Unde ne oprim cu „investițiile” în copiii noștri?

14
2081
views

Chinezu a deschis o discuție excelentă la el pe blog prin articolul său, atât de interesantă încât aș dori să vă provoc și aici la câteva idei.

Eu vorbesc din punctul de vedere al copilului care nu a fost „stresat” cu extra-curiculare. Am avut mereu pe cineva acasă (ținând cont că trăiam și cu bunicii), iar activitatea mea zilnică însemna joacă, învățătură, discuții în familie. Asta este partea foarte bună, pentru că, așa cum spune și Cristi, sunt mulți copii care-și văd părinții poate în weekend. Nu mai există program de lucru obișnuit pentru mulți adulți din România, obligați să muncească uneori de dimineața până seara, copii sunt trimiși la grădinițe, școli, after-school etc.

În economia timpului familial, deja ciuntit de programul infernal de lucru al părinților și programul școlar al copilului, activitățile respective par încă un mod de a se înstrăina unii de alții (chestie destul de valabilă în unele familii, în care părintele obosit și stresat lasă copilul în grija altora, măcar pentru o oră, chiar dacă de fapt copilul s-ar bucura probabil să fie alături de familia lui, după o zi de înstrăinare.

Foarte interesantă este însă și poziția părinților care au decis să-și lase copiii să facă un sport sau să-și urmeze vreun talent artistic. Am discutat azi cu un client despre puștiul lui de 3 ani și jumătate, înnebunit după karate (asta face momentan la grădiniță, după asta îi spuneam că-l pun pe „felie” cu antrenorii mei) și după tenis, că numără orele până la următorul antrenament. Să nu mai vorbim de puștiul Mihaelei Dămăceanu, Mihnea, care pictează și desenează de mă lasă mască, pe mine cel puțin.

Să nu spun de fiica prietenilor noștri, care ar merge la călărie de 5 ori pe zi și chiar nu e ușor ce face ea. Să nu vă spun că vara trecută a avut o săptămână de „camp” la clubul de echitație în cauză și a fost super încântată. Venea ruptă de oboseală după o zi de stat cu caii (și nu călărește asistat de mult timp, deci chiar are de muncit să strunească ditai animalul), dar ar fi dormit în grajd, dacă o lăsau. Făcea și înot o dată pe săptămână și scotea antrenorul untul din ea. Reacția fetei? Abia aștepta să vină miercurea viitoare să mai meargă o tură.

Mă gândesc că, la fel ca orice în viață, și extra-activitățile astea trebuie făcute cu cap și pe placul celor mici. Degeaba visez eu de pildă să scot dansator, dacă fiu-miu (când va fi cazul) e la fel de talentat ca mă-sa la dansat? Degeaba am dori un nou Pavarotti, dacă până și când e vorba să cânte un La mulți ani încercăm să-l distragem să nu fie ultima ocazie de acest gen pentru sărbătorit.

Mircea a făcut înot toată copilăria. A iubit sportul ăsta, l-a format ca bărbat și spirit. A rămas cu multe experiențe, cu amintiri frumoase, cu realizări. Eu fac acum înot, la peste 30 de ani. Am început de la plimbatul plutei prin apă (ca un copil de 2 ani), acum înot liber. Am început să fac karate la 23 de ani, când colegii de vârstă urlau la noi de la „înălțimea” Shodan-ului (centură neagră), câștigat după 8-10 ani de antrenamente. Ce s-ar fi întâmplat dacă începeam mai devreme cu un deceniu? Sigur nu m-aș fi considerat chinuită și nici abandonată de părinți.

Deci unde tragem linia?

Ținem copilul acasă, pentru a putea petrece timp împreună? Îi găsim câte un „talent” pe care să-l practice, dacă simte că-l atrage? Unde ne oprim cu „investițiile” și cu ce credeți că vor rămâne copiii noștri după 20-30 de ani de la acel moment?

