La război pe timp de pace

5
131
views

Primul contact cu „războiul” virtual l-am avut prin anii 90, când am dat cu nasul de Wolfenstein. A fost prima dată că puneam mâna pe un calculator și clar primul joc de gen. Mergeam pe setări de „foarte ușor”, că nu am fost niciodată chiar atât de pricepută, și făceam chiftele din dușmanii respectivi.

Am făcut apoi upgrade la Delta Force, în timp ce fostu’ juca de zor Counter Strike. Eram și noi studenți, eu căscam ochii pe internet, că eram de-a dreptul fascinată, în timp ce el și alți bărbați din ăștia viteji din taste se omorau din vorbe la câte un „long night”.

Apoi am cam pierdut legătura cu jocurile de ucis în masă, mai instalam câte un Battlefield 1942 pentru actualu’ sau un Wolfenstein din ăla seria nouă (cel cu zombies), din care, sincer, am jucat până când dădeai de creaturile în cauză, că-mi era frică. Deh, damă sperioasă.

Undeva prin 2007 (sper că nu am greșit anul), un coleg mi-a prezentat Travian. Dacă l-aș fi descoperit personal, nu cred că-mi băteam capul prea tare (mereu mi-au plăcut jocurile cu imagini multe, iar o chestie cu multe tabelașe, plus un design atât de simplu, clar nu m-ar fi atras). Dar el juca de zor și era mereu plin de elan cutezător, plus de sfaturi numai bune pentru un începător.

Nu cred să fi existat vreun joc care să mă acapareze într-un asemenea mod, o parte destul de importantă din timpul de online era petrecut trimițând trupe și crescând numărul oștenilor. Mă amuzam când citeam forumurile interne, de cât erau de pătrunși de vitejie unii jucători. Se discuta despre onoare și curaj, de parcă aveam măcar niște lupte făcute în Golf, dacă nu ceva mai serios.

Am renunțat la joc de câteva ori și m-am reapucat. Sincer, cred că este aproape un drog. Nu am reușit niciodată să joc relaxat, așa doar de distracție. Imediat ce-mi deschideam cont, treceam la muncă serioasă, de parcă mă plătea cineva să fac asta. Motivul pentru care am renunțat să mai intru măcar pe siturile lor, pentru că știu ce se va întâmpla …

M-a amuzat mereu cât de porniți sunt oamenii, când e vorba de jucat de la tastatură. Cum se ridică tensiunile, cum se discută despre vitejie și curaj, cum clocotește testosteronul, că doar nu te doare și oricum, când ți se înfundă, închizi contul și gata.

airsoft

Când e vorba însă și un pic de pielea personală, ca la airsoft, parcă mai ai de găsit și alte calități decât faptul că stai pe net la 4 dimineața să trimiți atacuri succesive (la secundă, nu oricum). În acest caz mai și simți când altul are o strategie cu mai mult succes decât ai tu sau a făcut armata (deși la cât de puțini tineri au trecut prin acest „ritual”, tot la Counter au făcut instrucția).

Cu frumoase amintiri de pe vremurile pe când suflam cornete prin tuburi (deși era în general un joc al băieților, tot aveam și eu acces, că doar eram „de-a lor”), recunosc sincer că nu mi-ar displăcea să-mi mai relaxez puțin nervii întinși de noua postură de mamă, trăgând de zor înspre diverși inamici de joc.

Pentru că nu se pleacă nepregătit la luptă, am pus ochii pe o replică de pușcă de asalt pe gaz de pe un magazin de airsoft, deși aș mai avea destul de ales dintre celelalte arme de Airsoft, poate și un pistol, că mai lupți și de aproape. Măștile și ochelarii de protecție sunt obligatorii, am mai pus ochii și pe niște haine, deși, dacă s-ar brodi să-mi conving soțul să ne distrăm în acest mod, la început cel puțin ne-am juca doar în „civil”.

Problema cea mare în acest moment este cu cine să lăsăm prunca, nu de alta dar e un pic prea mică pentru așa ceva, cel puțin pentru încă alți 17 ani și jumătate.

Este vreunul dintre voi pasionat de airsoft? Ce alte îndeletniciri din aceastea mai războinice pe timp de pace aveți?

