Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Respectul se castiga – asa ne scuzam oare mitocania?
Pe la 4 ani şi ceva ai mei au început cursuri intensive de “şapte ani de acasă”. Una dintre cele mai des învăţate lecţii a fost să îmi salut vecinii. Se mai întâmpla ca vreo bătrânică, la fel de surdă pe cât îs eu acum după 10 ani de stat cu căşti mari pe urechi şi muzica tare, să nu prindă “porumbelul” diplomatic, aşa că ai mei primeau imediat raportul că “aia mică” a trecut fără să salute. Şi să vezi apoi pomelnic.
Am început apoi să salut “complex”. Adică spun bună ziua, zâmbesc a bineţe şi aplec uşor capul. Culmea este că funcţionează faza şi vecinele mele încă îs convinse că aşa copii ca mine şi tată-miu, mai rar. E clar că ambii am trecut de faza potrivită apelativului, dar şi doamnele în cauză au sărit lejer nişte decenii, deci e de înţeles.
Sunt câteva vecine pentru care am mereu un “săru-mâna” pregătit. Am crescut, e drept, dar în braţele lor alergam ca puştoaică de câţiva anişori, să mă pupe şi cadorisească şi ele cu vreo cioco. Sunt pe scara mea de când eram eu de o şchioapă şi în general relaţiile au fost mereu mai mult decât de vecinătate. Restul primesc un bună ziua amabil cu zâmbetul de rigoare, care face pare-se minuni.
Te rog şi mulţumesc …
Alte discuţii ani la rând au mers pe cum să cer ceva şi cum să mulţumesc pentru orice ajutor sau serviciu. De multe ori respectiva acţiune nu merită neapărat un mulţumesc, dar ai mei nu au vrut niciodată să audă asemenea motive. Aşa că trebuie mereu să aliniez o serie de cuvinte frumoase, plus rânjetul ăla amabil, că altfel nu mai mănânc ciorbă caldă 2 săptămâni acasă. În toţi anii ăştia fazele astea au intrat în reflex, aşa că nici nu mai realizez că poate interlocutorul nu merita atâta atenţie.
Dacă arăt respect, oare înseamnă că îl şi simt?
De aici porneşte discuţia de altfel. De la atitudinea nepoliticoasă pe care o avem uneori, pentru că nu considerăm că omul din faţa noastră merită un minim respect. Poate avem dreptate, poate suntem oricum pe lângă situaţie.
Îmi ia puţin efort să număr oameni pentru care simt un respect real. Pe care îi consider superiori şi pentru care am o admiraţie uriaşă. Sufăr de obicei de complexe de superioritate şi mă cred buricul pământului, deci lista mea de oameni faţă de care ar trebui să mă port cu mănuşi este relaxant de mică.
Şi totuşi îmi salut cunoştinţe pe care poate în mod normal le-aş ignora cu celebrul “ia mai dă-i naibii de boi”, vecini care se îndeletnicesc doar cu “spionajul” şi nu sunt în stare nici să formuleze o propoziţie corectă când bârfesc ce maşină are iubitul meu, de ce nu sunt blondă, cu tocuri sau naiba ştie ce subiecte de discuţie mai au “ploşniţele”. Deşi nu sunt de acord cu îndeletnicirea lor, sunt oameni pe care îi ştiu de ani mulţi şi anii de cicăleală din partea alor mei îşi spun cuvântul.
Dacă aş merge direct pe respectul meritat, ar trebui să fiu la “cuţite” cu majoritatea indivizilor pe care îi cunosc sau cu care mă intersectez. Pentru că unii nu miros bine, alţii sunt proşti, alţii nesimţiţi sau orice altă “calitate” cred eu la momentul potrivit că posedă. Şi totuşi nu aşa am fost educată.
Am fost învăţată să cedez locul pe când mergeam prin mijloacele de transport în comun. Să ajut bătrânii să coboare sau să urce. Sau femeile cu cărucior, sau oamenii în cărucior. Să salut pe cine cunosc şi să spun mereu mulţumesc pentru orice “nimic”. Am citit articole în care se discută despre asta. Nu am înţeles niciodată unde este problema. Este REFLEX, nu mi-am pus niciodată problema că aş putea proceda altfel. Pentru că ştiu că asta le-ar frânge inima alor mei. Mereu s-au mândrit că nu mi-au putut oferi prea multe, dar măcar la sectorul educaţie nu m-au lăsat baltă.Şi fiecare mică “izbândă” îi bucură enorm.
Astăzi am cules din nou roadele vechii zicale “vorba dulce, mult aduce”.
Am fost până în Centru, să mă întâlnesc cu o colegă. Am pornit glonţ spre vechiul comisariat, unde acum este parcare cu plată. Corsica mea, acolo stă. Ajung în poartă, bag semnalizare stânga şi văd “ţidula” de “rezervat”. Parcarea plină ochi.
