Despre cum mușcă un ciobănesc și cum arată un sistem medical în curs de însănătoșire

9
763
views

Joi, 7 iunie, 2018. Genul de zi care începe prost și se sfârșește chiar și mai și, de-ți dorești să dormi măcar 48 de ore și să scapi de ce-ți mai este rezervat până la ora 24.

A început însă normal, cu Nadia mormăind cu lacrimi în ochi „mama, nu viau să merg la ghediniță”.

Cunosc refrenul de un an deja, mi-l cântă în fiecare zi.

Am liniștit-o rapid, că e ULTIMA din anul acesta școlar, pentru că preconizam că „mâine” plecăm la hacienda (după cum mi-a dat ideea un vecin să numesc „moșia”) și săptămâna viitoare oricum nu se mai fac multe cursuri, că e ultima oricum.

Așa că era clar ultima zi, după aia, până în septembrie, urma să o las în treaba ei.

Plecăm la grădiniță cu domnul Gu după noi. Pe drum, trece o mașină pe lângă noi și tembelul sare la ea, de era să facă biata șoferiță infarct, că-l lovește. Nu a avut ocazia, că l-am ținut din lesă bine, apoi l-am boscorodit tot drumul de inconștient ce este.

Ajungem la destinație, leg nesimțitul de gard, ca de fiecare dată, și intru cu fata.

Îi dau crocșii falși în picioare și-i repet a zecea oară că e ultima zi, că stă nici 3 ore și vin după ea. Planul era să merg acasă, fac mâncare, o porție de înghețată cu căpșuni, apoi o recuperez. Mă gândeam să-i spun lui Mircea să luăm după-masa o piscină mai mărișoară pentru la sat, să o ducem a doua zi cu noi.

Dar, când omul plănuiește, Dumnezeu râde. În cazul ăsta cred că se tăvălea pe jos deja.

Face fata câțiva pași pe scări spre grupa ei, când începe să urle: „Au, pantoful, au!”

Scot sabotul de spumă din picior și văd o VIESPE. Cum drac’ a ajuns o viespe în sabotul ei din dulapul de grădiniță rămâne un mister, dar e genul ăla de freak accident, ce se întâmplă și te miri ca prostul. Din păcate pentru noi, ăsta era versiunea ușoară.

Bun, iau fata în brațe mergem împreună la baie și pun cotoiul sub apă rece, apoi o duc tot în brațe sus în sala de grupă.

Intru în grupă și-i povestesc doamnei ce s-a întâmplat. Piciorul arăta OK, se vedea o minimă înțepătură. Am stat cam un sfert de oră acolo, să văd cum se mai simte, apoi am plecat, cu promisiunea că, dacă e ceva, mă sună doamna și iau fata.

Nadia era deja bine merci, din nou supărată că o las, dar cu piciorul în ordine.

Iau potaia de lesă și plecăm spre casă, unde, ca o mamă și soție de excepție, pun de o ciorbă, fac înghețata fetii și pregătesc carnea și niște cartofi pentru fript. Puse toate frumos și gata să fie băgate în tigaie, când mi se întorc odoarele acasă.

Plec cu tovarășul Gu să luăm fata de la „facultate”. Este plină de vervă, nu o mai deranjează piciorul deloc, o salută pe educatoare cu bucuria omului ce intră în vacanță. Ne alipim de o prietenă din blocul vecin și venim cu puradeii pe stradă, flecărind de-ale noastre.

Gu merge în spatele meu, aproape lipit de ziduri și porți. Are o teamă suspectă de spații deschise, poate și pentru că nu vede bine cu un ochi, poate din copilăria lui traumatizantă, nu știu.

Dintr-o dată se oprește în loc și începe să urle.

Trag de lesă și nu vine.

Mă întorc complet spre el și văd că de sub o poartă iese cam jumătate din capul unui câine care și-a înfipt colții în piciorul lui și-l trage spre el.

Las lesa din mâini, câinele se întoarce spre agresor, îl mușcă de-i scoate din cap prostiile și toți suntem fericiți.

