Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
4 ani ca emigranți
S-a terminat 2022 și l-am ușchit afară pe ușă alături de prieteni dragi în casa noastră din pădure. Dacă ar fi să-l definesc rapid (pentru cei care nu vor dori să se piardă în sute de cuvinte), aș putea spune că a fost anul în care ne-am „sedimentat” poziția în SUA, ne-am așezat cu adevărat în casa noastră și în comunitate.
Inițial am gândit articolul ca o retrospectivă anului trecut, dar, pentru că aș repeta prea multe idei, voi încerca să prezint ce a fost important și cum ne simțim ca români în America de 4 ani deja.
Înainte de asta …
20 de ani împreună
Poate cel mai șmecher eveniment pentru noi doi a fost că în 17 octombrie s-au împlinit 20 de ani de când suntem împreună. Pentru că nu dau 2 bani pe ziua mea (acceași zi), prefer oricând să celebrez un nou an alături de dragostea vieții.
Am călătorit amândoi până la capătul lumii de 3 ori, am făcut un copil împreună, am construit o afacere în România, am lăsat totul în urmă și am pornit de la zero în America.
Nu sunt genul prea melodramatic, voi spune doar că avem amândoi cea mai bună pereche din toate posibilitățile, că râdem ca în prima zi și suntem parteneri în tot. Și mai câțiva ani și voi fi trăit cu el mai mult decât fără el.
Călătorii
Înainte de a face rapoarte financiare, prefer să mă uit în urmă la ce am văzut și simțit. 2022 mi-a adus-o alături pe „sufleta pereche” din Italia, cu care am stat în total 3 luni (2 la mine, una la ea).
Am revăzut Timișoara după 3 ani, ne-am întâlnit cu familia și prieteni dragi. Am stat o săptămână, nu cred că am avea ce să facem în zonă mai mult de atât. Dar am venit pentru familie, nu pentru vacanțe, Italia a fost destinația turistică.
Am văzut San Marino, care a fost revelația anului. Senzațional de frumos și niște prețuri șocant de mici. Să zicem că la Iulius Mall în Timișoara, sau la gelateriile din centru am lăsat mult mai mulți bani decât în San Marino.
Am stat 5 zile lângă Rimini, pentru ca Nadia să mai vadă marea în Europa, apoi o săptămână în Limone, pe malul lacului Garda. Demențial de frumos.
A scris puștoaica ditai compunerea la școală, despre vacanța ei în Italia, de s-a crucit învățătoarea.
Cum s-a văzut România după atâta timp?
Normală. Familiară. Frumoasă. Timișoara s-a mai dezvoltat, copiii prietenilor au mai crescut, este oricând o bucurie să revenim câteva zile. Casa noastră nu mai este acolo. Simt bucurie, când umblu prin locuri familiare, când văd că orașul crește (e mai ușor să văd diferențe, când vin rar), dar nu mi-e dor, nu sunt tristă când plec. Nu am regrete.
Mi-e dor de oameni, dar internetul ne conectează, din fericire. Nu e același lucru ca și prezența fizică, dar nici ca acum 20-30 de ani, când emigrai și nu mai știa nimeni de tine cu anii.
Acasă pentru noi este pe acest continent. Interesant a fost când am aterizat pe JFK, după 5 săptămâni de călătorie în Europa. Am privit New York-ul de sus și m-am bucurat. Nadia imi spunea ”mama, we are home”. Da, suntem acasă.
A ajutat enorm că avem aici o comunitate senzațională de români, americani și alte nații. Am lăsat în urmă familie și prieteni, dar destinul a fost blând cu noi și ne-a adus în viață oameni noi.
Îi spuneam Nadiei, acum un an jumate, când ne-am mutat în New Jersey, că nu pierde prieteni, va câștiga oameni noi în viața ei. Se pare că am avut dreptate.
Știu că sunt români pentru care emigrarea a fost traumatică. Știu că unii s-au întors în România, pentru că nu și-au găsit locul. Și îi admir că au decis să facă exact ce este mai bine pentru ei, nu au luat decizii de gura lumii.
Cei care s-au întors au fost batjocoriți că sunt ratați, noi suntem luați la mișto că ne-am dus să fim slugi la alții. Dacă te iei după gura lumii, nu mai faci nimic.
Noi ne-am găsit locul și liniștea, am avut un parcurs lin, mulțumită prietenilor noștri.
