Cum să ai grijă de un nou-născut

19
186
views

Pornesc de la un comentariu

Si eu am nascut la President, de Paste am adus printesa acasa si nu prea stiu ce sa ma fac cu ea :-S” (Laura, bine ai venit pe blog si FELICITĂRI!)

Sunt aproape 3 luni de când sunt mamă, o chestie care încă îmi sună ciudat. Sunt tot eu, nu m-am schimbat deloc, doar că acum am pe cineva de care să am grijă. Schimb scutece, spăl un funduleț căcăcios, vorbesc cu o mogâldeață care acum îmi râde și începe să scoată niște sunete, care pentru mine sunt cel mai frumos și coerent discurs.

Am citit despre cum se crește un puradel, am absolvit Pedagogicul, am stat cu copii. Dar nimic nu te pregătește cu adevărat pentru momentul ACELA, când vii cu juniorul acasă și trebuie să-l speli/hrănești/culci. Și ești făcut pe tine, tu, adultul, specialistul în cine știe ce domenii de activitate, rămas blocat în fața a aprox. 3 kilograme de suflet.

Și, dacă tot nu ai ce face, că ăla micu face pe el sau urlă de foame, te trezești că ai schimbat un scutec, că i-ai dat de mâncare, că ți-a adormit în brațe. Și în următoarele zile începi să te relaxezi tot mai mult, începi să-i „traduci” urletele, să îți dai seama ce are. Pare greu de crezut, dar ăștia micii chiar au diverse „cântece” pentru diverse nevoi. Citeam despre ele, dar la început plânsul Nadiei îmi suna la fel, orice ar fi avut. Mi-am dat apoi seama că plânge într-un fel de durere, că este murdară (după numărul doi), că îi este foame. Nu plânge (încă) doar să se afle în treabă sau să mă „manipuleze” după cum spun destui „specialiști” în creșterea copilului.

Iubește-ți copilul! De acolo începe tot

Nu mă văd în postura de mamă (poate și pentru că nu prea am timp să mă mai văd în general), dar îmi iubesc copilul. Este o dragoste aparte și care te consumă total. Îmi iubesc soțul, familia, câinii, unii prieteni foarte dragi. Dar pentru copil am o dragoste pe care nu știam că o pot oferi. Este duioșie, pasiune, uitare de sine, dor, deși ești cu copilul în brațe.

Menirea mea din momentul în care s-a născut este să am grijă să îi fie bine. Să fie curată, hrănită, iubită. Sună foarte bombastic, dar eu de aici am pornit în călătoria asta atât de frumoasă. De la dragoste. Pentru că îmi doresc să-i fie cât mai bine, mi-am regăsit acel instinct despre care se tot vorbește și care apare chiar și în cazul unor oameni atât de „tehnologizați” ca noi. El te „învață” cum să-ți iei copilul prima dată în brațe, chiar dacă ești încă pe jumătate amorțită și abia ți-ai revenit după o noapte nedormită, la nici jumătate de zi după o cezariană. El îți dă o siguranță de profesor-doctor la schimbat scutece, hrănit și legănat copilul.

Dacă îți iubești copilul, vei simți de ce are nevoie. Sunt cam toată ziua cu fata (OK, toată ziua) și o citesc tot mai bine. Simt dacă îi este foame, chiar înainte să dea semne, dacă iar regurgitează (ne distrăm de zor cu reflux de vreo lună), doar după privire, dacă dorește să doarmă. Și îmi spun în fiecare zi că mâine va fi mai ușor .. și este.

Probabil ăsta este gândul care te ajută să nu-ți pierzi mințile la început.

Mâine va fi mai ușor!

Nu mi-aș dori să retrăiesc primele zile sau cel puțin nu stresul și sfârșeala de atunci. Când copilul o ține din plâns în plâns, când ți-e teamă că, dacă dormi 2 ore, îl găsești mort, când trece o jumătate de zi de când ți-ai golit vezica sau iar ai apucat să mănânci doar o dată pe zi. Și, deși nu ești singură, nu dorești să lași pe nimeni să te ajute, pentru că ți-e teamă că se va întâmpla vreo nenorocire, dacă ai îndrăzneala să te ocupi, pentru 5 minute, de tine.

Dar zilele trec, copilul crește, îl citești tot mai ușor. Și devii tot mai experimentată, mai relaxată, ajungi să te bucuri de copilul tău, cu tot cu colici, reflux sau altele cu care te confrunți.

Copilul este cel mai bun calculator!

