Un articol “programat” pentru astăzi, 9 septembrie. Pentru că astăzi nu e timp de scris pe blog. Nici de stat online. Astăzi se închid geamantanele, se petrec ultimele ore împreună. Astăzi se încheie aventura noastră americană şi ne despărţim de familia noastră de aici, de care ne vor lega 6 luni superbe şi atâtea aventuri. Oameni care mi-au fost străini în martie, când am venit aici, şi pe care mi-e greu să-i las în urmă.

Îmi vor lipsi eternele “discuţii” dintre R. şi “soare”. Prieteni de peste 2 decenii, bărbaţii noştri cei  bravi, mereu cu o opinie, de obice diferită de a celuilalt. Da, discuţiile sunt absolut “savuroase”, la fel şi pariurile dintre ei, când chiar doresc să contabilizeze care e mai “adevărat”. Iubi a ţinut mereu enorm la R. şi prevăd că despărţirea nu-i va fi uşoară, mai ales că au avut atâtea săptămâni de petrecut împreună, mai ceva ca nişte siamezi.

Nu-l voi mai auzi pe R. spunând acel “don’t worry, Mircea”, cu vocea lui cea caldă şi uşor baritonală. Şi, vorba soţiei lui: “când R. zice don’t worry, atunci încep să worry”.

Şi, dacă tot vorbim despre D., îmi vor lipsi comentariile ei şi incursiunile noastre de “shopping”, ce se soldau mereu cu plasele pline. Şi veşnicele noastre “certuri” despre spălatul vaselor (una dintre puţinele mele pasiuni prin bucătărie), plus utilitatea unei maşini pentru asta, pe care o foloseam la minim, spre ciuda ei. Vor rămâne în amintire serile de “poveşti”, ieşirile în oraş împreună, miştourile făcute ca între prieteni de mulţi ani.

De gâga mică probabil ne va fi cel mai dor, că nu ne vai mai trezi tropotitul ei şi nici nu vom mai auzi 200 de “de ce”-uri pe zi. Şi nici nu se va mai cuibări un ghemotoc de om la noi în braţe pentru o tură de desene sau un “dii căluţul”. Are 4 ani şi jumătate deja, iar noi vom afla despre progresele ei din viitoarele discuţii de pe skype. “Ştii, Ramona, o să-mi fie dor de tine, când pleci în România”. Aşa este, şi nouă ne va fi dor de tine, gâgă.

Ne va lipsi D., mama lui R., cea care m-a învăţat să fac Tiramisu şi ne-a fost ghid prin Manhattan, la prima noastră ieşire. Şi M., fratele cel pilot, gazda noastră din Atlanta şi ghidul desăvârşit ce ne-a deschis apetitul să vedem şi locuri mai puţin “celebre”, dar la fel de frumoase. Şi S. “americanca” lui de soţie alături de care n-am simţit atât de bine, plus micuţa lor de un an şi ceva, unul dintre cei mai veseli şi mâncăcioşi bebeluşi pe care i-am văzut vreodată.

Avem o listă lungă de prieteni din NY sau Alabama, ce ne-au primit în casele lor cu braţele deschise şi ne-au făcut şederea aici atât de plăcută şi cărora, deşi nu cred că vor ajunge să acest articol, le mulţumesc.

Am avut parte de o “înlocuitoare” pentru “băieţii” mei, boxeriţa Cara, un dulău de care m-am lipit imediat şi care mi-a făcut depărtarea de potăile mele mai uşoară. Este bolnavă din păcate, sper totuşi să aibă un trai mai lung şi cât mai lipsit de suferinţă.

De astăzi camera “noastră” va fi din nou goală, senvişurile pentru D. vor reintra în obligaţiile bărbatului din casă, iar familia va reveni la viaţa lor normală. Există promisiunea că ne vom vedea la primăvară şi această posibilitate face despărţirea mai uşoară. Vom păstra deci legătura şi vom  planifica următoarea întâlnire, pentru că nu poţi sta departe de familie prea mult.

Nu ai cum să răsplăteşti nişte oameni minunaţi, care te-au primit în casa lor şi te-au considerat “familie”. Momentan nu pot scrie decât un singur cuvânt:

Mulţumesc!