14 COMMENTS

  1. E greu de spus. In special noi cei care nu avem inca micuti, nu stim ce am face in situatiile respective. Eu unul, la ora actuala, recunosc ca mi-as duce copilasul la sport, mult sport. Dar cine stie, pe cand o sa am vreun copil, poate ma sucesc si ii mai gasesc cateva ocupatii.

  2. Fiica mea(pt ca sigur va fi fetita)va face exact ce va vrea si spre ce va avea atractie. Mie mi-ar placea sa mearga la altletism, tenis sau inot, pt ca sporturile astea mi se pare ca modeleaza un corp proportional si feminin. Nu vreau sa ii incarc programul cu “extra” dar nici nu va sta tolanita la tv sau laptop. Voi fi foarte fericita sa o vad ca are atractie catre sport, chiar si pictura sau muzica, numai sa faca ceva, sa o preocupe. Imi doresc sa pot sa ii asigur o copilarie de care sa-si aminteasca cu drag, sa mearga la tara, sa umble desculta prin iarba, sa prindem licurici, sa mergem la pescuit, sa culegem legume si fructe proaspete din gradina. Intr-un cuvant, cam tot ce mi-a lipsit mie. Bineinteles, fara sa o oblig sa faca ceva. Cred ca o copilarie linsitita si fericita, in care sa nu se amestece prea mult cele “lumesti”- griji de orice fel si discutii intre parinti, este baza unei vieti normale, cumpatate si fara complexe sau frustrari.

  3. Partea interesantă este că, de multe ori, copiii se simt atrași de anumite activități fără ca părinții să le ceară să se implice în ceva. Și, zic eu, ar trebui încurajați să încerce orice astfel de lucru. Ar putea fi doar o vremelnică atracție, este posibil să abandoneze după o lună sau să nu fie chiar ceea ce am visat noi. Dar, la fel de bine, ar putea deveni o pasiune sau un drum în viață. Dacă nu încerci, nu ai de unde să știi ce îți place.
    Cu ce vor rămâne după 20-30 de ani? Cu un lucru foarte important. Vor putea merge cu prietenii la bazin să înoate, la patinor, vor cânta la chitară, poate, la petrecerile la care iau parte. Astea ar fi doar câteva exemple. Nu vor face performanță, dar nici nu se vor simți stânjeniți de “neputințele” lor.

  4. Aici se pare că suntem cu toţii de acord. Copilul trebuie să facă ceva spre care simte atracţie naturală, nu neapărat pentru că vor părinţii fiindcă aşa e la modă sau aşa cred ei că ar trebui să facă. Şi nu e vorba doar de activităţi sportive aici, ci de toate celelalte.
    Uite, pe mine m-au “dat” ai mei la liceul de muzică, la vioară. Care atunci nu mi-a plăcut. Ce să zic, de fapt o uram de-a dreptul. Aş fi vrut să fac pian, dar ei au decis altfel. Am urmat patru ani liceul muzical, după care, mutându-ne în alt oraş, am mers la o şcoală normală. Partea bună din tot acest chin a fost că mi-am format o cultură muzicală destul de solidă, mi-am educat gustul pentru muzica simfonică iar după o vreme am constatat că-mi pace mult să ascult vioara. Numai s-o ascult. 😀

  5. Nu trebuie sa ne oprim cu investitiile in copiii nostri. Nu ma refer numai la cele materiale. Orice activitate in afara scolii e binevenita daca e facuta ca hobby si nu ca o impunere.

  6. În primul rând îţi mulţumesc din suflet pentru cuvintele frumoase şi îmi cer scuze pentru reacţia întârziată.

    Întâmplător sau nu, întârzierea chiar are o foarte mare legătură cu subiectul de aici, pentru că este legată de Mihnea şi de exact de aceste activităţi de după şcoală. Nu am scris nimic pe blog şi nici nu vroiam, dar povestesc pe scurt, aici, tocmai pentru a trage un semnal de alarmă părinţilor care nu au limită.