O citez pe cumnata mea, care m-a fost lunile astea de un ajutor enorm, chiar la mii de km depărtare. Cu sfaturi atât de utile și o „ureche” mereu pregătită să mă asculte.

Nadia nu este alăptată, așa că într-un fel mi-e mai ușor să-i dau de mâncare și mai ales să țin socoteala cantității de „papa” de fiecare zi. Am petrecut primele zile ținând cont de orar (la 4 ore), cât a mâncat etc. Stresată că a mâncat prea puțin/mult, nu prea încântată să-i dau „supliment”, că doar a mâncat cât scrie cartea, trezindu-mă noaptea cu alarma să nu moară odorul de foame.

Apoi mi-am dat seama că probabil fata mea știe mai bine dacă nu s-a săturat, și i-am dat „la cerere”, având însă grijă să calculez cât a mâncat toată ziua. Avem și cântar, deci nu prea pot apărea surprize. La o discuție cu sora lui Mircea, i-am spus că încep să hrănesc copilul după cum cere (chiar dacă mai țin cont și de un anumit orar (de obicei să nu treacă prea multe ore ziua, că nu apucă să mănânce tot). M-a aprobat și mi-a dat replica aceasta: „Ramona, nu te stresa cu calculele. Copilul este cel mai bun calculator”.

Și se pare că nu zice rău. A crescut a mică frumos de tot, este veselă și tot mai frumoasă. Iar „semnalele” ei mă ghidează foarte ușor.

Zâmbește-i mereu, chiar și când nu ai chef

În general sunt destul de relaxată și încântată de mica noastră comoară. Așa că nu e greu să am un zâmbet pe buze, pentru că mă topește pur și simplu. Au fost și momente când eram pachet de draci (din cauză că plângea și nu reușeam s-o consolez nicicum) și probabil nici mutra mea nu era cea mai plăcută. Și nu pentru că aș fi fost supărată pe ea (am destule grăunțe în cap să nu mă enervez pe un copil nevinovat, doar pentru că suferă de ceva), ci pentru că nu mai știam ce să-i fac.

Am privit mutrița aia chinuită și mi-am dat seama că a trecut ceva timp de când i-am zâmbit. Așa că am lăsat încâncenarea la o parte, mi-am cerut scuze (vorbesc cu ea de parcă ar înțelege ca un om mare) și i-am zâmbit. Nu mă pot lăuda că i-am oprit plânsul, dar m-am simțit eu mai bine. Și copilul a avut în față un chip senin, nu unul chinuit de oboseală și de stres.

Îi zâmbesc tot timpul și acum îmi răspunde. De câteva zile bune a trecut de la un rictus inconștient la zâmbet. Larg, cu toată gurița ei cea știrbă, cu ochii ăia curați de copil. Când deschide ochii, zâmbește, când îi vorbesc, zâmbește .. și noi odată cu ea.

Nu am doctorate în puericultură, nu am născut de 10 ori, sunt doar de câteva săptămâni în această nouă postură. Învăț alături de fata mea și de soț. Ne descurcăm tot mai ușor, o iubim tot mai mult.

Mi-a fost teamă săptămânile astea că se vor supăra cititorii, că tot scriu despre copilul meu. Că voi transforma blogul într-unul de parenting, de parcă ar fi un domeniu ciumat. Mi-este însă greu să mai tresar de emoție pe teme care altă dată mă răscoleau. Mi-e, sincer, indiferent cine în ce film mai joacă. Sau că s-a mai blocat o arteră principală în oraș, că avem politicieni de rahat, că a crescut prețul benzinei.

Voi mai scrie despre astea, când voi simți nevoia. Voi scrie probabil mai des despre experiențele mele de părinte, despre ce mai pune la cale junioarea. Viața mea „de dinainte” este doar o amintire. Sunt lucruri care acum mi se par de-o frivolitate cumplită, sunt unele care înseamnă enorm. Nu mai am plan de scris, nu mai am nimic. Voi scrie când voi avea timp și dispoziție, voi scrie din inimă și cu drag. Mă bucur să vă mai am printre cititori și sper să nu vă plictisesc în viitor.