Asta e varianta de oameni normali, eu din păcate însă nu mai judec la rece, așa că fac o mare tâmpenie.

Trag de câine spre mine, în speranța că forța noastră cumulată îl face pe celălalt să-i scape laba dintre dinții încleștați. Nu, nu merge. Gu agonizează, de iese lumea în stradă de la casa de lângă.

Faptul că eu trag de el, aproape să-l sugrum în zgarda de forță nu merge, așa că mă întorc complet spre scena de groază gândindu-mă să calc pe labele ce se ițesc de sub poartă și așa să-l fac pe câinele în cauză să-mi lase ciobănescul în pace.

Gu urlă în continuare ca eviscerat pe viu și își înfige colții în coapsa mea. Scurt, dar puternic. Din instinct îi bag măna pe gură și-l prind de maxilar, să-l împiedic să mă mai capseze. Cumva câinele de sub poartă îi scapă piciorul din gură și-l trag pe Gu departe de pericol.

Boscorodesc despre cretinii care lasă spații așa de mari sub poartă, de poate câinele să muște trecătorii și mulțumesc cui m-o auzi acolo sus că nu au fost mușcați cei doi copii, care erau cu noi. Nici de potaia de sub poartă, nici de al meu.

Când au văzut ce se întâmplă, cei 3 însoțitori ai mei s-au tras strategic la 2-3 metri de noi, deci erau în perfectă siguranță.

Nadia este însă în lacrimi și-mi arată disperată mâna mea dreaptă pe care se vede puțin sânge. E o zgârietură mică, probabil cum mi-am înfipt fără menajamente mâna în gura lui Gu.

Mă întreabă de ce m-a mușcat Gu și îi explic că nu a vrut, că pur și simplu a fost speriat și m-am băgat eu unde nu-mi fierbea oala. Câinele este pleoștit, se așteaptă probabil să-l calc în picioare, că m-a capsat.

Nu-mi arde de așa ceva, îl mângâi și-l chem să pornim spre casă. Pe Nadia o liniștesc că-s bine. Merg pe picioarele mele, Gu pare destul de OK, suntem bine.

Pe pantalonul gri deschis de trening începe să se vadă o mică pată de sânge, pe coapsa dreaptă și pata crește ușor.

Suspect, nu simt prea multă durere, ne grăbim spre casă, pentru a lăsa copiii și a vedea totuși cum arată piciorul meu.

O predau pe Nadia bunicii și mă duc să evaluez piciorul. Am vreo 3 găuri „normale” și o porțiune ca un mic triunghi, de unde se vede grăsimea de sub piele. Nu este mare, cam cât o monedă de 50 de bani. Dar supurează sânge și înțeleg că nu am cum s-o pansez cu un plasture mic.

Las fata cu bunica și plec la centrul de permanență de lângă, să iau un shot de antitenanos și să vadă ei cum rezolvă plaga.

Nu au vaccinul și nici posibilitatea să-mi rezolve rana. Asistentul curăță cu atenție tot ce poate și-mi pune un pansament mai mare pe triunghiul norocos. Simt că mă moleșesc și glumesc că probabil trece adrenalina din timpul atacului.

Este cald în cabinet așa că primesc apă rece. Beau și mă așez puțin la orizontală pe pat, să-mi treacă amețeala.

Știind că am lăsat fata acasă speriată, că nu știe ce e cu mine, mă ridic șovăielnic și pornesc spre ieșire, cu gândul să merg la farmacia din cartier să-mi iau niște cosmopor, apoi să pornesc tot apostolic spre Urgențele de la Clinicile Noi să-mi iau vaccinul și să se ocupe cineva de chestia aia de pe picior.

Simt cum mă sufoc un pic, așa cum s-a întâmplat acum 2 decenii urcând Ceahlăul în aerul rarefiat. Ies pe ușă și realizez că nu e bine de tot. Poate ar trebui să mă întorc în cabinet, să nu mi se mai taie picioarele așa.

Mă sprijin de ușa de sticlă, pentru a-mi aduna puterile.

