Cum îți distruge un copil viața

11
2371
views

Observ la mulți tineri ideea că un copil, odată ce se naște, le va face praf viața: de la probleme de look (femeia se va face ca o junincă), la terminat programul de concedii și orice urmă de viață personală. Nu, nu doresc să mă transform într-un apostol al nașterii copiilor, mai ales că și eu am avut rezervele mele ani buni, până am simțit că acum este momentul.

Mi-ar plăcea să pun însă pe listă temerile cele mai des întâlnite (pe unele le-am avut și eu) și ce concluzii am tras eu după acuș’ 8 luni de „mămicenie”. În continuare cred că e bine să faceți un copil CÂND simțiți voi. Dacă nu veți dori niciodată, nici asta nu cred că e un capăt de lume, nu toți oamenii trebuie să aibă și urmași. Acum însă hai să vedem cum (cred unii că) ne distrug copiii ăștia viața:

1. Mă voi face cât dulapul

Cu riscul de a vă irita, recunosc că a fost una din temerile mele. Am avut mereu un orgoliu exacerbat în ceea ce privește corpul meu și, cu toată modestia care mă caracterizează, recunosc că nu am arătat chiar rău. M-am lăudat mereu cu abdomenul meu plat și bine lucrat (chiar cu „pătrățele”, pe când mă antrenam serios în dojo)

Aș minți dacă nu aș recunoaște că, odată ce a început să-mi crească burta, am avut o vagă senzație de tristețe, gândindu-mă ce frumos am arătat odată. Normal, din fericire hormonii ăștia nu s-au jucat prea mult cu bibilica, așa că am învățat să-mi privesc burta cu dragoste, pentru că, deși nu mai era abdomenul ăla de sportivă, acolo, sub rotundul tot mai vizibil, creștea prințesa mea.

Am avut un moment de tristețe și de „pustiu” a doua zi după cezariană, când făceam duș și-mi spălam cu grijă burta încă vizibilă, dar goală. M-a încercat un gând amar, simțindu-mă ca o epavă, ca o cameră pe care a părăsit-o chiriașul ei drag pentru totdeauna. Am rămas acolo cu un gol mare, cu un uter încă uriaș, plus o tăietură deloc mică. Mi-a luat din nou câteva secunde să-mi alung gândurile negre, știind că după perete, pe patul meu de spital, dormea „chiriașul” în cauză. Nu aveam s-o mai simt niciodată în mine, dar avem o viață întreagă împreună.

Am pus 15 kilograme (dacă socotim că am ajuns la 50, după 3 săptămâni de grețuri). Dacă socotim că aveam 53 de kile, când am rămas gravidă, am pus în plus doar 12. 1,70 și 65 de kile măsuram în seara fericitului eveniment. Am prietene care ne-gravide cântăresc mai mult și unele nu-s nici atât de înalte. Știu și femei care nu și-au mai „revenit”, știu destule care au 2-3 copii și arată de-ți stă ceasul. Nu e deci nicio regulă.

Ca fostă „pițipoancă” foarte atentă la kilograme, pot spune că, deși mai am vreo 4 în plus, față de cât aveam înainte de a începe această aventură, nu prea mă mai deranjează. Sunt o mamă activă și cred sincer că îmi voi recăpăta aspectul sportiv, chiar dacă acuș’ bat în 40 de ani (deci și de aici apar probleme).

2. Nu voi mai avea viață socială

Aici e cu dus-întors. Eu și consortul nu suntem genul de oameni care rup cluburile. Am cam trecut de vârsta în cauză (nici pe atunci nu gustam chestiile astea în mod deosebit), plus că în general preferăm să mergem la prieteni în vizită și apoi să stăm acasă. Ieșim la plimbare, la cumpărături etc.

În momentul în care ai copil este clar că descoperi că ai afinități și cu alți indivizi (în general sunt și ei părinți) și poate că relațiile cu alții se răcesc, pentru că tu ai copil și ei nu. Încerc să nu tâmpesc lumea cu toate realizările tinerei moștenitoare, dar adevărul este că sunt fascinată de ce-i poate pielea și mă mai scapă gura. Dacă interlocutorul nu are chef de amănunte, poate simplu să-mi taie avântul, că nu mă supăr.

Ies mult din casă, mai ales că doresc să o scot pe junioare la plimbare. Îs deja cunoscută prin cartier ca nebuna cu fata în marsupiu, care se plimbă de 2-3 ori pe zi, indiferent de vreme. Fii-mea este deja cunoscută ca o mică vedetă, chiuie de bucurie, când vede orice animal (porumbel, câine, pisică), râde la oricine o bagă în seamă. Recunosc sincer că, dacă nu era ea, stăteam bine merci în casă, că nu mă trăgea ața afară.