Pornesc o serie de sfinţi la defilare şi, exact pe când încercam să îmi imaginez pe unde să mă scap de herghelie, iese “portarul”, dă panoul la o parte şi îmi spune “haideţi, că găsim un loc pentru dvs.”
Locul în cauză nu este parcare propriu-zisă, e un plaţ mic la intrarea în “căsuţa” lui de la poartă. Dacă te bagi cu fundul înainte şi rămâne o treime din maşină cu botul afară, reuşeşti să nu încurci şi să laşi agregatul acolo. I-am mulţumit omului că mi-a salvat fundul şi am plecat încântată că nu mai umblu jumate de oră să găsesc pe unde să las maşina.
La venire i-am mulţumit din nou şi i-am urat şi Sărbători Fericite, pe lângă tradiţionalul deja “vă doresc serviciu uşor şi o zi bună”.
Nu pot spune că respect omul respectiv aşa cum îmi respect profesorii preferaţi sau părinţii. Ori oameni faţă de care mă simt un umil gândac, valoric vorbind. Până la urmă este un om cu un job nu atât de fermecător, poate cu o pregătire şcolară sub a mea, nici măcar a Kenzo nu miroase. Dar este un om care a fost mereu amabil şi faţă de care nu am putut avea o altă atitudine, pentru că nu ar fi fost corect.
Concluzia întregii poliloghii este că eu cel puţin nu îmi permit să arăt respect doar celor puţini care mă domină şi pentru care chiar îl nutresc. Aproape 3 decenii petrecute cu o familie “clasică”, m-au învăţat că, deşi respectul se câştigă greu, eu trebuie să am o asemenea atitudine. Chiar dacă am impresia că respectivul nu e la “standardele” mele “înalte”, “bună ziua, vă rog şi mulţumesc” sunt obligatorii.
Foarte interesant este că nu ştiu să nu fi avut “succes” cu atitudinea aceasta. Am reuşit să conving oameni să îmi facă servicii pe care în mod normal nu erau dispuşi, cu un zâmbet din ăla de copilaş cuminte, vânzătoarele să fie mai amabile sau dispecerele de taxi să facă tot posibilul să găsească maşină.
Astăzi Mama Ana era super încântată să audă întâmplarea cu portarul de la comisariat. “Ai văzut, mamă, ce înseamnă să te porţi frumos?” Cred că a şi uitat de durerea de spate care o chinuie de 2 zile …
Povestea asta îmi aduce aminte de tata. Dumnezeu să-l ierte. De fiecare mărţişor, când se numărau damele de la muncă ca să ştie câte mărţişoare scoate din cutia mamei, întotdeauna număra şi femeile de servici şi cele de la cantină. “Sunt şi ele doamne”, zicea.
Şi la mine a devenit ceva reflex. Nici nu mi-am dat seama că aşa vorbesc şi cu femeile de serviciu de pe scară. :)) Nici nu mă gândisem că aş putea proceda altfel decât într-o manieră elegantă (eu i-aş spune, totuşi, normală). Adică un om poate avea cinci premii Nobel, dacă nu are cei 7 ani de acasă. 🙂 Oricum, puţini mai sunt oamenii care se comportă aşa.
Inteleg ce spui. Si aplic aceleasi reguli si eu. Dar mai sunt unele persoane care nu raspund la “tratament”. De exemplu, unele femei de serviciu.
https://drlyana.wordpress.com/2009/03/18/viata-in-camin-din-nou/
Ce nu am precizat e ca le salut de fiecare data. Dar nu raspund totdeauna…
Eu inca nu recitesc ce scriu. 😀
Va rog sa ignorati greselile. Va multumesc!
Saru’mana am invata sa spun de mica. ca si pe tine m-au invatat ai mei “inclini usor capul, zambesti omului din fata ta si spui buna ziua.” Prima data spuneam la toata lumea. Apoi mi-a zis mama ca e ok daca ii salut doar pe cei pe care-i cunosc. :)Mai tarziu, mi-a spus o vecina ca e suficient sa-i spun o data sau maxim de doua ori pe zi. 😀
Ve rog mi-a intrat in reflex de la primul meu job mai acatarii, unde era lege sa incepi sau sa termini propozitia cu “Va rog”
Mare dreptate ai, succesul este 80% asigurat de atitudine.
În general salut,totuși de unele persoane mă feresc deoarece un simplu salut se poate transforma în câteva zeci de minute de bârfe,așa că prefer să întorc capul în altă parte.
Apropos de titlul tau, comportamentul asta cred ca este unul “normal”, nu cred ca tine de respect sau de lipsa lui. Il consider normal in aceeasi masura in care consider normal sa nu sar cu cutitul la un om de pe strada.