Carieră, business, finanțe
Pentru că acum 3 ani erau destui care-și băteau joc de bărbată-miu pe net, că s-a făcut portar, din mare patron și inginer, anunțăm cu smerenie că nu mai este portar (deși a iubit job-ul ăla și cu el a fost acceptat de bancă să luăm casa).
Acum lucrează mai aproape de casă (40 de km distanță, față de 80), nu mai plătește taxe de pod sau tunel pentru intrarea în Manhattan, salariul e aproape dublu, asigurări de sănătate beton.
Din păcate pentru imaginea din țară nu este Președinte. Este ofițer de securitate la un spital dintr-o localitate vecină (OK, 40 de km mai departe de noi, dar, dacă e în același stat, americanii zic că e aproape), acceptat pentru că avea facultate și armata făcută la parașutiști.
Nu e tip BGS (că aici nu ai voie să pocnești pe nimeni), e destul de riscant, că sunt 1000 de proceduri și trebuie să fii mereu pe treaba ta. I se potrivește, este foarte apreciat și mai nou a dat pe spate jumate din personalul spitalului cu înghețata lui de căpșuni.
La începutul lui 2022 mi-am constituit firmă aici în New Jersey, are deci un an (deși eu lucrez online de peste 20). A fost un an excelent, am prins niște clienți de foarte mare anvergură, mă apreciază și plătesc pe măsură. Am trecut de la munca de jos, pe care o făceam anii trecuți, la strategii complexe, care îmi iau mai puțin timp și aduc bani mai serioși.
Nu ne-am îmbogățit, pentru că au crescut și cheltuielile.
Nadia și tenisul
În ianuarie anul trecut am început să ducem fata la concursuri de tenis, unde am putut vedea cam pe unde sunt copiii de 8 ani. Din păcate pentru ea, o parte cel puțin erau clar mai bine antrenați. Din vorbă în vorbă am aflat că se antrenează la noi în stat, la o academie țeapănă, care dă deja campioni la Wimbledon Juniors.
Am decis din toamnă să o mutăm de la NTC (din Flushing Meadows), unde simțeam că nu se face suficientă tehnică. Deși sunt celebri pentru US Open și au un program OK pentru copiii mici, Nadia a cam depășit capacitatea antrenorilor de acolo și s-a văzut în competiții.
La noua academie a fost acceptată în programul de „performance”, care înseamnă 2 antrenamente pe săptămână + o oră privată și măcar un concurs o dată la 3 luni.
Noi am încercat aprox. un concurs pe lună (cu pauza de rigoare în vară), deci a terminat anul cu 10 apariții, ceea ce i-a permis să treacă la nivelul Green Ball (joacă pe teren normal, cu o minge ușor mai moale decât ce folosesc adulții).
Are 3 luni acolo, a crescut tehnic ENORM, pentru că exact asta se face: tehnică non-stop. La ultimele 3 concursuri (de când am mutat-o) a intrat în finală (deci are și un trofeu) și 2 semifinale. Grupa o câștigă deja fluierând, deși înainte mai mult de un meci nu lua.
Acestea sunt meciuri de copii, nu au absolut nicio relevanță pentru palmares, dar sunt excelente pentru ca fata să se desensibilizeze în ceea ce privește emoțiile pe teren, să se obișnuiască să piardă, să se obișnuiască și să câștige.
Nivelul tehnic al copiilor de vârsta ei, aici, este incredibil, antrenamentele se fac ca la adulți (cu tehnici, strategii, de zici că s-au mutat la facultate). Sunt foarte încântată de noua academie, este exact ce trebuia pentru talentul ei
De anul acesta va începe competițiile la acest nou nivel (Green), cu riscurile de rigoare: va juca de multe ori cu copii de 10-12 ani, ceea ce va fi dificil. Are doar 9 ani, diferența fizică este mare, dar plecăm din start fără pretenții, doar să tatoneze terenul și să vedem, alături de antrenori, unde trebuie lucrat.
Prefer să fie mereu cu un pas înainte, pentru că este foarte ușor să te crezi buricul pământului (este probabil unul dintre cei mai buni jucători copii în zona noastră), așa că vom avea mereu pe cineva mai bun după care să meargă.
De asta am și ales să ne mutăm cu antrenamentele, unde văd că este provocată, acolo mergem să poată crește.
Cum suntem văzuți în comunitate?
Suntem români.
Toată lumea știe. Sunt mândră de trecutul meu, sunt mândră de țara mea. Am plecat pentru mai bine, nu am plecat că urăsc România.
