Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Sa ne bucuram de stangacia inceputurilor
Suntem o generaţie în viteză. Dorim rezultate IMEDIATE, nu mai avem răbdare, ne deranjează toate etapele pe care trebuie să le parcurgem ca începători într-un domeniu, până la un anumit grad de progres. Dacă începem cursuri de dans, sigur se lasă cu vânătăi pe cei nu atât de rapizi, încât să se ţină la o parte, dacă alegem o carieră, suntem absolut nepricepuţi, dacă ne apucăm de sport, intrăm probabil în istoria clubului ca şi cei mai proşti practicanţi posibili. Cel puţin aşa a fost la mine.
Când am început să studiez de pildă limba engleză, am avut ocazia de a primi prima notă de 4. Mda, premianta lu’ peşte a adus acasă o “mobilă” nouă. Mare bucurie în familie, s-a dat party în cinstea mea. Bun, glumesc. Din fericire ai mei nu au făcut nici atac de cord şi nici dungi pe dosul meu, aşa că a rămas cum am stabilit: învăţ sau rămân în clasa a VI-a până la 40 de ani. Din fericire a fost prima variantă. Mă gândesc acum amuzată la criza de plâns ce a însoţit anunţarea “evenimentului”. Eram absolut isterică de nervi, că “nu pot învăţa porcăria asta de limbă”. Au trecut 2 decenii de atunci şi engleza mea acum este admirată de cam toţi interlocutorii “enternaţionali”, impresionaţi de ce engleză se face în România.
Intrarea în lumea caftangiilor, deşi a fost visul copilăriei mele, s-a lăsat iar cu lacrimi. De ciudă. Acasă, că mi-era ruşine să plâng la club. Eram dălău de 20 de ani, cum doamne iartă-mă să bocesc printre centurile colorate şi în faţa lui sensei. Cred cu tărie că am intrat în istoria clubului ca a mai proastă din parcare. Dar nasol de tot, nu oricum. Bine “informată” de rahatul ăla de Karate Kid (o mai mare porcărie decât filmele astea nu cred să existe), cugetam că e chestie de minute până lustruiesc creştetul instructorului cu piciorul.
Oh, mamă. Şi a început antrenamentul. Iniţial era să-mi dau duhul la încălzire. Mă dureau tălpile (ne antrenăm desculţi) şi abia respiram. Bun. Trecem la stretching. Majoritatea coborau deja frumos mai într-o fandare, mai într-o sfoară. Eu ca turla bisericii. Ca măgarul între oi. Înţelegeţi ideea. Trec cu mare mare ruşine şi peste umilinţele astea, mai ales că instructorul ne spunea începătorilor să nu forţăm. OK, deci ni se permite momentan să fim vite. Asta e bine. Şi trecem la “dansuri”. Lovituri cu pumnul (nu înţelegeam cine se roteşte şi de ce, cum se ţine pumnul armat, chestii din astea), apoi tehnică de picior. Mă uitam ca proasta în târg cum lucrau alţii şi doream să mă evapor de ruşine. Când s-a trecut la repetarea de “blocaje”, chiar că eram pe punctul de a sparge o fereastră de nervi.
Deci io, geniul pustiu, deşteapta pământului, convinsă că mă duce creierul cum doresc eu, eram “trădată” de nişte membre prea lungi şi prea proaste. De lipsă de echilibru, mobiliate, rezistenţă la efort, coordonare. Toată lumea e mai proastă la început, eu am norocul să trag şi semnalul de alarmă.
Am ieşit atunci din sală aproape convinsă că “porcăria” asta nu e pentru mine. Asta e. Am găsit şi eu ceva ce nu pot nici dacă mă mai nasc o dată. La vestiar cele 2 “instructoare” adjuncte, bănuind ce este în sufletul meu, că eram neagră de supărare, m-au luat aşa pe după umeri şi mi-au explicat că începutul este foarte greu, că şi ele au avut 2 picioare stângi şi uite că acum sunt centuri negre. Şi că, dacă muncesc mult, voi progresa enorm. Faza asta cu “munceşte” a sunat destul de familiar, că sunt genul de om care cam trage pentru chestiile ce-i sunt dragi.
Aşa că am revenit în dojo, cu nervi şi frustrări, dar şi un plan infailibil: voi trage ca un animal şi probabil nu voi mai fi cea mai proastă din grupă. Fetele astea de nota 1000 sunt plecate din ţară demult, probabil nu voi apuca să le mulţumesc vreodată că au tras de mine. Cu sensei am povestit de multe ori despre cât eram de împiedicată şi ştie cât de mult m-a ajutat că s-a ţinut de mine.