Mergem cu ea la cumpărături fără probleme, am ieșit la restaurant (drept e că în concediu, că aici nu ne înghesuim să mâncăm în oraș). Nu simți că ai un bebeluș cu tine. Dacă este hrănită și odihnită, e mai mare plăcerea să te duci cu ea prin oraș.

Depinde deci ce fel de viață socială ai și cât de permisivi sunt prietenii cu tine. Dacă îi oripilează ideea de a vedea un bebeluș, atunci îi pierzi. Dacă rupeai ușa cluburilor în fiecare noapte, probabil va trebui să te liniștești o perioadă. Dacă însă aveai o viață socială din asta mai potolită, nu prea are copilul ce să dea peste cap.

3. Nu voi mai putea călători

Pe mine mă amuză un pic chestia asta, când mulți dintre cei care spun asta poate ies 2 săptămâni într-un an. Ceea ce nu este rău, dar nu e o temere întemeiată. Noi am călătorit câte 6 luni pe an, înainte să rămân gravidă, plus 2 luni petrecute în Spania. Da, ne-am asumat faptul că va trebui să o luăm mai ușor, deși am decis că voi călători cu copilul imediat ce se va putea.

Și s-a putut. Ne-am făcut tradiționala ieșire în Croația cu puștoaica, pe când avea mai puțin de 6 luni (le-a împlinit cam pe la mijlocul sejurului). Am mers cu mașina (destul de multe ore), am făcut plajă, am vizitat una-alta. Sigur că nu am putut să mă trambalez de colo-colo ca în anul anterior de pildă, dar nici nu mă așteptam. Au fost și seri când am preferat să stau în cameră cu fata (deja dormea, dar nu o las nesupravegheată), decât să ies la restaurantul de vis-a-vis – culmea este că aveam un baby monitor ce „bătea” și acolo.

Am plecat de acasă cu ideea că nu merg în concediu pentru mine, ci pentru copil. Așa că nu mi-a fost greu să renunț poate la câte o plăcere, mai ales că asta însemna să stau cu prințesa mea, pe care o ador. Deci, deși spuneau prietenii că parcă sunt pedepsită, eu de fapt eram foarte încântată să fiu cu copila. Iar ea a fost incredibil de echilibrată și de relaxată, de n-a știut niciun vecin de acolo că noi de fapt umblăm cu un bebe.

Încă nu am decis dacă plecăm la cumnata în Spania să o vizităm în iarnă sau în primăvară și singurul „dacă” este de fapt legat de vreme. Am curaj ACUM să urc în avion cu fata și să plec fără nicio problemă. Am început să dezbatem și problema unei călătorii transatlantice (să vadă și ea „Marele Măr”), probabil așteptăm până mai crește, să poată vedea și înțelege ceva. Sau poate nu …

Depinde deci de voi și de copil. Sunt cupluri care au fost nevoite să rămână acasă până a împlinit copilul 5 ani, sunt cupluri care au plecat în concedii cu sugari mici. Nici asta deci nu e o regulă, cu niscaiva curaj și un copil relaxat, puteți călători bine merci.

4. Nu voi mai avea timp pentru mine

Nașa Nadiei (mai întâi de asta prietena noastră foarte dragă) spunea o chestie super mișto, când „americanca” de cumnată-sa motiva durerea în dos față de copil (pe care o afișa cu nonșalanță din când în când) – I need to have me time – cu o replică pe care eu o iubesc și am adoptat-o cu nerușinare: me time is time with my child.

D., că tot o bârfim, după o zi petrecută pe coclauri (de pe la 3 dimineața până la prânz pe diverse zboruri NYC – destinații exotice și nu prea depărtate totuși), are încă creierii la ea să-și ia fata de la școală, să o hrănească, să facă lecții, să se joace etc. Se culcă pe la 9 seara și la 2 noaptea e sus. Nu apucă să doarmă în timpul zilei, eventual mai recuperează în câte o zi de „relaș”, deși chiar și atunci tot după fundul copilului stă.

Și face asta zi de zi, de cel puțin 8 ani jumate, de când are copil. Fără să se dea rănită, fără să-și urască fata. Este prezentă în viața ei, se ocupă de copil cât de bine poate.

Sigur, ea poate este o extremă, dar se poate și așa. Și chiar dacă tu de acum te îngrozești, tu de atunci e posibil să gândești altfel.