Ne-am integrat ușor, americanii, așa huliți cum sunt în Europa, au fost prietenoși și deschiși. Așa sunt ei. Interesați să cunoască mai multe despre alte culturi, să mănânce te miri ce chestii etnice. Am deja fani pentru sarmalele noastre, chiftelele sau celebra mea pâine.
Am nimerit între niște vecini minunați, chiar fac mișto, când mă prezintă: „Ea e Ramona din România. E simplu.” Oameni foarte calzi și plăcuți. Mă simt alături de ei la fel de confortabil ca și cu prietenii pe care i-am lăsat în țară, doar că aici vorbim engleză.
Nadia este deja americanizată, deși se consideră (pe bună dreptate) româncă. La școală are note foarte bune, medie de 98 (la clasele mici se merge până la 100). Aparent citește cu 70% mai repede decât e normal pentru vârsta ei, e în clasa a III-a deja. La anul probabil va intra la programul de Gifted, dacă o ține tot așa.
Care sunt planurile pentru acest an?
Dorim să călătorim ceva mai mult: clar vizita anuală în Europa (cu puțin noroc poate revedem și Croația), mers la ocean (e la o oră distanță), la Legoland (că nu am apucat și e la 30 de km de noi).
Știu ce am de făcut cu afacerea mea, sper să meargă măcar așa ca în 2022.
În rest: să ne bucurăm de cei dragi și să aplicăm în 2024 pentru cetățenie 🙂
Să aveți parte de un an frumos! Dacă doriți să oferiți o retrospectivă aici și planurile pentru acest an, sunteți bineveniți în comentarii.
Mă bucură enorm când văd români plecați care se simt bine cu ei însăși și în comunitate. Asta îmi dă speranță pentru că și noi avem planuri în sensul ăsta. Să aveți un an bun!
Oh, cineva are vesti bune 🙂
Dati bataie si porniti la drum. Veti reusi sa va integrati frumos si e o oportunitate ce merita sa fie explorata. Nu ne-am fi iertat niciodata sa avem ocazia legala sa plecam si sa nu o fi facut. Era mai usor in Romania in perioada aia, decat ca emigrant, dar a meritat riscul.
Sa ai un an excelent si BAFTA in tot ce faci.
Felicitări pentru decizia reușită! Am citit cu multă bucurie acest articol, ca pe o poveste frumoasă cu final fericit.
Un an nou cât mai bun și mai reușit vă doresc! 😀
Din pacate viata nu are decat un final (nefericit) si toti mergem spre el 🙂 Dar e un moment bun si sper sa construim mai mult pe el.
Am ca anecdota comentariul unui prieten de aici, care si-a luat un apartament super misto de partea cealalta a Hudson-ului, rau ce desparte Manhattan de New Jersey. Pentru ca a costat o galagie de bani si ipoteca e nebuna de mare, toti ii spuneam ca a innebunit sa dea banii asa, daca ii ia banca apartamentul etc.
Stii ce ne-a spus? Da, daca nu imi mai permit rata, imi ia banca apartamentul. Dar anii in care mi-am baut cafeaua uitandu-ma la Manhattan nu mi-i ia nimeni.
PS: nu i-a luat banca nimic, se descurca senzational.
Asa ne-am gandit si noi, cand am emigrat. Am avut bilete de “intors” cu distanta de 6 luni. Am zis ca, daca nu merge deloc, ne intoarcem in tara. Si e doar o vacanta de juma’ de an in SUA, daca mai mult nu putem. Lunile alea nu ni le ia nimeni 🙂
PS2: Un an nou senzational iti doresc si eu 🙂
Bravo, va tinem pumnii pe mai departe. Ma bucur enorm pentru voi.
Multumesc de apreciere. Sa ai un an nou plin de bucurii si succes 🙂
Felicitări pentru un an bun. Să aveți ani și mai buni de-acum încolo. Legat de cetățenie eu am avut baftă că s-a făcut tratatul dintre UK și UE și ți se permite să aplici la cetățenie după 6 ani (5 ani de rezidentă permanentă + 1 an de când ai acea rezidență permanentă).
Mai scrie pe aici despre viața de acolo și am să pun la surse pentru podcastul meu 😀
Multumim 🙂
Sa vad cum mai am timp, mi-ar placea sa scriu mai des, asta cam asa e …
Noi de anul viitor suntem eligilibi pentru cetatenie, trebuie sa avem 5 ani “pe muchie” stati in America. Deci, daca am plecat 2-3 luni in calatorie, se vor adauga la timp, incat sa avem 60 de luni locuite aici. Nu e chiar o problema, poate peste un an jumate incepem deja procedurile.