19 COMMENTS

  1. Dojo draga, mie imi convine sa citesc la tine pe blog chestii de parrenting. Va urmaresc pe tine si pe Printesa Urbana pentru ca va consider niste femei si mame echilibrate. Echilibrul asta al vostru ma ajuta si pe mine.
    Copila mea e nascuta tot prin cezariana la sfarsitul lui ianuarie. Sarcina si nasterea au fost nesperat de usoare. Prima complet lipsita de greturi, foarte multa energie, doar putine probleme cu niste arsuri. Cezariana a fost floare la ureche. In a 3-a zi deja zburam prin salon, imi aduceam aminte ca am o incizie cand radeam sau tuseam. O fi fost din cauza ca am facut sport in sarcina ca alergam in parc si in luna a 7-a, cine stie.
    Well, si cam aici s-a oprit feeria.
    Copila care dormea in maternitate si cate 5 ore neintrerupte, odata ajunsa acasa in a 4-a ei zi de viata, a inceput sa sufere de reflux. Nici nu stiam ce-i ala initial. Inchipuie-ti panica in prima zi cand esti singura cu copilul si vomita cu jet de 5 ori la rand. Mai suge un pic, iar vomita. Ridica-te din pat si pune copila sa ragaie la fiecare pauza de supt (cam o data la 10 minute), aseaza-te din nou in pat, da-i sa suga, iar ridica-te si asta timp de 24 de ore. Daca o pun jos din brate in patut sau in pat alaturi de mine, se trezeste ca iar ii vine sa verse. Ca sa doarma cat decat trebuie sa o tin in brate si se trezeste undeva intre jumatate de ora si 2 ore. Asa dorm eu noptile, cu ea tinuta in brate.
    Plimbat in landou exclus, zdruncinaturile caruciorului ii provoaca voma. O plimb doar in Marsupi Plus si trebuie sa merg incontinuu, nici vorba sa ma pot aseza pe o banca in parc.
    Tricourile mele sunt decorate cu alb de la regurgitari si cand ma intalnesc cu un cunoscut pe strada, respectivul se uita in sus sa vada daca n-a trecut in stol de porumbei.
    S-a ameliorat putin in ultimele 3 saptamani si am ajuns si eu de la dormit 3 ore din 24 (in total, nu legate), la 5 ore de somn. Multumesc aluia care a inventat Magne B6 ca m-am mentinut pe linia de plutire. Lipsa de somn si faptul ca alaptez foarte mult (daca varsa isi face din nou loc stomac si mai vrea mancare) ma face sa mananc foarte mult si nu pot sa slabesc deloc. Am kile in plus si am ramas cu burta mare cum era cand aveam 5 luni de sarcina. Nu pot sa merg la sala pentru ca nimeni nu poate hrani copila in timpul asta si m-as intoarce de acolo rupta de energia de care am nevoie ca sa rezist in ziua care incepe.
    De asta citindu-te pe tine, pe Printesa, macar imi dau seama ca nu e vina nimanui, ca nu e nimeni defect, ca nu fac eu o greseala colosala in felul in care imi ingrijesc pruncul, ca povestile despre copiii altora care dormeau 8 ore neintorsi de cand aveau 2 zile sunt extreme, mai mult sau mai putin adevarate.
    E cealalta parte in schimb, cea cu zambete, cu sunete si exclamatii, cu hainute ramase mici dupa ce in urma cu 2 zile ii veneau perfect.
    Te salut de aici din varful patului de unde iti scriu de pe tableta si cu fundul amortit si plat de atata stat in cur ca sa stea comod si sa-si faca somnul Sifonel Sisoe aka Iris Maria.

    • eu n-am auzit de copil care în prima lună să doarmă 8 ore. nici într-a doua. şi nici în a treia. e simplu să te lauzi. nu mai crede pe toată lumea. vorba lui Dojo, mâine va fi mai bine.

      • Daca tot nu ai auzit de copil sa doarma 8 ore in prima luna iti spun eu: al meu doarme toata noaptea :D!
        (acum are 6 luni dar de la 4-5zile doarme toata noaptea). initial dormea de pe la 12 noaptea pana pe la 8 dimineata. De ceva vreme de la 22:00 pana dupa 07:00

        Si da, mi-au spus mai multi ca sunt norocos 🙂

    • Magda, bine ai venit pe blog si multumesc pentru cuvintele frumoase. Daca voi fi macar pe jumatate atat de echilibrata ca Ioana, zic ca voi fi facut treaba buna 🙂

      NU ESTI DEFECTA, nu e defecta fata. Urasc cautatul de nod in papura si comentariile de genul ‘al meu nu face/facea asa ceva’. Foarte bine, esti norocos.

      La noi e destul de domol refluxul asta, adica ii iese putin din gurita. Mai nasol este ca se ineaca destul de des cu saliva, dar am invatat sa ma descurc si asa. Ea e in general MULT mai calma decat noi, asa ca in 2 secunde e din nou un zambet, in timp ce noi am facut iar pe noi de frica. Nu a vomitat cu jet (chiar ne intreba medicul), asa ca nu e atat de grav.

