Când ne transformăm în monștrii care-și bat copiii?

16
3056
views

Copilăria mea a început la 5 ani. Sigur, viața în sine a început, ca la orice om normal, dar am început să am amintiri frumoase după ce am venit „acasă”.

Am fost o greșeală, comisă de doi zăpăciți undeva prin anul 1978. În plin avânt „decrețesc”, deci nema șanse ca mama să poată scăpa de sarcina nedorită, deși sunt convinsă că a făcut tot posibilul să nu mă nasc. S-a brodit ca în jurul sorocului să fie tată-miu prin zonă, așa că nu a mai apucat să se „ușureze” la baie, ca a ajuns și bunică-mea în zonă și, ca un leu-paraleu, a făcut-o pachet și a dus-o la maternitate. Aveam să aflu acum câteva luni (când eram gravidă) de la tată-miu, că i se „rupsese apa” de ceva timp, dar spera că dau colțul. Nu a fost să fie.

Următorul pas a fost să mă încredințeze „organelor” în timp ce susținea în justiție că ea mă crește.

Și s-au tot distrat așa vreo 4 ani și jumătate, cu mine plasată în orfelinat, mamă-mea susținând că ea mă crește, ai mei făcând cu nervii că nu mă pot lua.

Tot balamucul s-a terminat în iarna lui ’83, la o ultimă înfățișare de comă, unde s-a râs și s-a plâns în același timp. Au plâns 7 mame înainte, luptând să-și primească pruncii în custodie, s-a râs când mama anului a decretat că s-a măritat cu altul (tatăl primului ei copil) cu 3 săptămâni înainte să mă nasc, pentru că nici mama ei și nici ginerică nu observaseră că e gravidă. Mda, scene de Stela Popescu și Arșinel.

De Crăciun am ajuns acasă și mi-am început viața alături de famila mea (tatăl și părinții lui). Am fost, pardon, SUNT un copil iubit. Îmi amintesc cu drag de serile când „ăl bătrân”, fie-i țărâna ușoară, se târa în patru labe în jurul mesei din sufragerie, cu mine călare. Cum venea acasă de la unitate, îmbrăcat în mantaua „domnească” (așa îi spuneam, zău dacă știu de ce) și cu câte o jucărie sub braț, spre șocul nevestei, speriată că va râde lumea că tovarășul maior vine cu din astea. Totul a culminat cu apariția lui într-o seară, având sub braș un ditai cocoșul de plastic.

Mi-am mai luat câte un dos de palmă, rar. Consider că erau greșeli de „parenting”, dar probabil, deși am fost un copil cuminte în general, își mai ieșeau din pepeni. Sunt convinsă însă că se putea și fără. Prin clasa întăi mă trezeam cu paginile rupte din caietul de teme. „Torționarul” era bunicul, care scria dumnezeiește de frumos. Avea omul ăsta niște documente la unitate, de ziceai că-s făcute pe calculator.

De la el am învățat să scriu frumos și, până la facultate, când am trecut la pix și mi-am nenorocit scrisul, aveam niște caiete frumoase ca icoanele. De la el primeam mereu carioci și stilou chinezesc, pe vremea când colegii scriau cu niște stilouri sinistre. Chiar și acum am mania „pigulitului”, chestie de fapt foarte utila pentru un web designer.

Pe când începeam să cresc și să dezvolt niște umbre de complexe de inferioritate, ai mei îmi cântau „nu ești cu nimic mai prejos decât x”. Mi-au fost cei mai mari suporteri în tot ce am făcut, nu s-au îndoit niciodată că voi ajunge „cineva”, m-au sprijinit necondiționat și au pus la bătaie absolut totul, doar să-mi fie bine.

Mai important decât absolut orice chestie materială pe care mi-ar fi putut-o oferi, a fost dragostea pe care o simt chiar și acum, femeie în toată firea, la 35 de ani. Sunt tot „copilul” lor, și-ar da și acum ultima firimitură de pâine doar să mă știe sătulă, sunt mândri de mine și convinși că, dacă îmi pun în cap, dau peste cap tot Universul. Mă simt acasă de fiecare dată când în vizitez, le-am vorbit despre orice problemă am avut și m-am amuzat mereu că, orice conflict aș avea, chiar dacă eu sunt aia vinovată, ai mei sunt în stare să ia de gât persoana în cauză și apoi să pună întrebările.