M-am antrenat 5 ani, am fost inactivă 5 ani, am progresat şi regresat în acelaşi timp. Sutele de ore de muncă, întinderile şi ocazionala febră musculară au avut rezultate incredibile. La 2 ani de antrenament, deşi eram legendar de “ţeapănă”, am făcut sfoara în faţa unui sensei şocat de bucurie. Am crescut în grad, am început să am o tehnică frumoasă, am pregătit alţi începători pentru exemenele lor de centură. Aşa cum alţii au avut odată grijă de mine, am considerat că e bine să iau sub “aripă” câte un începător, ferm convins că în viaţa lui nu va progresa. Şi lor le-am spus că munca va aduce rezultate. Şi a adus.
În ceea ce priveşte munca de radio .. hai să spunem că trebuie să-mi cer iertare în faţa unui oraş întreg pentru traumele cauzate. Vai, ce prostii am mai făcut şi cât de “pe lângă” am putut să fiu. Am avut din nou noroc că nişte oameni au avut încredere că nu pot rămâne atât de proastă. Din fericire nu am rămas, dar e clar că şi-au pus obrazul pentru mine. La fel în munca pe net. Nu puteam înţelege cum se “urcă” un site, deşi instrucţiunile pe FTP erau chiar ca pentru boi. Aş, de unde să înţeleg eu. Dojo.ro a fost urcat de un prieten în 2002 şi a trebuit să-mi explice ca la tâmpiţi cum să fac update.
Privesc în urmă şi nu pot să cred cât am progresat, faţă de acel prim pas atât de frustrant. Nu am fost niciodată no.1, dar am crescut enorm în orice mi-am pus în cap. Fără şmecherii, fără ocolişuri. Muncă şi pasiune. Atât. Transpiraţie şi durere la antrenamente, dedicaţie, manie chiar, ore şi ore de muncit, citit şi învăţat.
Am reuşit în anii ăştia să devin ceva mai “zen” şi să înţeleg în sfârşit farmecul începutului. Iubesc acum acele momente de frustrare. Iubesc faptul că nu am ştiut nimic, că am fost un nimic. Pentru că, privind în urmă, înţeleg ce rost a avut întreaga mea călătorie. Savuraţi începuturile. Bucuraţi-vă că nu ştiţi, că nu puteţi, că nu merge. Lăsaţi neputinţa să vă îndârjească. Notaţi-vă clar în minte această “bornă”. Gândiţi-vă că, orice se va întâmpla, niciodată nu veţi mai fi atât de nepricepuţi. Că de acum, există doar o direcţie: ÎN SUS.
Absolut orice călătorie începe cu primul pas.
mi-am amintit si eu de inceputurile mele, in general cele la job (ca era ceva ce nu invatasem nici unde si faceam niste greseli de vai de mine, dar acuma fac eu traininguri) si multe lacrimi am varsat ca am zis ca sunt batuta in cap de nu fac cum trebuie sau cand am schimbat profilul de studiu de la facultate la master si eram 0 in domeniu marketing si management si restul care au terminat in acel domeniu stiau si eu nu reuseam sa inteleg toate prescuratile profesorilor(de cate ori nu am vrut sa renunt la scoala) dar acuma e ok..e greu si e frustrant la inceput, dar daca renuntam nu ma bucuram de ce am acuma. A! cel mai greu si mai frustrant a fost sa invat sa conduc…ioi alea grele inceputuri
Citesc zeci de articole motivaţionale, cum că tre să gândeşti că eşti cel mai bun, cum că tre să te pui în faţa oglinzii şi să zici cu glas tare că nimeni nu-i ca tine, că tu eşti eroul întruchipat. Am început să detest aceste vorbe, m-am săturat de mesaje încurajatoare, dar, care în fond nu duc la nimic nou.
Ei da, acesta chiar e un articol motivaţional, acesta e un articol din care înveţi că tre să-ţi dai două palme şi că tre să mergi mai departe.
Felicitări!
Io nu am crezut niciodata in faze din astea cu statul in fata oglinzii si strigat ca esti mare si tare. Adica mi se pare penibil. Poate pentru unii este o idee buna, cine stie ce carpe de oameni sunt unii de trebuie sa-si cante genialitatea in fata oglinzii 😀
Dar cred cu tarie ca, daca iti pui ceva in cap, cu sau fara stat in fata oglinzii, tot ii dai de cap.
Articolul ăsta e scris pentru mine, ştiu eu ! 😀
Nimic nu iubesc mai mult decat inceputurile, ideea initiala, transformarea ei pe parcurs, munca enorma, zecile de ganduri, vizualizarea reusitei si apoi trecerea la alt proiect, imediat, pentru a trai din nou emotia, cunoasterea, lupta… Intr-adevar drumul este cel mai important! Frumos articol.
Yea, cam asa este.
Mia placut foarte mult articolul.Chiar ai talent de scriitor! 🙂
Mersi, I needed that. Am avut nevoie sa-mi aduc si eu aminte de inceputuri pentru ca si eu trec printr-un inceput foarte greu 🙂
Mersi!