Simt o usturime pe genunchi și pe frunte. Visez că am capul sprijinit de un perete și sunt in genunchi. Stai așa că nu visez, de fapt sunt cu capul sprijinit de un perete și în genunchii goi pe beton.

Începe să mi se clarifice creierul și mă ridic ușor. Coșul de gunoi din inox este trântit, probabil l-am dărâmat eu când mă închinam zidului.

Reintru în cabinet ca un om beat și le spun că mai stau puțin, că totuși nu este bine. Le spun că le-am aruncat pe jos coșul de gunoi și-mi cer scuze.

Primesc apă rece și începe să adie un vânticel. Sunt toate geamurile deschise și curentul îmi face bine.

Să cheme ambulanța?

Încă nu. Simt că mi se ridică ceața din cap și nu are rost să ocup aiurea o salvare de care are altul mai nevoie.

Mai stau câteva minute și este clar. Criza de ce-o fi fost a trecut.

Arăt ca un mort viu, dar mă simt deja mai bine.

Îl sun pe Mircea și-l rog să vină acasă cât de repede poate, să vadă de fată. Îl anunț telegrafic că m-a mușcat câinele, că am o gaură în coapsă cam cât o nucă și că tocmai ce am leșinat.

Bolborosește speriat că nu poate pleca liniștit la lucru, că sigur facem vreo tâmpenie acasă.

Mă amuz și-i replic că nu trebuie să se sperie, dar voi  mai avea de umblat și Nadiei i-ar prinde bine să-i fie alături.

Promit să-l sun peste câteva minute cu un update, mai dau peste cap o tură de apă rece și pornesc spre farmacie. Îmi sun prietena din Italia să o anunț că aici sunt evenimente cataclismice și-i spun că, dacă nu mai răspund la telefon, să-l sune de urgență pe consort.

Nu este cazul, pășesc cu grijă spre farmacie, iau pansamentele și pornesc spre casă.

Nadia a mâncat ceva carne din ciorbă și savurează înghețata de căpșuni. Este fericită să mă vadă.

Hrănesc câinele, îi dau apă și mă uit la piciorul lui. Blana albă e roz în partea mușcăturii, dar pare OK. Mă voi ocupa de el mai încolo, trebuie să culc fata și să plec la spital.

Nadia adoarme rapid, îngrijorată că mă vor ține doctorii acolo peste noapte. O liniștesc că nu e mare brânză, e doar o rană mică, dar nu o pot vindeca eu, plus că trebuie să iau un vaccin.

Schimb 2 cosmoporuri în 20 de minute, semn că se împute chifteaua cu triunghiul meu, și plec în jos pe scări.

Opresc la parter să o rog pe prietena mea să-mi dea niște șervețele din alea de hârtie, că am uitat să iau de acasă, și se oferă să mă ducă ea cu mașina la Județean, că acolo la UPU e ceva mai lejer.

Îi mulțumesc și o șochez pe drum cu întâmplările complete ale zilei.

Ajungem la spital și o rog să plece spre casă, că probabil stau acolo 2-3 ore ca nimic.

Nici nu vrea să audă, mă va aștepta și până seara, să fiu eu liniștită.

Me preia o frumusețe în haine de spital roșii, care-mi ia datele cu atenție și mă roagă să aștept până se eliberează un pat. E eficientă și plăcută, un prim contact cu UPU reușit.

Peste câteva minute mă recheamă, acum este un loc pentru mine și îmi va fi alocat imediat și un medic.

Mă tot uit în jur și mă simt ca în Grey’s Anatomy, doar că actorii ăia plătiți cu milioane de dolari nu-i ajung nici pe jumătate pe românii de acolo la frumusețe și amabilitate.

E plin de bolnavi în diverse stadii de conștiență și sângerare, tratați cu grijă și respect.

Cu mine în „salon” e un bărbat la vreo 60 de ani cu gamba acoperită de niște pansamente maronii. I-a explodat o baterie pe picior, l-au bibilit și așteaptă actele de plecare. Pe pat este o doamnă din Făget cu o cruntă hernie de disc, pe care o va duce Ambulanța înapoi la ea în oraș, după tratamentul primit aici.