      Mananca FOARTE bine si ii ramane majoritatea mancarii in stomac. Am intr-un fel avantajul ca nu e alaptata, asa ca pot tine cont de cat a mancat, plus ca i-am mai dat si lapte anti-reflux, care la noi cel putin nu a facut nus’ ce minuni. Chiar s-a inecat mai nasol, ca nu mai putea scoate aerul in mod normal. Asa ca, dupa ce am terminat o cutie, pe a doua abia am inceput-o si probabil o voi dona. Mai bine sa manance ala normal si sa mai regurgiteze putin, decat sa se chinuie sa scoata un ‘gutzi’.

      Nu te stresa cu kilogramele, e bine ca apuci sa mananci (e bun si marsupiul ala la ceva :)). Eu am slabit destul de mult (ca mananc de 2 ori pe zi, rar de 3 ori), dar oricum sunt slabanoaga de felul meu. Burta nu s-a dus de tot si sunt turbata, desi sotul zice ca arat excelent si ca jde mii de mame si-ar dori sa arate ca mine.

      Las’ ca e timp sa ne facem din nou dezirabile, dupa ce sunt si maimutele astea mici mai usor de supravegheat si fara noi 🙂

  2. e cea mai incredibilă experienţă, aceea de a fi mamă, nu se compară cu nimic. chiar şi când creşte şi pierde acel aer nevinovat tot te simţi altfel. eu zic, că dincolo de orice tratat de specialitate, comunicarea este secretul unei relaţii reuşite părinte-copil. mă bucur tare mult să aud că sunteţi bine. va fi din ce în ce mai frumos. şi e adevărat, mâine va fi mai bine.

    • Cea mai incredibilă experiență e aceea de a fi tată 🙂

      Pe lângă bucuria de a avea un copil, te bucuri și de bucuria mamei, văzând-o atât de fericită!

  3. Felicitari pentru mogaldeata, Dojo! Sa fie sanatoasa si sa va bucurati de ea!
    Eu am doi copii, o fetita de 2 ani si un baietel de 1 an, nascuti amandoi prin cezariana. Doua cezariene intr-un an, o experienta foarte stresanta, dar multumesc lui Dumnezeu ca s-a terminat cu bine! La prima nastere, eram terminata cu somnul, fetita nu voia sa doarma mai deloc, plangea foarte mult, iar eu nu stiam ce sa-i mai fac. Aveam atacuri de panica si ma trezeam noaptea (impropiu zis, oricum nu dormeam decat 1-2 ore adunate)sa vad daca respira, daca se sufoca, a fost groaznic. Dupa trei luni, a inceput sa isi faca si ea cat de cat un program si sa capat si eu mai multa incredere in mine. Am alaptat-o trei luni, dar i-am dat si completare cu lapte praf, pentru ca nu se satura si nici eu nu aveam lapte destul. Si, contrar comentariilor unor “binevoitori”, fata e foarte bine, nu e bolnavicioasa, nu a patit nimic pentru ca a fost hranita cu lapte praf.
    La a doua nastere, nu mai eram atat de speriata, aveam experienta si a fost mai usor, dar nu cu mult! Baiatul a fost mai linistit, dormea mai bine, manca mai bine, nu plangea atat de mult, dar tot am fost stresata si nedormita si am trecut peste colici si reflux si cate si mai cate.
    Marele meu regret este ca nu am nascut intr-o clinica privata, mereu au aparut alte probleme si trebuiau bani pentru o gramada de chestii. Asa ca am nascut la stat, in Galati si nu a fost cea mai buna alegere: prima operatie a decurs ok, dar la a doua anestezia nu a fost atat de bine facuta, asa incat am simtit jumatate din operatie si spre sfarsit chiar a devenit dureroasa. Probabil de aici a aparut si o depresie, care a durat cam 2 luni. Iar comportamentul medicilor si al personalului m-a scarbit, efectiv ( cu foarte putine exceptii). Dar a trecut… bine ca sunt copiii sanatosi si frumosi, ca ma minunez in fiecare zi de ei, de cat de repede cresc si de cate lucruri ne invata ei pe noi!

  4. Cred ca nu este nimic mai frumos decat sa iti vezi prichindelul cum se face mare , sa ii auzi primele cuvinte , sa il ajuti sa faca primi pasi .