Poate sunt exagerați în asta, dar mi-a priit ca și copil (apoi adolescent) să știu că la o adică este cineva care să-mi ia partea, chiar dacă din fericire cam știu să-mi port bătăliile și singură.

Am citit cu mult șoc și durere articolul Ioanei. De fapt comentariile, că acolo s-au povestit multe. Am găsit acolo istorisiri de groază, copii distruși psihic de niște oameni care au fost mai puțin părinți decât mamă-mea. Ea măcar a avut bunul simț să se descotorosească de mine și să nu o mai intereseze dacă am crăpat sau nu. Sunt însă destui părinți care și-au bătut copiii ca pe niște vite, care le-au nenorocit orice respect de sine, care s-au purtat cu ei mai rău decât cu niște sclavi.

Nadia noastră are 4 luni. Este frumoasă și isteață, încăpățânată ca un catâr și puternică mai ceva ca un tăuraș. Descoperă lumea în fiecare zi, iar noi suntem non-stop alături de ea. O sărutăm de mii de ori, îi spunem mereu că este perfectă și că o iubim mai presus de orice.

Mă gândesc cu groază că poate peste ani mâinile mele, pe care le știe ca sursă nesecată de mângâieri, ar putea să o lovească. Sau că gura mea, din care ies doar vorbe de alinare, ar putea să rostească grozăvenii ca „proasto”, „vaco” sau … ferește-mă Doame … „curvo”.

Unde oare se întâmplă ruptura asta în părinți, de ajung în asemenea situații? Un copil nu se naște al dracului, nu are ca unic scop în viață distrugerea noastră. Cum reușesc unii adulți să treacă de la mângâieri și sărutări la curele pe spatele copilului sau tot felul de apelative dure? Cum cred ei că așa își cresc copiii mai bine? Cum cred că este în beneficiul copilului să-i nenorocești orice încredere în sine și în cei care se presupune că-l iubesc necondiționat?

Nu cred că există vreo scuză pentru ororile pe care le-au comis unii părinți. Nu cred că există vreo scuză pentru o palmă dată la nervi, deși înțeleg mecanismul. Dacă m-ar lua Mircea la palme, probabil aș fi devastată, mi se pare ciudat să consider că e un tratament OK față de copilul meu. Chiar și mai puțină înțelegere am față de cei care-și bat copiii, sistematic și cu premeditare. Aici nu mai este vorba că te-a scăpat o scatoalcă, este deja sadism și răutate. Ce bine face oare o bătaie? Vindecă părintele de stresul provocat de copil? Îl face pe copil mai puternic? Din ce am citit prin comentarii, foarte mulți dintre copiii respectivi au crescut în adulți plini de tare emoționale, unii care au nevoie de terapie pentru a trece de „cei mai fericiți ani din viață”.

Veți spune că mi-e ușor să comentez, că încă nu sunt un părinte care se confruntă cu un copil neastâmpărat. E drept că fata e cuminte, dar există și la vârsta asta frustrări. Și încerc mereu să-mi amintesc că este copilul MEU și că are nevoie de ajutor și dragoste, nu de draci și palme. Foarte sigur că ne va scoate din minți suficient de mult în viitor, sper doar să ne putem păstra măcar un dram de decență și de răbdare, încât să nu facem ceva ce am regreta.

16 COMMENTS

  1. Eu m-am consolat cu ideea ca atata au stiut ai mei. Tata nu era adeptul corectiilor fizice, dar mama da. Si mereu imi spune ca trebuie sa fiu multumita, ca nu ne-a batut niciodata sa ne invineteasca ochii, cum pateau cei trei copii de la etajul 1, sau cu furtunul de la cada, cum a patit o fata de la parter care a facut si nu stiu ce criza de sufocare atunci de au luat-o cu ambulanta, sau vecinul meu de palier, care pe la 12 ani a fost scos in zapada, dezbracat la pielea goala, tot pe post de corectie.