    Mereu am considerat că nu fac parte din această categorie şi tot ce am vrut pentru copilul nostru a fost să îl ajutăm să găsească înclinaţiile pe care i le-a dat mama natură şi apoi să îl ajutăm să le dezvolte. Nu am vrut niciodată să îi furăm copilăria şi să îl stresăm în vreun fel. De aceea, în timpul grădiniţei nu l-am bombardat nici cu limbi străine, nici cu alte activităţi mai mult sau mai puţin intelectuale. Am considerat că aceştia sunt anii, primordial de joacă, pe care nicodată nu îi va mai avea. Şcoala, limbile străine şi stresul vin la vremea lor. Asta nu înseamnă că nu ne preocupă dezvoltarea intelectuală a copilului, ci doar că preocuparea principală a copilăriei mici trebuie să fie joaca. Tot ce am făcut în aceşti ani a fost să stăm de vorbă cu el şi să îi răspundem până la epuizare la interminabilele întrebări, să îi citesc poveşti seara şi să îi explic fiecare cuvânt nou(şi asta se cunoaşte acum, cu brio), să îl ducem zi de zi în parc, cam două trei ore, şi un pic de engleză cu mine.

    Înclinaţia spre desen am descoperit-o pe la 5 ani şi am încercat să o cultivăm cât am putut, fără a-l stresa. Pentru că îşi dorea, a fost la un curs de desen iar anul acesta am reluat acest curs şi în plus, ju-jitsu, pentru că vroia şi un sport. O zi la desen, o oră, sau două iar de 3 ori pe săptămână sportul. Parcă am avut totuşi un feeling că ceva nu este în regulă şi mi s-a părut prea mult. Dar am continuat pentru că el vroia şi oricum trebuie şi un sport. Problema a fost că aceste cluburi nu sunt făcute aşa, ca să facă copiii mişcare. Ele există dacă au rezultate. Şi antrenorii încep cu o presiune. Pe care eu am conştientizat-o târziu. După doar patru luni de frecvenţă, fără absolut nicio problemă, copilul a participat sâmbăta trecută la prima competiţie. Acolo, datorită greutăţii lui, ar fi trebuit să lupte cu copii de 12 ani, adică cu 3 ani mai mari ca el. Am sesizat la el o uşoară teamă dar m-a asigurat că vrea să participe. L-am urmărit cu atenţie timp de 3 zile şi nimic nu era în neregulă. Aparent. La prima oră am fost acolo. Sală foarte mare, cluburi foarte multe, lume FOARTE MULTĂ. Cu o seară înainte venise la ora 21,00 de la antrenament şi nu mâncase decât un iaurt, aşa cum făcuse timp de 2 săptămâni, ca să slăbească, cu speranţa de a intra în lupta cu cei de vîrsta lui.
    Face încălzirea şi apoi vine la noi. Îşi pune capul pe umărul lui taică-său şi apoi spune că nu vrea să lupte, începând să plângă, fără să spună nimic. L-am întrebat dacă nu mai vrea să lupte şi a confirmat. Am ieşit din sală şi el începuse să se împleticească şi să nu mai poată vorbi. Nu vă mai descriu în amănunt tot ce a urmat, că deja am scris prea mult. Vă mai spun doar atât: după panica de rigoare, medici, salvare, tomo, eeg, neurolog, etc. copilul se trezeşte şi primul lucru a fost:”cred că l-am dezamăgit foarte tare pe sensei”. Să râd şi să plâng nu altceva. După o zi de coşmar, râdeam că îl auzeam vorbind coerent şi aş fi plâns de ciudă. Tot ce trebuia să facă era să spună:”mami, nu vreau să lupt.” Atât şi nimic mai mult.

    Am scris doar pentru a avertiza. Mihnea al nostru e bine, slavă cerului, dar trebuie să înţelegem ce s-a întâmplat şi asta înseamnă specialişti şi discuţii. Pentru că toate analizele posibile şi imposibile au ieşit bine, şi spun din nou, slavă cerului.
    Dar ce s-a întâmplat tot nu înţeleg. Iar asta a fost cu un copil ultrasociabil şi comunicativ, care niciodată nu a dat nici cel mai mic semn de superemotivitate sau de teamă.

    Şi totuşi este doar un copilaş, aşa cum bine am observat.

