Banca de ani

3
1069
views

țrrrrr” se aude dinspre ușa de la intrare.

Cine e?” întreabă bunica mea.

Tata”.

… care tata? Tata e aici?” intru și eu în discuție cu maturitatea și tupeul celor 6 ani.

Până la urmă intrusul miștocar a fost lăsat înăuntru. Era sora bunicii mele, mătușa C.

În câteva minute casa răsuna de râsul ei zgomotos. Era trupeșă, frumoasă și plină de veselie. Nu știu să fi cunoscut un om mai plin de viață și de umor. Aveam să aflu mai târziu că toate râsetele ei ascund o mare dramă personală. Era nefericită, nu se înțelegea de nicio formă cu soțul, era deja la cuțite și cu fiica ei, deja matură, începuse să bea. Pentru ea micuța vacanță din acel Crăciun a fost o bulă de aer de la greutățile cu care se confrunta zilnic.

După câteva luni, când s-a încălzit, am vizitat-o cu ai mei în orășelul de munte în care locuia. A fost o gazdă minunată, la fel de amuzantă și de plină de viață cum mi se păruse la prima întâlnire. Viața ei nu era însă mai frumoasă, știa doar să fie o gazdă excelentă.

Soră-sa a luat-o deoparte și s-a chinuit să o convingă să vină la noi în Timișoara. Era asistent medical, o tipă deșteaptă și descurcăreață, sigur nu murea de foame. Plus că mai eram pe vremea Împușcatului, așa că, dacă tot erau member de Partid, găsea „tătucu” ceva și pentru ea.

Nu dorea să-și părăsească soțul, chiar dacă relația lor era deja un teatru de război.

A mai trecut ceva timp și a venit Paștele. După cum puteți bănui, eram preocupați cu mielul, cadouri și Învieri. Surorile s-au povestit la telefon, totul părea în ordine.

În a treia zi de Paște am primit un telefon. Se spânzurase. Niciunul dintre vecini nu putea să creadă că a făcut așa ceva, deși e drept că, la întrebarea „ce mai faci” le-a răspuns „mă pregătesc să mă spânzur”. Cine ar fi crezut-o? Mereu glumeață, mereu cu replici comice, toți credeau că e doar încă o glumă de-a ei. Nu a fost.

Pentru bunica mea moartea ei a fost un mare șoc. Au fost 13 frați în total și au murit deja 11. Una de mic copil, un frate în război, unii de boală sau de bătrânețe. Dar nicio moarte nu a marcat-o atât de mult. Era inexplicabil că un om atât de vesel (aparent cel puțin), ar putea să fie de fapt atât de chinuit, încât să facă un asemenea gest.

Peste vreo 3 decenii (aproape), fiica ei a venit la noi câteva zile, cât făcea niște investigații medicale. S-a aflat ulterior că are cancer uterin, a făcut operație (histerectomie), a urmat câteva tranșe de „chimio”. A vorbit cu mătușă-sa (bunica mea) aproape zilnic, a mai venit pe la noi, până prin toamnă.

A moștenit același simț al umorului, ca și maică-sa, genul de om plin de viață, cu care pleci la drum lung fără să te plictisești. Fără ifose, glumeață și plină de vervă. Am asistat pas cu pas la fiecare etapă a bolii ei. Din păcate nu s-a făcut mai bine, deși ne-am dorit mult de tot. De Crăciun au sunat-o ai mei să vedem ce mai face (continuau sa vorbească măcar o dată la două zile, dacă nu zilnic). Era rău de tot. Ultimele ei cuvinte au fost „iartă-mă tanti, nu pot vorbi. Să ai sărbatori fericite!”.

A murit în a treia zi de Crăciun, acum mai puțin de o lună. O coincidență macabră, ținând cont că mama ei murise în a treia zi de Paște, cealaltă mare sărbătoare a creștinătății. A luptat până la final pentru viața ei, dar tot pe la 50 și ceva de ani s-a stins.

Acesta nu este un articol despre cât de greșit este să te sinucizi. Cred că avem dreptul să alegem ce facem cu viața noastră, așa cum cred că avem dreptul să decidem ce facem cu viața din noi.

Mă gândeam însă cum mama ei a renunțat la vreo 20-30 de ani (la cât de longevivi erau unii frați, zic că mai trăia 30 de ani ca nimic), iar mătușa mea s-ar fi bucurat probabil să mai aibă măcar 5-10 ani. Avem bănci de bani, bănci de spermă și celule stem, bănci de organe. Ce bine ar fi să existe și o bancă de ani, unde anii pe care nu-i mai apucă unul sau altul să fie primiți de cei care chiar doresc să trăiască. Știu că sună copilăresc, dar e încă o ironie a vieții, să vezi oameni care luptă pentru fiecare secundă de viață și alții care nu-și mai doresc nimic altceva decât liniștea eternă.

3 COMMENTS

  1. O poveste trista… M-a emotionat foarte tare!!! Cred ca daca ar fi putut, sora bunicii tale ar fi donat anii ei de viata pentru fiica ei care si-ar fi dorit atat de mult sa traiasca!!!

  2. trista povestea.
    Am impresia ca sunt persoane care isi ascund problemele sub glume si ras. Problema insa ramane acolo, si roade,asa ca in spatele zambetului,se ascunde in spatele lasitatii sau fricii de a incerca si a reincepe viata. Asta a dus la sinucidere, la cancer…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.