    Si au dreptate. Nu am patit toate atrocitatile alea, dar nici nu consider ca meritam sa o incasez cu orice ocazie posibila, fie si mai bland asa. Dar… anii au trecut, lucrurile s-au iertat, mergem mai departe…

  2. n-am putut să înţeleg niciodată cum se petrec asemenea lucruri. mai ales când în cauză sunt copii mici şi foarte mici. eu sunt născută mai devreme decât oricare dintre voi, cei de pe aici, şi nu ştiu ca ai mei să mă fi bătut, nu zic că poate mi-au mai ars o palmă dar nu ţin minte. vorbim de oameni simpli dar care n-au crezut în educaţia prin bătaie. deci, n-am avut frica asta niciodată, mama poate că era mai dură un pic, prin vorbă, doar că tata … ei bine tata a manifestat o mare disponibilitate pentru tot ce înseamnă frământări ale adolscenţei. aşa că citesc toate aceste mărturii de la ioana şi mă întreb dacă nu cumva este o exagerare. presupun că nu. am avut prietenă care o lua metodic atât ea cât şi maică-sa de la taică-su, că aşa se cuvenea, de nu puteam înţelege ce se întâmplă. una peste alta ce s-a pierdut în fiinţa noastră ca popor, că e vorba de o metodă care n-a pierit, atât timp cât există mame care-şi ameninţă copii de doi sau trei ani în cele mai imposibile moduri cu putinţă. nu ştiu ce să zic. tata care are 80 de ani îmi spunea că un copil nu se loveşte cu palma, că tu, ca om matur, ai palma grea şi nu ştii la nervi cum nimereşti peste trupul plăpând al copilului de-l schilodeşti pe viaţă. părinţii lui, ţărani din Bucovina, aveau după uşă nuieluşa de alun. cu aia loveau cu copilul, şi nici cu aia foarte tare, doar cât să pişte şi numai când copilul greşea grav, dar grav şi aia mai mult ca să nu uite. oameni simpli. fără cursuri de parenting sau prea multă carte dar care nu-şi omorau copii în bătaie. noi, cu acces nelimitat la informaţii ce facem?

  3. “Cum reușesc unii adulți să treacă de la mângâieri și sărutări la curele pe spatele copilului sau tot felul de apelative dure?”

    Sincer, ma indoiesc sa fi existat vreodata mangaieri si sarutari sincere in cazurile astea.

    • Buna Dojo. Scuze. Am o rugaminte. Poate nu ma pricep eu prea bine, dar nu am gasit un mail sau un numar de telefon. Cum putem vorbi despre o ” micuta” colaborare la inceput? Am lasat adresa mea de mail si ieri, nu stiu daca pot sa las aici numarul de telefon. Multumesc mult. Te astept!

    • Duamna, sa inteleg ca tre’ sa te felicit?

      On topic .. Io chiar sper ca totusi, cand li s-au nascut copiii, oamenii in cauza au fost totusi cuprinsi de duiosie, dragoste si alte sentimente din astea materne/paterne 😀

      • Da, da… asteptam si noi o minune mica 😀

        Nu prea pot sa imi imaginez cum un om care azi chiar isi iubeste copilul, poate peste o vreme sa ii faca tot ce am citit la Printesa pe blog. Pur si simplu nu-mi pot da seama unde a disparut iubirea aia… De-aia cred ca mai degraba n-a fost acolo deloc.

  4. Referitor la apelative, scuza universală (auzită şi de mine), este “mă scoteai din minţi, mă enervai, mă provocai”.
    No comment. Nu pot să mă las pe mine însămi să comentez aşa ceva. O să spun doar că… şi vorbele lasă urme. Adânci. Pe viaţă.

  5. Eu îmi bat copii măcar o dată pe săptămână, pe rând și sistematic. În ultimul timp e însă din ce în ce mai greu, și asta mă bucură. Au crescut și știu să se apere, ba chiar să atace fulgerător. La urma urmei, jocul de moară nu e așa ușor, dar în curând mă vor bate de o să-mi sune fulgii!

  6. Uneori, este adevarat, mai este necesara si cate o corectie fizica. Pana la un punct, atata doar cat sa impui celui mic niste reguli/limite pe care sa le respecte. Doar atat!

    • eu sper ca nu.
      Cand pun prea multa sare in mancare, nu imi da doctorul 2 palme (desi ar fi spre binele meu, nu e asa?)

      De ce sa dam in cineva, doar pt ca nu se poate apara?

  7. Depind multe lucruri de personalitatea părinţilor, să ştii. Unii sunt formataţi pe ideologia cu copilul în proprietate (“eu te-am făcut eu te omor”), deci găsesc complet natural să-l trateze ca pe un obiect; era perfect natural acum 40 de ani.

    Alţii au probleme de personalitate, sunt de exemplu bipolari (chestie care nici măcar nu se diagnostichează în România, eh?), sau narcisişti, sau ciuntiţi emoţional la rândul lor din copilărie .. sau toate 3 la un loc. Câte tulburări nu se diagnostichează la noi, sau cel puţin nu se obişnuia pe vremea părinţilor noştri?