  5. vaaaaiii ce-o sa va treaca de astea! o sa inceapa “de ce?”, urmeaza sertarele deschise, temele, cosurile, baietii, liceu, bacalaureat, facultate… noroc cu blogurile ca va veti aminti si VA VETI INCURAJA CE TIMPURI USOARE TRAITI ACUM! eu am caietele si va mai am si pe voi sa va citesc – sa-mi amintesc si sa rad, ce simplu era!
    ce reflux! sa vezi cand iubirea vietii de la 12 ani se uita la aia din a 2-a B!!
    Va faceti voi mari!
    Sa vedeti cum e sa alegi masterul in Danemarca sau China!
    (realizati ca va vorbeste o mama de copil de 22 de ani?!)

  6. Cat ma bucur ca esti bine! Si da, celelalte sunt de o frivolitate cumplita, totul se schimba dupa cum traieste copilul experienta cu acele lucruri, incepi sa vezi lumea si s-o iubesti prin ochii lui. Insa uneori sunt relaxante frivolitatile astea 🙂

  7. Mai … nu stiu cum era inainte pe aici (te citesc de putin timp desi te-am mai intalnit pe la comentarii, pe diverse bloguri) dar pe mine m-ai cucerit complet, cu postarea asta 🙂
    Traiasca domnisoara simpatica, si voi pe langa ea!

  8. Saru’mana! Felicitari pentru bebica si sa fiti sanatosi toti trei. Desi nu te-am “vizitat” de foarte multa vreme tin sa-ti urez tot binele din lume si sa-ti dau o veste despre mine – in o luna jumate voi fi tatic (si noi vom avea o fetita). O sa incerc sa revin, mai des, pe blogul tau pentru sfaturi. 😉

  9. Ma bucur ca ai mai scris despre mogaldeata. Noi am implinit o luna! 🙂 Si inca n-am “stricat” copilul. Ba chiar ii merge bine conform bilantului de o luna de la medicul de familie. A pus un kil minunea si a crescut aproape 4 cm (si bratele mele simteau asta). Prima saptamana cu ea a fost mai grea (cezariana inca proaspata, sa ne obisnuim amandoua cu alaptatul etc.)… Bine, recunosc ca nu as putea sa ma laud nici ca dup-aia a fost floare la ureche. Cea mai grea provocare, frici, lacrimi, momente cand credeam ca taica-su e dusmanu’, dar n-as da-o pe nimic. Fata mea este perfecta cu colicii si cosuletele ei cu tot, cu regurgitatul ei cu tot si cu mutritele ocazionale de lamaie acra. Nu stiam ca te poti topi la un simplu “ahhh” scos de copilul tau atunci cand admira minute intregi pernele alb-negru de pe canapea (obsesia ei) sau cand o auzi ca face ca uliul (scoate un “uu” interesant in somn). O iubesc de vai de mama ei si de-abia astept sa vad ce aduce luna asta. Un picut de somn in plus nu mi-ar strica totusi… 😉

    • Oh, stai sa vezi cand iti zambeste constient (nu rictusul ala de inceput). Te rupe in o mie de bucati si te pune la loc intr-o secunda 😀

      Ma bucur ca e mai OK, sa-ti traiasca minunea.

  10. Buna, EU am devenit mamica pt.prima data acum 18 ani iar acum 16 ani am avuto o a doua bucurie de care sunt mandra ca o leoaica ce sunt…am tot cautat pe internet informatii dar nu am gasit nimic, sa va povestesc:… Cand am nascut al doilea baietel mi s-a parut totul normal doar ca fiul meu plangea tot timpul si nu stiam ce sa-i mai FAC,pozitia care il facea sa taca era drepti la mine in brate.. A durata luni bune si baiatul meu tot intr-un plans o tinea …intr-o zi ,ma viziteaza soacra ,isi i-a nepotul in brate si cand il pune jos incepe concertul…”parca il pun PE spini “zice sacra, atunci EU mi-am amintit de la bunica mea ca nu trebuie sa mananci aripi cand esti insarcinata, deoarece copulul se v-a naste cu cotori pe piele…bineanteles ca nu am crezut asa ceva mai ales ca la primul copil am controlat si nu avrà nimic dar am zia ca nu strica sa verific…zis si facut, am stors Putin lapte de la san si am inceput sa-l frec usor PE umeri… Mare mi-a fost mirarea cand aproape imediat au inceput sa iasa la iveala cotorii de care IMI povestea bunica, usor usor ii scoteam genul cate unul si tot odata vedeam cum se calmeaza micutul meu si ce satisfacut era…deaceea

  11. De aceea as dori de la voi sa ma ajutati cu un raspuns la ce mi s-a intamplat mie…va multumesc si scuzati greselile telefonului…o zio frumoasa

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here