5 COMMENTS

  1. Nu am jucat decat tetris si mahjong 🙂 Dar eram dependenta. Mi-ar fi teama sa ma mai apuc acum de vreun joc pentru ca ma cunosc prea bine, nu ma mai pot opri. Mi-aduc aminte cum in facultate nu dormeam noptile din cauza campionatelor de canastă 🙂

  2. Pe timp de pace, la razboi.

    Desi sunt total in afara subiectului in privinta airsoft-ului, articolul mi-a starnit amintiri legate de “cariera” mea (deloc prodigioasa) de gamer. Nu cred sa fi stralucit la nici unul din cate am jucat, dar am jucat ca un nebun si nu cred ca am scapat de microbul asta. Cred ca tine de caracterul fiecaruia si de cum simte cineva imersiunea in lumea de dincolo de ecranul monitorului.
    Inca nu stiam ce-i ala calculator ( prefer romanescul, englezescului, desi, la ora aceea folosind cuvantul “calculator” toata lumea se gandea la acele mici caculatoare cu afisaj alfanumeric pe care le foloseau in special economistii) si m-am trezit intr-o zi la locul de munca al matusa-mii. Nu stiu cum ii spunea pe atunci, eu am sa-i zic departamentul economic, si era o incapere cu multe birouri pe care erau asezate , firesc, o multime de desktop-uri. Nu cred ca intereseaza aceste detalii, cert e ca ne apuca seara, jucand, eu, F19 Stealth, frate-meu butonand coduri, matusa-mea, Prince of Persia. Cand era timpul, totusi, sa plecam, fortati fie de vizita lu’ nea paznicu’ de noapte, fie de necesitatea, fireasca de altfel, matusa-mii de a mai merge si acasa, nu ma simteam bine deloc, de parca se activa un “switch” ce ma transplanta din lumea jocului in anostul realitatii, si in cea mai mare parte, nu stiam cum sa fac sa treaca mai repede saptamana ca sa ajung din nou pe taramul fericirii. Bineinteles ca anii au trecut, masinile au devenit din ce in ce mai performante, jocurile din ce in ce mai atractive. Am trecut prin Age of Empires, team vs team fiind cea mai extraordinara experienta, amuzanta in primul rand, prin discutiile de dupa care pareau adevarate debriefing-uri la nu stiu ce multinationala. Mai tarziu am descoperit Total War; Rome. Ce mai, era apexul industriei jocurilor, in general si de strategie, in special. Am jucat si 36 de ore nonstop de-mi bubuiau ochii in cap, si ma culcam numai cu gandul la joc si tot cu gandul la joc ma trezeam. Un efort, fie vorba, care s-ar fi canalizat mai bine spre alte domenii. Bineinteles ca au existat si momentele FPS, cand simteai ca esti personajul principal al actiunii( Far Cry, Castle of Wolfenstein, cum bine ai amintit, mai putin CS, NOLF (( Doamne, ce-mi placea Cate Archer)), Max Paine, Mafia si altele).
    In privinta airsoft-ului. Se pare ca e activitate serioasa, multe firme il folosesc ca instrument de team building si de intarire de coeziune a grupului. Pentru altii e o distractie, pentru altii o pasiune. Eu recunosc ca l-am privit cumva neinteresat poate si pentru ca am fost in “army service”. Nu-i nici o mandrie in asta, mai ales cand stim despre a carei tari armata vorbim. Doar ca diferenta de a tine o chestie adevarata in mana fata de replicile acelea de plastic e imensa (cea mai jenanta chestie e ca uneori nu realizam cat de periculoase pot fi, devenisera familiare; ne uitam la cartusele acelea ca la bomboane) . Feeling-ul campului de lupta probabil ca nu e prea adanc, pentru ca este foarte putin probabil sa te ranesti grav la airsoft. Cand faceam trageri, treaba devenea serioasa. Am vazut cazuri cand cel de pe pozitie se intorcea cu arma incarcata inspre locul de adunare, din fericire nu s-a intamplat nimic grav. Cea mai urata chestie a fost treaba cu ultimele mineriade. Eram inca racan cand a avut loc “Pacea de la Cozia”, si inainte de eveniment treburile erau cam imputite. Eram in “readiness”, atentionati ca daca nu se rezolva nimic, trebuia sa intervenim, cu munitie de razboi si tot tacamul. Nu pot sa spun ca constientizam pe de-a-ntregul ce implica asta. Nici nu cred ca eram pregatiti pentru asa ceva. Doar ma gandeam daca se poate scapa, in cazul in care… Faceam un calcul ca in cel mai bun caz, aveam 150 de cartuse, cu o rata de lovire de 1:5, imobilizam, 30 de oameni, ceea ce nu ar fi fost chiar rau, dar cate imponderabile nu pot aparea si in primul rand, frica. Frica de a trage, ezitarea si scenariului filmului in care ai fi fost prins de multime. In privinta thrill-ului, nu cred ca e ceva comparabil, pentru cine doreste sa traiasca astfel de senzatii, bineinteles.
    Cred ca am deviat tare de la subiect si e timpul sa ma opresc

    • Airsoft nu e o soluţie pentru cel care vrea să înveţe arta de a mânui armele de foc. Masa armei, echilibrul ei, reculul sau mai degrabă lipsa lui, traiectoria proiectilului şi precizia loviturii diferă atât de mult între o armă cu glonţ/alice şi o replică de airsoft încât nu are niciun rost să le compari.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here