Nu am nimic de comentat decât să îți laud și eu articolul, mi-a plăcut foarte mult cum și ce ai scris. 🙂
E uimitor cat de mult m-au ajutat articolele tale sa progresez – si din punct de vedere practic (explici chestiile “tehnice” ca la clasa I), dar mai ales din punct de vedere emotional, motivational… . Invatamantului romanesc ii lipseste un pedagog extraordinar! Si sunt atat de putini oameni cu darul asta in scoli… si tare mi-ar placea ca viitorii nostri copii sa fie “invatati” de oameni ca tine. 🙁 Ramanen optimisti pana atunci! (comment fara diacritice :D)
Of, Dojo, ce bine ar fi (sau nu ar fi:)) sa avem intelepciunea asta cand luam in barba cate un esec! Numai ca atunci, mai ales daca treaba asta se intampla in tinerete, nu ai rabdare sa te gandesti la toata filozofia asta de care povestesti tu. Vrei sa iti vezi mai repede visul implinit. Si eu cand ma uit in urma ma gandesc ce valoare fenomenala a avut cate o tranta pe care am incasat-o! Cat de mult m-a re-modelat! Insa atunci, imi venea sa musc din asfalt:)
Cred ca oricare din noi cand si-a dorit ceva cu adevarat a obtinut acel lucru mai devreme sau mai tarziu! important e sa crezi si sa fi perseverent!
buna ziua,
bucuria vine cand treci un obstacol , cand munca iti aduce rezultate , mai ales daca astea nu vin din prima.
O intrebare dojo – ce crezi , daca te apuci la 50 de ani de antrenamente cum ai facut tu , crezi ca mai poti obtine rezultate ?
Buna ziua. Eu m-am apucat la 20 de ani si reapucat la 30. Se poate sa faci antrenamente si de la 100 de ani, daca te tin picioarele. Este adevarat ca varsta de competitii e mult mai frageda, dar nu trebuie sa fim toti campioni, pentru a ne simti bine. Asa ca io zic: la munca! 😉
chiar azi am luat un 4 la engleza pentru o afurisita de tema ,si i-am zis profei sa imi puna 1 ca nu merit mai mult si ea mi-a pus 5 ca a zis ca sunt modest ,deci modestittatea e buna uneori 🙂
Mi-a plăcut foarte mult articolul. Apreciez în special felul tău direct și simplu. De acum numai în sus!
@ val33entyn “modestia”- nu modestitatea, că te trezeşti cu un 4 şi la română 😀 Sper să nu te superi !
[…] cu o frumoasa poveste despre inceputuri, frumoasa mai ales prin faptul ca probabil fiecare dintre noi regasim cite ceva din propria […]
Eu cred ca toti cei care te citesc ar trebui sa iti urmeze sfatul.
Chestia cu urlatul in oglinda este tampenia , munca si vointa sunt cele care conteaza.
Daca ai inclinatie spre munca , poseszi oarecare vonta , nu iti ramane decat sa faci rost de perseverenta ca sa reusesti.
Fara perseverenta nu se poate.
Fain articolul Dojo, imi place cand scrii despre antrenamentele tale de inceput 😛
mai mereu inceputul e mai greu,usor usor ajungi acolo unde vrei cu multa munca 🙂
Dap! Abia ieri am ajuns si eu la concluzia asta: o data ce ai inceput ceva productiv, nu ai in fata decat drumul spre evolutie.:)
Clar ti-ai castigat , daca mai era necesar , un admirator pe cinste.Domnisoara eu cred ca tu arunci din cand in cand cate un ochii in viata celor din jur si cu darul scrisului le pui in pagina.
M-am regasit 100 %.
A. Prima mea nota la chimie un 2 ca nu mi-am facut tema, profesoarea foarte exigenta m-a amenintat ca o cheama pe mama la scoala sa ma ne faca de ras in fata clasei! oops … A urmat in timp participarea mea la olimpiada pe tara de chimie si tabere de chimie …
B. Inalt si slab , luam bataie in generala de la toata lumea. De ambitie la 15 ani ma apucai ca omul: de recoltat vanatai la antrenamentele de Karate. … in cativa anisori campion national , participant la campionatule european , sensei pentru 40 de prichindei, campion pe armata si multe altele.
Amintiri cat cuprinde de pe vremea cand aparea talamba in public si lumea zicea: tu aici ??? … ca apoi sa vina la neica sa ceara sfaturi.
Teama de inceput a existat intotdeauna, stangacia nu mai zic, dar cu ajutorul prietenilor si a perseverentei am reusit.
Felicitari pentru articol.
Iti multumesc ca mi-ai reamintit momente foarte frumoase.
cel mai greu mi-e ca dupa ce ma bantuie un timp o idee, sa ma hotarasc sa prind taurul de coarne. nu mi-e teama de munca, mi-e ciuda ca apucandu-ma singura, imi prind urechile in chestii simple si ma sfaram o gramada pana gasesc solutia. dar sa nu ma intrebi ce mandra sunt cand am prins intr-o oarecare masura spilul 🙂