    Aşadar, cel puţin până la toamnă, rămâne doar desenul şi joaca în parc, de care nu prea mai avusese timp în ultima vreme.

    Dojo, am vrut să îţi scriu pe mail, să îţi cer o părere, dar nu prea m-am putut aduna.

    Mulţumesc din nou, şi scuze pentru cât m-am întins şi pentru eventualele greşeli de typo, că nu mai am timp să recitesc fluviul acesta.

    O săptămână frumoasă!

    • Mihaela, trebuie sa faca sport intr-un mediu mai putin competitiv. La noi la sala nu erai obligat sa lupti si mi se pare cretin (sorry de cuvant) sa pui un copil la varsta asta sa intre in competitii de kumite. Eu, la 23 de ani, am refuzat sa intru pe sectiune de lupte si am participat doar la kata. Ar putea si el sa faca ceva de genul. Daca nu i se permite la clubul in cauza, cauta alta scoala de karate. E pacat sa se lase.

      Frica i-a venit din situatia de a intra pe ‘tatami’, nu datorita antrenamentelor.

      Deci poate alege sa se antreneze ca si pana acum si sa nu participe la competitii (cazul meu) sau sa intre doar la kata. Nu trebuie toti sa fie rocky 🙂

      Sa ma tii la curent cu pustiulica. Isi va reveni, ca e luptator. dar asta a demonstrat clar ca nu toti copiii sunt pentru lupta si ca probabil ar fi cazul ca sensei sa se mai relaxeze un pic.

    • PS: si inca o chestie .. Mihnea e centura alba, parca. ce mama dracului cauta un copil sub centura oranj macar (deci cu 1-2 ani de sport la activ) la competitii de kumite? S-a tampit instructorul? Nu duci un incepator la cafteala, decat dupa ce da dovada la antrenamente ca il tine sa se bata si ii place. Plus ca are nevoie macar de un an de antrenament serios sa poata face si altceva decat sa dea cu stangul in dreptul.

      • Cam asta mă tot întreb şi eu acum şi când bombăneam cu soţul meu, Mihnea tot să îi ia apărarea: “mami, dar sensei nu a obligat pe nimeni”. Iar noi toţi, habar nu am avut ce competiţie este aceea. Dar şi eu, dacă aş fi stat acolo, la fiecare antrenament, poate sesizam presiunea creată. Ştii, că am avut eu un feeling, de nebine, dar mă gândeam că sunt pe dinafara subiectului. Tot derulând fazele, sunt sigură că cel mai tare l-a speriat faptul că ar fi luptat cu cei mai mari. Pe lângă emoţia generală, bineînţeles.

        Şi noi, tot ce vroiam era să facă copilul mişcare. Nici prin cap nu ne trecuseră competiţiile, dar la dorinţa lui de participare, nu ne-am opus, neputând să ne gândim la aşa ceva.

        El este exact ca înainte acum, dar îţi dai seama că pentru noi, rămâne teama unei astfel de posibile reacţii, la lucruri absolut obligatorii, cum ar fi examenele, nu la altceva.

      • Bun, probabil nu l-a fortat nimeni, dar a vrut si copilul sa fie in rand cu ‘lumea’. Daca e OK, lasa-l in pace sa se antreneze si sa se bucure de miscare. Chiar daca nu face competitie acum.

        Reactia lui a fost NORMALA. I-a fost frica. Asa cum ii este oricarui om, in momentul in care il pui intr-o asemenea situatie. Eu aveam peste 20 de ani si aveam emotii la fiecare serie de kumite din antrenament, desi se lupta non-contact si nu mergeam la competitii. Gandeste-te cum este pentru un copil fara experienta (4 luni de karate e vax), intrat direct in emotiile competitiei si in fata posibilitatii de a lupta cu copii mai mari decat el ca varsta. A reactionat ca orice om normal 🙂

        Eu am mers la o singura competitie, la kata. De fapt nu aveam 23 de ani, ca eram centura oranj, deci aveam cam 2 ani de antrenamente. Si eram praf de emotionata, ca mi-era jena sa-l fac de rahat pe instructor. Daca eu, ADULT, aveam inima in gat, imagineaza-ti cum s-a simtit copilul. Si eu nu riscam sa mi-o iau in freza de la un copil mai mare, ca aveam plan de ‘balet’ la kata.