Pentru mine „me time” nu prea există, decât puțin, după ce adoarme fata. În puținele ore (că mai dorm și eu noaptea) încerc să muncesc, să mai fac una-alta pentru copil, să nu-mi ignor nici jumătatea, că el chiar nu are nicio vină că m-a troznit pe mine cheful să fiu mamă eroină.

Când este fata treaza, sunt și eu prin zonă. Chiar dacă se joacă cu ta-su sau cu bunica, undeva sunt și eu, măcar cu urechea. După câteva minute oricum începe să-și manifeste dorul de mine. Din momentul ăla sunt la datorie: mă joc cu ea, o hrănesc, o schimb (de haine și Pampers, că-mi place fata, deci o păstrăm 🙂 ), o plimb etc. Ne „luptăm” de zor, râdem, ne hârjonim. Sigur că-mi stă „lucrul” în orele respective, dar mi-am asumat această situație și momentan ne descurcăm și așa. Am avut parte de clienti excepționali, care au înțeles că timpul meu de lucru este mai special și mi-au acordat un timp de lucru ceva mai lax. Le mulțumesc și știu ei că apreciez asta.

Sunt tot mai atentă cu timpul pe care-l petrec, tocmai pentru că în acest moment este singura resursă de care nu prea dispun. Și, dacă tot am privilegiul de a-mi crește copilul de acasă, nu doresc să o ignor ore întregi, doar că am de lucru. E un echilibru greu de găsit, sunt zile în care nu-mi prea iese, dar merge totuși. Copila crește frumos, este fericită și relaxată, iar pentru mine asta contează cel mai mult.

5. Mă va băga în faliment

Și aici e o discuție lungă. Dacă e să compar costurile avute că mi-am luat mașină pe leasing (deci am pierdut mii de euro amboulea), zic că fata încă nu m-a falimentat. Dacă e să calculez costurile unei șederi peste ocean de jumătate de an (deși aveam masă-casă), încă stăm bine.

Ar fi greșit să spun însă că un copil nu înseamnă costuri serioase. Unul dintre motivele pentru care nu mi-am dorit copil decât acum a fost și faptul că nu credeam că putem dispune de banii necesari pentru a avea totuși un trai relaxat în aceste condiții.

Chiar am scris un articol despre cât costă o naștere în România, am povestit despre experiența mea la Clinica President, asistată de medicii mei, Dr. Florina Todoruț și soțul dumneai, Dr. Attila Fogarassy. A fost un eveniment cu adevărat excepțional, am fost tratată minunat, cu multă atenție și chiar umor.

Da, experiența în cauză nu a fost ieftină, la fel cum nu este ieftin să crești un sugar. Scutecele, formula, hainele (pe care fii-mea le schimbă la o lună jumate, că a crescut ca un bambus) te aduc spre 600 de lei pe lună ca nimic. Poate nu e o sumă enormă pentru unii, dar multe familii au ce face cu 150 de euro pe lună. Și abia am început, că încă nu are nevoie de încălțări nu ști de care, nu dau fondul școlii, nu trebuie să-i cumpăr încă laptop.

Sunt milioane de familii care cresc copii și în condiții financiare mai puțin strălucite. Pănă la urmă, dragostea de părinte și atenția față de copil fac minuni. Chiar dacă pruncul nu are cel mai nou smartphone, credeți-mă că va supraviețui, atât timp cât este iubit și îngrijit.


Se face acuș’ anul de când nu mai suntem doar noi doi. Un an plin de bucurie și de descoperiri. Am reușit să ne și păstrăm creierii și relația (da, poți găsi timp și loc chiar de sex, că nu e treaz copilul 24 din 24), dar am câștigat atât de mult pe lângă.

Am descoperit în omul pe care-l iubesc un tată minunat, plin de duioșie și de răbdare. Eu m-am transformat în mama leoaică de multe ori, cu riscul de a mai mușca din când în când, dar mă bucură noua postură și mi-am intrat repede în „rol”.

Copilul ne răsplătește zilnic cu prezența și drăgălășenia ei. Este deșteaptă și plină de energie, mereu pusă pe șotii. Și când ne privește, cu ochii ăia de copil, pur și simplu simți că te topești.

În concluzie, că iar m-am întins ca în zilele bune de blog: nu vă speriați de postura de părinte, că nu-i necuratu’ atât de negru. Vă va schimba viața, dar în general o face în bine. Cugetați adânc la asta și, când vă simțiți gata, haideți în echipa aceasta. E greu uneori, dar e atât de frumos.

papa

Gălușca, murdară de spanac pe botic, pozând pentru ta-su

11 COMMENTS

  1. Cred ca cei care au astfel de scuze, mai bine ar fi sinceri cu ei : sa recunoasca fie ca nu vor copii, fie ca nu se simt pregatiti pentru asta deocamdata.
    Restul se rezolva toate :).