Vine un tânăr superb care-mi dă jos pansamentul de pe picior, mai ia niște date și mă anunță că va veni un medic să mă vadă.

O tânără blondă studiază apoi rana și-mi spune amuzată că trebuie cusută, asta e treabă de chirurgie, la cum arată. Îmi face un antitetanos și se scuză că mă va durea puțin. Ei, aș, are o mână ușoară ca o zână, nu am simțit nimic.

O complimentez și ne mai amuzăm că era mai bine să mă fi mușcat câinele ce l-a agresat pe Gu, că ăla era mai mic. Sau că era mai indicat să-mi iau bichon, nu ciobănesc.

Eliberez patul și aștept pe un scaun să vină medicul chirurg.

Îi scriu prienei mesaj să plece acasă, vorbisem deja cu Mircea și era cu copiii. Mă putea duce el sau luam un taxi.

Nici să nu te gândești, vine răspunsul și mulțumesc în minte cerului că am așa oameni în jurul meu. Soțul îmi promisese că nu ia câinele la omor, așa că eram liniștită.

Acum așteptam calvarul cu cusutul.

Apare încă o viziune blondă și frumoasă, motiv să comentez că parcă i-a adunat din filme, de-s toți așa de arătoși.

Îmi mulțumește cu modestie și cere un pat și o trusă de anestezie. Că altfel leșin de durere. Comentez că mi-am făcut norma de leșinuri pe ziua respectivă și apreciez grija arătată.

Mi se face o xilină cu multă grijă, să nu doară și apoi se curăță triunghiul buclucaș. Rana este adâncă, așa că nu se pune problema de cusut, trebuie o meșă sterilă și vedem mâine. Disconfortul este minim, sunt pansată și bibilită, numai bună de mers la nuntă.

Ne stabilim să ne vedem peste o zi pe secție, mulțumesc și-mi iau peste câteva minute actele medicale.

Prietena mă întâmpină la ieșire și-i mulțumesc și ei pentru tot.

Mă simt suspect de bine, plimb câinele și calc pe picior aproape fără probleme.

A doua zi intru pe Chirurgie II și iar mă simt ca în filme. E curat, nou, frumos. Departe de mizeria și haosul din alte spitale.

Mă întâlnesc cu tânăra mea doctoriță și flecărim de una-alta. Rana mea arată senzațional, se poate deja coase măcar parțial.

Interesant este că nu a fost mușcat mușchiul, a fost o mușcătură superficială, câinele nu a dorit să mă lase fără jumătate de picior, că putea. A încleștat colții doar ca reacție necontrolată la spaima și durerea simțită. Și prostia mea, că nu l-am lăsat în treaba lui. Supoziția îmi este întărită de faptul că pantalonii mei de trening, odată spălați, sunt impecabili. Fără nicio urmă de mușcătură.

Dar am divagat.

Sunt în sala de pansamente. Lidocaină și măiestrie la cusut. Privesc curioasă ce se întâmplă acolo, sunt unul dintre puținii pacienți atât de ciudați încât să dorească să vadă tot ce li se face.

Sunt tratată cu extrem de multă empatie și, ciudat, mă simt bine, deși am 3 fire cusute. Ne dăm întâlnire peste o zi și mă tot uit prin jur ca la filme americane. Este clar, Județeanul chiar a progresat enorm în ultimii ani, cel puțin pe secția respectivă.

Azi am fost din nou.

Mă simt excelent, favorizez doar ușor piciorul, pur și simplu că nu-mi vine să calc foarte tare pe el. Deși aș putea, dar trebuie și pansamentul mare purtat cu un pic de teatralitate.

E bine totul, se leagă ultimul fir și ne vom vedea peste 2-3 zile.

Doresc să ofer o minimă atenție, pentru că simt enorm de multă recunoștință. Mi se spune râzând să las prostiile astea. Sper că nu am jignit, dar este minunat când, atunci când ești la pământ, cineva se poartă cu tine de parcă ai fi din familie.