        E bine sa invete ce e ala stres, sa nu clacheze la orice rahat, asta era insa o situatie, zic eu, un pic mai speciala, mai ales pentru un copil.

        Karate-ul ii face FOARTE mult bine. Pe langa dezvoltarea fizica (ce se va vedea si mai bine odata ce creste si se maturizeaza), pana la faptul ca invata respect, disciplina, ce inseamna sa-ti depasesti limitele etc. Daca ii place asta, zic ca ii va face tare bine. Eu, adult, am avut numai de castigat, ma gandesc ca pentru el va si chiar si mai misto 😉

  7. @Dojo În primul rând nu ne oprim. Investiţia se face până la un punct în care refuză ei singuri ajutorul nostru.După ei, dacă devenim bunici investim în nepoţi.Uite aici am scris ceva scurt despre atletism http://uncopilsioghinda.wordpress.com/2013/04/25/data-viitoare-imi-iau-adidasii-sau-copiii-si-atletismul/ iar aici despre investiţiile financiare în viitorul copilului http://uncopilsioghinda.wordpress.com/2013/04/10/cum-iti-protejezi-financiar-copilul/
    @

  8. Pe vremea când Dojo era foarte jună (atât de jună încât purta şorţuleţ albastru şi pompoane, nu avea încă nici cravata de pionier), nişte dăştepţi aveau şi ei idei de-astea, dar formulate în limbajul epocii.

    Adică nu “îmi încurajez copilul să facă xxxxx” ci “îmi dau copilul la xxxxx”. Un cuvinţel de 3 litere care face diferenţa.

    Cluburi de stat existau gârlă, fiindcă Răposatul de la Ghencea credea că el încurajează sporturile, antrenori care îşi trăgeau mucii pe lângă clubul de stat (contra cost…) erau şi mai mulţi, răsăriseră ca ciupercile după ploaie.

    Dar fiindcă era “iepoca raţiilor şi cozilor”, şi la club era vopsit gardul, dar înăuntru niciun leopard, fiindcă murise şi el de foame.

    Asta însemnând că dotările clubului erau cele la care te puteai aştepta în “iepoca raţiilor şi cozilor”, adică deloc, iar antrenorul era şi el cetăţeanul tipic al “iepocii”, adică nu vedea realitatea decât filtrată prin sticla de Săniuţa.

    Ghici cine trăgea ponoasele pentru faptul că antrenorul nu-l învăţa nimic, clubul era doar un cuib de gândaci, banii (mulţi!) puşi deoparte de părinţi pentru asta se topeau degeaba în alte buzunare? În capul cui se spărgea tot, inclusiv sticla?

    Cam asta e diferenţa dintre puştiul modern care “simte că-l atrage ceva” şi puştiul Generaţiei Cu Cheia de Gât, care “era dat undeva”.

    ~Nautilus

  9. cand eram copil parintii m`au inscris la Palatul Copiilor, ma duceam de 2 ori pe saptamana la pictura/desen, imi placea mult de tot si m`am tinut de activitatea asta ani de zile.
    vara aveam abonament la bazinul in aer liber, toti copiii erau acolo si inotam, stateam la soare, era mare distractie. tot acolo am invatat sa inot de la o varsta mica.
    sport in mediu organizat nu am facut dar ma jucam in spatele blocului sau mergeam cu bicicleta.
    am mai avut si activitati care au murit din cauza lipsei mele de interes: limba germana, pianul.
    parintii mei nu m`au fortat sa fac o gramada de lucruri dar daca observau ca aveam inclinatii spre ceva incercau sa`mi cultive talentele in directia aia.

    • Probabil cea mai buna solutie: sa studiezi putin spre ce are ala micu aplecare si sa cultivi exact talentele in cauza 😉

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.