  2. Frumos textul, frumoase ideile, minunat entuziasmul iar fetita este ca devarat deosebita! Felicitari! Doar ca tema pusa in discutie nu este rezolvata. Eu sunt o mama in varsta a patru copii pe care i-am crescut singura fara nici un fel de ajutor. Ca mama sunt foarte fericita. Copiii mei sunt toti oameni in toata firea pe care i/am ajutat sa isi implineasca visele si fiecare sa faca ceva cat mai apropiat de pasinea personala.Nici unul nu facut specialitatea mea si a sotului meu si nici unul nu a mers pe urmele celuilalt pentru ca asa era mai usor. Si asta doar cu ajutor de acasa adica fara meditatori iar relatiile mele cu ei au fost si sunt foarte bune si acum la varstele pe care le avem. Dar ca sa ajungem aici eu a trebuit sa renunt total la locul de munca si intr-un fel sa ma deprofesionalizez Pasiunea mea care era meseria mea este doar un hobby.Acum am 67 de ani si privind inapoi pot spune ca cei patru copii ai mei care ma fac o mama fericita, m-au facut alta femeie si alt om decat cel care visam la 20 de ani sa ajung. Copii nu-ti distrug viata dar ti-o schimba total din toate punctele de vedere si daca nu fac asta inseamna ca nu esti o mama totala ci doar cu un sfert de norma. Ii doresc lui Dojo multa sanate si putere si talentul de a/si face din fiica ei cea mai buna prietena.Si sa scrie din nou pe aceeasi tema dupa varsta de 50 de ani.

    • Doamna, m-ati emotionat! Sa fiti sanatoasa si sa va bucurati de copii si de nepoti si sa vi se intoarca aceasta daruire de mii de ori! Parca am auzit-o pe mama cand v-am citit, ea este cea mai buna prietena a mea si a surorii mele si nu cred ca a fost vreun moment cand nu ne-a sustinut sau incurajat. @-Dojo, comentariul doamnei este pe masura articolului tau 🙂 Tare imi place sa te citesc.

  3. Un copil nu-ti distruge viata ci doar ti-o schimba. La punctul 4 eu as fi bagat ceva si despre bunici. Pe mine bunicii copiilor m-au ajutat enorm, daca am vrut sa merg undeva unde nu se putea merge cu copilul (de exemplu la teatru sau la o petrecere) mama era tot timpul disponibila, ba chiar se bucura ca poate petrece mai mult timp cu nepotii. Si bunica cealalta, la fel. Mi-au fost de un real ajutor.

  4. adorabil articolul.
    Am invatat ca e mai usor sa blamam maternitatea decat neputintele proprii. Cand nu mai avem pe cine da vina (mama, statul, vremea), dam vina pe copil.

    Eu sunt una din persoanele cu venit redus, si copil care a mers cu mine la cumparaturi, spectacole, ginecolog, etc. C’est la vie, c’est ma vie, am o noua viata, e frumoasa, dar e diferita.

  5. 🙂 nu-i usor sa fii parinte, insa nici n-as schimba asta pentru nimic in lume. foarte rar simt lipsa unei vieti sociale, pentru ca sunt fericita si multumita sa ii car dupa mine peste tot, si chiar n-am nevoie sa ies fara ei “sa ma distrez”. mi-ar placea sa am aproape prietenele cu care sa ma vad la cate un suc sau o cafea, insa chiar si atunci i-as lua cu mine.
    singurul lucru pe care il mai fac fara ei, e sa merg cu bicicleta, fiindca imi lipseste sportul. insa imediat ce mai creste un pic si pufosul, o sa mergem cu totii sa facem muschi 😀

  6. Nu am mai intrat pe blog de când ai scris că ai născut și acum când am citit postul ăsta am avut un șoc când am văzut mogâldeața ta atât de mare. Ce repede trece timpul. Să fie sănătoasă! E adorabilă!

  7. Esentialul e totusi cam altul: a avea un copil inseamna o schimbare foarte personala, destul de adanca si in fapt ireversibila. Motiv pentru care imi pare ca-i mai putin invaziv la o adica sa povestesti lumii despre sex (sa faca, sa nu faca, asa ori altfel etc) decat sa povestesti despre a deveni parinte (indiferent in ce directie). Dar na, lumea exprima temeri cam dupa cum virginele exprimau temeri si primesc deci la schimb comunicari cam tot la fel de utile cum primeau si ele.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.