Nu am apelat la cunoștințe, pentru că mi s-a părut o chestie prea nesemnificativă, să mai deranjez pentru așa ceva. Am fost enorm ajutată în trecut și pentru mine și pentru fată, așa că am decis că e o chestie minoră și nu merită să pun în mișcare oameni care mă iubesc și îmi pun o vorbă bună mereu.

M-am dus în haine de stradă, ne-elegantă și fără să arăt ca o doamnă.

Nu a contat.

Am primit numai zâmbete și atenție de la toți cei implicați.

Tânăra doctoriță de pe chirurgie îmi spunea astăzi că și așa pacienții lor suferă atât de mult. Cum să le vorbești urât?

Empatie și bun simț. Și dragoste de profesiune.

Încep să mă gândesc că, deși sistemul medical românesc încă este bolnav, există destui reprezentanți ai săi care sunt în prima linie și își fac treaba exemplar. Mi-aș dori ca oamenii aceștia să câștige mii de euro, pentru că merită fiecare ban.

Probabil că nu, dar există speranță. Sunt spitale destule în care e plin de medici și asistenți frumoși din toate punctele de vedere. O generație de oameni care și-au asumat pe deplin menirea.

Sunt foarte bine. A fost o experiență ciudată, dar a trecut ușor, datorită unor oameni de calitate. Din jurul meu sau necunoscuți cărora le pasă și știu să fie profesioniști.

9 COMMENTS

    • Iti dai seama cum imi cresteau mie emotiile pe masura ce se desfasura rahatul ala de zi. Cand am luat somn la usa clinicii din cartier chiar m-am speriat ca naiba. Apoi mi-am revenit si am luat-o pas cu pas. Dar atunci chiar eram stresata, in special pentru ca era fata speriata acasa si nu stia ce-i cu mine.

      Sunt foarte bine, saru’mana de intrebare. Am o cusatura ca sigla de la Mercedes (fara cerc, numa’ razele alea trei), nu ma doare nimic, piciorul arata un pic ciudat, dar se vindeca. Am fost mereu buna de carne, asa ca nu am niciun stres 🙂

  1. Of, bine ca s-a terminat cat de cat bine… Am observat si eu ceva schimbari pozitive in sistemul medical de stat, probabil ca pe masura ce se inlocuiesc generatiile, nu stiu. E oricum de bine, pentru ca atunci cand sunt urgente la ei ajungem.

    • Da, e posibil sa vina o generatie ceva mai relaxata. Am avut si eu in ultimele luni de mers prin spitale si cu fie-mea si cu mine si observ un trend imbucurator, cel putin la unele din zona mea, ca nu pot spune cum e in restul tarii. Dar ceva se misca bine …

  2. Buna, Ramona! Ce bine ar fi sa fie asa in tot sistemul medical. Din pacate, acest sistem este bolnav din varii motive pe care nu le discutam aici. Speram ca macar copiii nostrii sa aiba parte de o ingrijire in genul celei descrise de tine atunci cand vor avea nevoie. Astept cu nerabdare urmatorul tau articol.

  3. Super! Ideal ar fi să nu ajungem pe acolo prea des, sau mai bine deloc. Însă e super să găseşti umanitate şi nu nişte maşini de tăiat, cusut şi pansat când ai de a face cu spitalele..

  4. E prima oara cand citesc un articol pe blogul tau, dar sigur voi reveni. WOW, am citit pana la capat, asta da experienta, bine c-a trecut 🙂

  5. Wow, ai trecut prin ceva peripetii, esti o persoana puternica din ce-mi pot da eu seama! Sper ca esti bine! Ma bucur sa aud ca exista si medici cu suflet mare, care nu si-au ales aceasta meserie doar pentru bani. 🙂

  6. Si la noi a progresat mult spitalul municipal din orasul vecin si teoretic mai mic ca Gherla și mai urâțel.

    Oameni profi la UPU.

    Noi aici in Gherla suntem de toată jena, asta e realitatea acum la spital. Si se pare că leplace așa, că altfel nu pricep de ce trecut-au anii nu numai peste Eminescu.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.