Dar exista unele persoane care pretind mai mult decat aceste reguli minime de relationare umana. Acelor persoane le-as putea eu spune ca respectul se castiga.
Chiar sunt curioasa ce parere ai despre regulile de comportament dintre barbati si femei – gen pupatul mainii si deschisul usii.
Dupa ceva ani pe afara mi-a intrat in reflex sa salut, sa zic multumesc sau sa cer scuze cand dau peste cineva din greseala. Lucruri care nu le prea faceam acasa…. recunosc asta. De cate ori revin in Romania si zic un multumesc la chiosc si nu mi se raspunde, salut si nu mi se raspunde, zic pardon in supermarket si primesc o injuratura… imi amintesc de ce nu faceam lucrurile astea inainte cand Bucurestiul era casa mea…
Interesant sa ti se intample dina stea in ajun de Paste. Parca simti ca si tie ti se intampla o minune! parca ceva din toata bunatatea asta care este peste tot acum, s-a desprins si a venit SPECIAL la tine! 😉
oare respect = bun simt?
tot ce ai enumerat mai sus cu “buna ziua”, “multumesc”, “te rog” tin mai mult de bunul simt pe care il are fiecare; de cei 7 ani de acasa.
Hai sa completez si eu cu o scurta istorioara: eram copil de-o schioapa, bunicul meu din partea mamei inca mai traia. A vazut destule la viata lui: doua razboaie mondiale, inchisoarea Jilava si multe altele uitate si nepovestite. Mi-a spus odata un lucru mare: Mai Fofoi, daca cineva iti da si un capat de ata si pentru ala sa zici Multumesc !
N-a mai stat sa imi si explice si de ce, a fost numai atat. Am ramas cu chestia asta in cap si incerc sa nu uit de ea cat de mult pot.
eu tot timpul salut cu “sarut’mana”, indiferent de sex sau varsta.
Aşa am fost crescut şi eu. Când eram mic mă roşeam când treceam pe lângă cineva şi trebuia să-i dau bună ziua, în cazul meu, eu salutam pe toată lumea cu săru’mână, indiferent de sex şi mă supăram când îmi zicea maică-mia că iar nu am salutat, iar i-a zis nu ştiu ce vecin că nu salut, etc. Cu timpul am învăţat că eşti mult mai bine văzut în societate dacă dai bună ziua celor din jur şi afişezi o limită de bun simţ.
Si eu am fost invatata de mica sa spun buna ziua la vecini si cunoscuti in general, dar a inceput sa ma streseze chestia asta in privinta barbatilor: intotdeauna se asteapta sa ii salut eu pe ei, nu ar trebui sa fie exacat invers? Eu am 17 ani si trebuie sa ii salut eu pe astia care au 35-40 de ani. Acum muuuulti ani cand femeile in general se intalneau cu barbati nu astia se aplecau si isi scoateau palaria? Va rog sa-mi spuneti daca gresesc?
@Moldoveanca, varza, Andrei – de acord cu voi : “buna ziua” , “te rog” si “multumesc” sunt de domeniul bunului simt, al comportamentului normal, fara sa aiba legatura cu respectul pe care il simtim fata de destinatar. De fapt, persoana care foloseste aceste cuvinte magice se respecta pe sine, nu neaparat pe cei din jur.
Intr-o alta ordine de idei, de ce o femeie de servici, un portar sau un gunoier nu ar fi demni de respectul oricui? Atata vreme cat omul respectiv isi castiga existenta intr-un mod cinstit si isi practica slujba cu placere, nu vad de ce nu ar fi demn de respect. Exista doctori care nici nu se uita la un bolnav pana cand nu primeste un pumn de bani. Si exista portari care nu se limiteaza la a sta in postul de paza, ci ne ofera ajutorul lor desi nu sunt obligati prin natura slujbei. Nu salveaza lumea, dar isi ajuta semenii dupa posibilitatile pe care le au. Cine este mai demn de respect ?
Cand eram copil, tata imi spunea ca nu conteaza ca meserie imi aleg atunci cand voi creste. Conteaza doar sa imi indeplinesc sarcinile cat mai bine posibil. Si orice om care isi castiga cinstit existenta, merita respectul meu. Nu numai manifestarile bunului meu simt.
Aceste cuvinte fac parte din educatie adica din cei 7 ani de acasa. eu in general ma port frumos cu oamenii si ii salut sau ii rog frumos sa faca ceva pt mine, le zic multumesc. Ca unii nu merita nici macar sa le dai “Buna ziua” aia e altceva.
[…] Ramona are o poveste de-a ei, lungă şi interesantă, despre respect şi cei 7 ani […]