    Apropo, dacă vrei să-ţi faci nervi, pofteşte şi cruceşte-te la câteva povestiri: http://www.reddit.com/r/raisedbynarcissists/

    Despre articolul Ioanei nu o să zic nimic, sunt amestecate şi chestii de nu ţin de parenting acolo — faza cu notele mari şi succesul impus cu orice preţ apare în multe culturi sărăcăcioase cum ar fi a noastră .. sau a chinezilor .. sau a indienilor .. şamd. A avut grijă Măreţul Conducător să fim codaşii Europei fix acolo unde nu trebuia să fim, cu efecte în micro-ţesătura socială dintre cele mai dezastruoase.

  8. Ti-am citit povestea si am inghitit in sec.

    O sa iti explic ce concluzii am tras eu. Mama a luat bataie. Si a dat. Asa a invatat ca poate sa isi rezolve frustrarile: sa dea. Asa fac multi oameni cand sunt furiosi, pt ca asa au vazut de acasa. Nici macar nu gandesc, li se pare normal sa injure in trafic pt ca altul a gresit, sau sa dea in copilul ca a ridicat vocea mai mult decat normal. Sunt f. multe reactii subconstient, compuse din copilarie, e normalitatea multora.
    Mama era obisnuita sa imi spuna: eu te-am facut, eu te omor. Si acum imi spune ca nu stiu ce e aia bataie (dar nu o data am fost vanata pe picioare, de starneam mila altora).
    Stii ce e mai trist? Fratele meu avea o prietena acum ceva timp. Si intr-un conflict, a dat in ea. Cu aceeasi normalitate cu care a luat bataie. Pt ca da, si eu am batut. Mi-am batut fratele in copilarie cand nu imi convenea ceva(evident, ceva minor, ce poate enerva 2 copii, unul de 5 ani si altul de 15).

    Nu dati in copil. Cand va enervati, nu tipati la el. Sunt nervii vostri, nu a copilului. Nu trageti de urechi un copil, si asta e abuz. Chiar daca altii o fac, tot abuz este. Chiar daca sare din carut spre foc, nu ii dati 2 sa invete – e responsabilitatea de parinte sa il supraveghieze si vorbeasca. Nu dati 2 peste fund cand pune ceva in priza. Pt ca doare, nu doar fizic. Doare toata viata. Am aproape 40 ani si inca am cosmaruri.

  9. Eu pot spune ca nu am avut parte de bataie si sper ca pe viitor cand voi fi mama, sa pot avea grija de copii mei fara sa fie nevoie de bataie pentru ca, consider ca lucrurile se pot rezolva intr-un alt fel. Sigur ca e usor de zis şi mai greu de facut, mai ales cand esti nervos sau satul pentru ca un copil iti consuma din energie, insa nu imposibil.

  10. Cu toată părerea de rău dacă sună jignitor, dar când aud expresii legate de “greşeală” sau “sarcină nedorită” din partea unui român trăind în era (co)mu(n)istă sau a unui american trăind în era pre-avort, îmi sună la fel de găunos ca o cutie de bere goală. La fel de găunos pe cât îmi sună “rebel / aventurier” în chestiuni legate de sex sau relaţii, auzit din gura Lorenei Lupu sau a băieţilor din “seduction community”.

  11. Imi rau ca viata a avut un asemenea inceput pt tine. Cred ca lucruri de genul asta te afecteaza ca om fie ca vrei fie ca nu. Din fericire ai avut o familie care te-a crescut cu dragoste si suport si sunt sigura ca o sa continui sa faci la fel.
    Admit ca i-am dat cu palma peste fund copilului meu…de mai putin de 5 ori si are aproape 6 ani….si asta in momente cand pur si simplu ma exaspera…am plans cu ea in brate apoi si acum inca imi dau palme. sigur sunt momente cand inca mai are crize dar mi-am promis ca nu o sa mai fac asa. In plus mai am o fetita de aproape doi ani si m-a vazut o data si a fost tare speriatra. E groaznic…eu am fost batuta sistematic copil fiind din motive diferite de ambii parinti desi tata era cel care folosea cureaua. Nu am scapat de palme pana cand nu am luat atitudine imediat dupa ce am terminat liceul.
    Autocontrolul ajuta. Inchide ochii si priveste minunea din fata ta si te vei opri. asta merge.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.