Un an nou fericit iti doresc si bafta in toate 🙂
Tot Dojo a noastră rămâi 🙂 Felicitări!
“Dacă te iei după gura lumii, nu mai faci nimic.” Cat de adevarat! Va felicit pentru toate realizarile, ma bucur pentru bucuriile voastre si va doresc sa vi se indeplineasca tot ce va mai doriti! La multi ani! <3
Iti multumesc. Felicitari pentru 10 ani de blog, sa iti mearga totul struna si sa ne incanti cu retetele tale (nu inchide blogul, ca e pacat, il iubesc). Te imbratisez 😉
Distantele sunt altele in America. Mie mi se pare complicat orice e la mai mult de 10km de noi. Nu am dus copiii la calarie pentru ca e la 15km si am zis ca va fi prea mult de stat in trafic daca devine hobby.
Pe al meu nu-l atrage inca nici un sport, ceea ce e ma bucura, ca nu trebuie s-o fac pe soferul, dar ma si ingrijoreaza, ca mai tarziu va fi mai greu sa-l dezlipesc de pe canapea.
Asa ca am ales momentan varianta exploratorie, din cand in cand il duc 2-3 luni la cate un sport, pana gasim ceva de care sa-i placa.
Amu, nici Mircea Eliade nu era cu sportul, dar sansele sa am un mic geniu pasionat de carti sunt totusi minime.
Felicitari pentru adaptarea la noua tara. Si multa bafta Nadiei cu tenisul!
Ah, pai si noua ni se parea ciudat cu distantele, la inceput. Cand a facut barbata-miu 30 de km dus pana la Lidl, am zis ca e nebun. Apoi am inceput sa umblam tot mai mult, ne-am mutat in NJ si facea 100 de km dus si inca 100 inapoi pana la munca. De 5 ori pe saptamana. La tenis mergeam cam 100 de km dus si inca pe atat intors. Ceea ce nu e o problema in sine, dar plateam si 40 de dolari distractia, ca treci peste 2 poduri cu plata.
Acum ne-am americanizat complet si ne punem fundul in masina, apasam pedala de acceleratie si pornim. Nici nu ma mai gandesc ca fac peste 1000 de km intr-o luna, avem treaba, plecam.
Este foarte important sa faca pruncul ceva, pentru ca mirajul electronicelor este enorm. Ii spun mereu Nadiei ca trebuie sa faca si ea ceva, nu poate sta cu fundul in sus toata ziua. Aici majoritatea copiilor fac sport (multi de performanta). de la fotbal (american sau de-al nostru), hockey (pe gheata sau field-hockey), lacrosse, tenis, basket, cheerleading etc., se face enorm de mult sport.
Tenis nu se face la nivelul la care se antreneaza Nadia in acest moment, de asta am ales sa conduc o groaza de km pentru a-i da sansa sa lucreze cu cei mai buni antrenori din zona asta. Pentru ca este pacat sa aiba talentul pe care il are, deja 5 ani de munca si sa joace bambilici 🙂
Noi presam mult si cu scoala, pentru ca nu e proasta si pentru ca mai nou facultatile bune nu dau burse doar pe sport, se merge enorm si pe academic. Asa ca o frec la cap toata ziua cu invatatul, sa nu ramana in urma.
Multumim pentru urari si va tin pumnii la gasit un sport pentru pustan. Sigur se va gasi ceva sa-i placa 🙂
Inteleg perfect ce spui si ma bucur mult pentru voi. Exact la fel a fost si pentru noi, poate si pentru ca spre deosebire de altii am plecat cu alte asteptari, pregariri si motive.
Ne e bine la Berlin si nu ne-am intoarce, insa eu imi doresc din suflet un avion direct cu Timisoara. Nu mai am familie, insa vreau sa pot sa merg cand vreau si sa nu ma coste o avere. Noi nici macar anual nu mai mergem toti impreuna.
Va doresc inca de 2 ori cate 20 de ani impreuna si mult succes Nadiei cu tenisul. Admir enorm indarjirea voastra de a pleca si ma bucur ca a iesit asa cum va doreati. Hugs!
Ma’ lady, welcome back to the blogosphere. We missed you 🙂
E ciudat ca nu e cale directa Timisoara – Berlin, m-as fi asteptat sa fie o varianta. Clar, e cam greu sa vii in Romania in conditiile astea. Felicitari pentru casa si tot ce ati realizat. Ma bucur sa vad ca sunteti cu totii bine si Ada mai putin si te intrece la inaltime.
Va pupam pe toti, poate ne vedem si noi cumva prin Europa.