor dar mai ales despre cele ale bunicilor mei, adica ale parintilor lor, despre vremuri de razboi, despre povesti de viata destul de greu de crezut si inteles de catre copiii zilelor de azi. Eu si pe blog mai scriu din cand in cand despre vremurile cand oamenii aveau foarte putine dar erau mai fericiti si mai bogati sufleteste. Chiar si de Craciun…ca doar ce fuse…

  9. Si totusi ma gandesc ca unii au ramas in tara, incapatanandu-se sa lucreze pe acelasi salariu de mizerie, in loc sa plece “afara” pentru a munci mult sub demnitatea lor, pe un salariu ceva mai mare decat ar putea castiga aici, sau incapatanandu-se sa ramana acolo unde au plecat, fortandu-se sa traiasca din ajutor de somaj sau ajutor social, in loc sa se intoarca in tara inainte de a fi poate prea tarziu, si sa-si deschida o mica afacere cu banii (eventual!) pusi deoparte, afacere din care sa poata scoate un ban in plus, ducandu-si traiul in continuare. Sa conteze mai mult banii castigati pe moment decat perspectiva unei vieti traite inteligent, gandite in perspectiva, chiar daca ceva mai greu si mai anevoios?
    Posibilitati de trai decent se pot gasi si aici. Daca nu se gasesc, se pot crea oricand. Totul e sa existe creier, folosit cum trebuie. Si vointa. Si dorinta de a fi mai degraba primul in sat decat codasul anonim in metropola.

  10. alin

    Intr-un sat din Basarabia este aruncata dintr-un camion militar intr-o noapte o familie cu 4 copii.
    Sunt cazati intr-o casa darapanata a carui proprietari murisera cu ceva ani in urma. Toata suflarea satului isi face pomana si le duce una alta de trai si mancare
    Face barbatul rost de o foarfeca si incepe sa isi tunda copii, vecinii, in scurt timp devine frizerul satului, fiecare lasa un banut.
    Cu banutii adunati omul cumpara marfa de la oras din targ si o vinde dintr-o camera a casei care in scurt timp se transforma in ,,bold”(magazin).
    Fiindca nu aveau oameni venituri constante incepe sa dea marfa cu camata si in mai putin de 3 ani de la debarcarea acelei familii in noapte , se trezesc apropape toti ca sunt datori vanduti…evreului.
    Povestea e cat se poate de reala.
    complicat subiectul asta: vointa, educatie, sistem de valori…multe

    • ion

      Va spun si eu o povestioara cat se poate de actuala(banci,societati de imprumut,care iti vor numai bine)…
      Ion ajunge intr-o mare criza de bani si merge la Itic, vecinul lui,sa-i ceara 2 lei,ca imprumut pana in primavara. Itic il asculta si apoi ii zice:
      -Bine,iti dau 2 lei imprumut pana in primavara dar imi lasi toporul ca zalog si la primavara imi dai 4 lei inapoi altfel nu ne invoim. E bine?
      Mai de voie mai de nevoie intr-un final Ion s-a invoit.
      Lasa toporul ca zalog ia banii si da sa plece,insa Itic il striga: -Mai Ioane,uite la ce m-am gandit. La primavara stiu ca o sa-ti fie greu sa-mi dai inapoi cei 4 lei,iarna e lunga si grea,asa ca stii ce;da-mi tu acum 2 lei inapoi si la primavara iti mai ramane de dat doar 2 lei,ce zici,ca sa-ti fie mai usor? Ion se gandi putin si recunoscu ca Itic are dreptate si ca ce om cumsecade este. Ii da inapoi cei 2 lei si pleca acasa ceva mai usurat. Insa pe drum el tot calcula:
      -Hmm! Bani nu am,topor nu am,insa m-am ales cu o datorie de 2 lei si totusi nu a fost nimic in neregula…
      Concluziile vin de la sine.

  11. Hai sa va zic ceva: fiecare face cat poate si il duce capul.
    Niciodata nu am sa il plang de mila pe ala de striga in gura mare ca nu are bani de paine. Bani sunt pentru fiecare, locuri de munca sunt pentru fiecare, loc pe pamant este pentru fiecare … lipseste doar ca fiecare sa isi gaseasca drumul.

    • maria

      Locuri de munca sunt pt fiecare? intr-un fel ai dreptate, in multe feluri,nu. Eu termin facultate+master in 6 luni. Ma deprima si ma streseaza ideea “ce voi face de atunci incolo?”. Loc de munca in domeniul meu se gaseste f greu, domeniu pe care mi l-au ales parintii. La finalul celor 12 clase nu am avut vreun cuvant de spus. In fine. Am incercat sa mai fac cate ceva pt bani in plus, barman, ospatar, un job tot de genul asta. Si iata-ma intreband. De la vara ma voi complace in a schimba scrumniere si a plimba tavi, ceea ce clar e sub pregatirea mea? Voi sta acasa cautand un job mai serios? Poate mi se vor atribui epitete, dar nu consider ca e normal sa lucrez ca ospatarita cat timp am terminat o facultate si un master:( asta inseamna oare ce s-a scris in articol, ca din mandrie uneori nu acceptam job uri decat de la director in sus? mi-ar prinde bine un sfat…

      • adrian

        Ar fi trebuit sa specifici in ce domeniu ai studiat, nu ?

      • Maria, nu vreau sa te jignesc intr-un fel insa tu daca dupa facultate + master esti stresata pentru viitorul loc de munca, tind sa cred ca ai pierdut timpul de pomana in scoala.

        Prietenul meu face informatica. A primit oferte de munca inca din primul an de facultate. Nu este un caz singular, nu este vreun super mega geniu insa cu toate astea nu l-am auzit macar o data sa se planga sau sa isi faca griji cu privire la locul de munca, ba chiar isi permite sa puna piciorul in prag cand simte ca ii sunt incalcate drepturile.

        Asadar, am dreptate pe toate planurile, insa bineinteles stii vorba aia, dupa munca si rasplata. 🙂

      • @Maria: În anul 1-2 nu ți-ai pus problema asta? Nici când te-ai înscris la master? Chiar credeai că după ce faci o facultate vei fi angajată instant la orice firmă având zero experiență?

        Pur și simplu accepți orice job găsești. În domeniu! (chiar, ce domeniu?)

        Am un amic aflat într-o situație asemănătoare cu a ta, într-un orășel cu relativ puține posibilități de angajare, dar abia în anul doi (din trei). El vroia să se angajeze la un magazin de haine ca vânzător, „să aibe bani de ieșit cu prietena în oraș”.

        L-am bătut la cap până am reușit să-l conving să nu facă prostia asta, ci să se ducă la toate firmele de contabilitate din oraș (ăsta era profilul lui) și să cerșească un loc de muncă neplătit. În momentul de față are jumătate de an experiență la una din cele mai mari firme din oraș, este foarte încântat că a învățat o grămadă de lucruri noi (de care profesorii lui nu au spus absolut nimic), are telefon și laptop de serviciu și un salariu simbolic (vreo 500 lei). Lucrează 6h/zi, de luni până sâmbătă, făcând orice în firma aia (cafea, acte, drumuri pe la diverși clienți etc).

        În locul tău aș lua toate firmele din oraș la rând (evident, firmele din domeniul în care ai studiat!) și aș cere să lucrez. Gratis, fără nici un ban, fără nici o pretenție. Cât mai mult, cât mai bine. După un an, chiar dacă vei fi muncit gratis, vei avea destulă experiență pentru a te angaja „pe bune”. E un fel de internship, dacă vrei 🙂

        Este un proces ce poate fi demoralizator, mai ales după ce ai terminat studiile, dar gândește-te că alternativa este ștersul meselor sau strânsul scrumierelor. Tot restul vieții.

  12. dojo

    Maria, eu sunt pe ‘sanatosul’ principiu ca, decat bani in minus, mai bine in plus. Este clar ca jobul in cauza ti-ar fi mult sub pregatire, dar, decat sa stai pe ajutor de somaj, mai bine iei un asemenea job. Iti permite sa cunosti oameni, sa iesi din casa etc. Oportunitatile nu se gasesc stand acasa.

    cam toate joburile prin care am trecut eu sau oportunitatile, sa le zic asa, mi-au picat in nas in timp ce lucram deja undeva. Ca nu eram tot timpul incantata, nu conteaza, cert este ca, odata ce oamenii te stiu, e mai usor sa te aiba in vedere.

    Daca stai OK cu engleza, poti face un ban cinstit de acasa. Scrii articole, postezi pe forumuri etc. Nu sunt o carca de bani, dar, daca misti bine din urechi, poti face un ban cinstit pana gasesti un job asa cum ar trebui sa-l gasesti 🙂

  13. maria

    Trist e ca stau ok cu engleza, la franceza am DELF, echivalentul Cambridge ului.. Nu prea am vazut sa conteze. Voi spune si eu ce spune toata lumea- e greu, e foarte greu.. Daca as fii vreo incuiata sau cineva care are 4 clase, poate m-as complace. In fine, mersi de sfat si un an nou linistit, cu toate planurile macar pe cale de a fi realizate!

  14. dojo

    Maria, arunca un ochi pe http://topadmin.net/jobs. Vezi ce poti face pe acolo. Am niste copii care se descurca OK cu forum posting si scriere de continut. Vezi si Elance.com, guru.com, odesk.com … probabil nu stii web design, dar se pot face niste banuti din chestii mai accesibile tie. Nu-i o cariera, dar niste dolari in plus nu au omorit pe nimeni 🙂

  15. @Maria. Iti recomand sa dai o fuga si pe forumul Seopedia (scuze Ramona, nu vreau sa fac reclama). Sunt la mare cautare writterii in engleza, iar in franceza sunt deja raritati. Poti face ceva banuti si acolo. Stiu, probabil nu e tocmai ceea ce ti-ai dori, dar …. poti face un salariu frumusel si din content writting. Si mai misto este faptul ca lucrezi de acasa si iti faci programul cum crezi de cuviinta.

  16. liviu berdila

    Ma intereseaza ce fac altii atat timp cat acele lucruri ma ajuta la ceea ce am eu nevoie. In rest sunt prea ocupat sa caut si sa gasesc solutii pentru problemele mele, nu am nevoie sa ma incarc si cu ale altora. Nu stiu cum o fi sa fac foamea sau sa dorm in cort dar nici nu vreau sa aflu. Faptul ca nu am avut astfel de experiente nu inseamna ca nu mi-as da seama ce inseamna ele si nu inseamna, nici pe departe ca ar trebui sa ma multumesc cu putin.
    Sunt niste lucruri pe care le vreau, nu le am, nu sunt multumit de faptul asta si nu sunt multumit de faptul ca nu mai stiu sa caut si sa gasesc cai pentru a le obtine deci ma simt indreptatit sa fiu suparat, sa fiu pesimist si dezinteresat fata de oricine.

  17. Cert este ca s-au cam infundat toate…nu prea mai merge nimic….sau ma rog merg lucrurile dar..mai lent…!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.