Cea mai lunga dintre calatorii incepe cu .. primul pas!

Pe când prestam munci de antrenament la “carăte”, eram pusă la punct cu tot felul de idei “filozofice”, pe unele adunându-le chiar pe un site de A.M. (arte marţiale pentru “civili”). Poate cea mai mişto dintre vorbele alea de duh mi s-a părut asta – “Cea mai lungă dintre călătorii începe cu primul pas”.

Sunt destul de incultă să nu ştiu cum e exact citatul şi nici cine a grăit-o (în ciuda genialităţi personale evidente, n-am fo’ eu) şi chiar mai leneşă să “gugălesc”, dar ideea de bază .. şi de acid .. rămâne. Totul a început de la CEVA.

Azi am fost la un micuţ târg numismatic la Arad (mişto oraş, mai ales zona centrală, pe unde ne-am perindat) cu “soarele” şi nişte moneduţe de înstrăinat. Colectivul obişnuit de domni de la 40-50 de ani în sus, plus nişte “prospături”. Vreo 2-3 băieţi mai de vârsta mea (tind să cred un pic mai “verzi” chiar decât personalitatea marcantă de scrie aici), interesaţi de bani vechi şi noi (ăia din urmă utili pentru a tranzacţiona prima categorie).

Unul dintre ei se uita siderat la “soare” cum le zicea despre fiecare monedă .. de unde este, cine a făcut-o, ce eveniment interesant s-a întâmplat etc. Chestie obişnuită pentru un om care “mănâncă” subiectul de pe când era “ţâcă”. La fel şi alţi expozanţi, informaţi şi dotaţi cu clasoare întregi de “marfă”.

Îmi spunea deja potolit în avântul de a fi odată numismat “dar uite câte monede au, eu am câteva”. Aşa că filozoafa din mine a prins oportunitatea de a se etala … fiecare dintre ei a început CU O MONEDĂ. Oamenii care acum au sute sau mii de obiecte de colecţie (pot fi şi timbre, cărţi poştale sau cutii de chibrituri) au început cu un obiect şi au adunat într-o viaţă poate. Erau acolo colecţionari de 2-3 ani, de 40 sau chiar de 50 de ani. O viaţă petrecută în “cinstea” unei pasiuni, mii de articole rumegate şi informaţii studiate. Nimeni nu a ajuns la un anumit nivel peste noapte. Timpul şi  munca sunt secretul.

Mi-am amintit de mine când am început să mă antrenez şi cred cu tărie că am fost de departe cel mai prost practicant de karate pe care l-a avut sensei-ul meu. Mă uitam la centurile “mari” şi îmi venea să sparg un geam de ciudă, când vedeam ce tehnică superbă au şi cum le ies toate. Şi eu făceam întinderi încercând o “sfoară” sau cădeam în bot la flotări. Au fost luni de chin şi de frustrare, prima dată în viaţă când nu mă mai bazam pe creier, că în ăla am ceva încredere. Eram “ţeapănă”, fără coordonare, fără condiţie fizică. Încercam să fac haz de necaz, când rămâneam ca proasta în mijlocul sălii neştiind “ce naiba vine după pasul doi la nuş’ ce kata”.

Au trecut 2-3 ani şi eram deja în “elită”. Nu am participat la competiţii (costă mult şi chiar nu mai aveam fior la 25 de ani să iau medalii), dar mă antrenam cot la cot cu “campionii” noştri, îi trozneam la kumite de avea sensei de ce să urle la ei încă 2 antrenamente după, făceam kata elegant, în poziţie joasă, aveam echilibru (culmea) şi, după 2 ani de muncă intensă la mobilitate, sub ochii “şocaţi” ai ambilor antrenori am coborât ca o balerină în “sfoară”, fără să rup ceva.

Am fost unul dintre foarte puţinii practicanţi invitaţi la tot felul de “sindrofii” cu sensei de prin Japonia sau Italia, eram super “citită” şi unul dintre practicanţii de “top”. Numai oasele mele ştiu cu ce preţ, câte întinderi şi ture de febră musculară, dureri de tot felul şi transpiraţie au “plătit” această cinste. Am demonstrat şi mi-am demonstrat că începuturile slabe înseamnă doar că ai de muncit, nu şi că vei fi “prost” o viaţă.

Acum 10 ani, în primele emisiuni de radio, cred că am provocat câteva apoplexii. Doamne ce proastă / speriată / bâlbâită şi cum vreţi să ziceţi am fost. Mă bâlbâiam cu hârtia în faţă, trebuia să scriu numele complet pe hârtie că făceam pe mine când “ridicam” microfonul şi stăteam ca proasta având în faţă RI şi nu îmi venea NUMELE MEU pe buze. Am oprit piese care mergeau pe post, am zis “bună dimineaţa” la ora 19, am uitat “calea” microfonului ridicată şi mă miram ca proasta de ce nu aud la boxe (normal că o Timişoară întreagă auzea o proastă vorbind în fundal şi dădea pe spate de râs) … eu zic că le-am făcut pe toate.

După nişte luni de muncă intensivă (noroc cu concediile colegilor) de genul 8 ore de emisie PE ZI (weekend inclus), m-am trezit într-o dimineaţă dând relaxată din picioare cu microfonul deschis. A fost prima dată că nu mă mai “tăiam” de emoţie din cauza lui. Un deceniu am făcut emisiuni relaxată şi nu mi-am mai uitat numele. După nişte săptămâni am renunţat la “script” şi am vorbit liber. Mi-am controlat vocea tot mai bine şi am reuşit să provoc şi bucurie ascultătorilor, nu doar crize de nervi.

Absolut tot ce am făcut în viaţă a pornit greu. Am eu norocul ăsta. Prima notă la engleză a fost 4 (primul meu patru). Credeam atunci că voi rămâne chiar repetentă până la 40 de ani, când oi realiza că nu pot mai mult de clasa a VI-a). Vorbesc o engleză absolut onorabilă, scriu şi comunic cu oamenii de pe altundeva aproape ca un nativ. Am 20 de ani de studiu şi mii de ore de muncă. Şi multă pasiune, of course.

Primul site l-am făcut în FrontPage şi a trebuit să îmi spună prietenul de atunci cum să urc pe FTP. Acum muncesc fulltime ca web designer şi sunt gata să mai fac un prim pas într-o nouă călătorie.

Am stat departe de programare toţi anii ăştia pentru că sunt “suflet de artist” şi prefer să fac un design de layout decât să îmi rup gâtul cu parse errors. Am o admiraţie uriaşă faţă de oamenii ăştia pentru că eu nu sunt în stare să fac asta. Şi cred sincer că viitorul meu nu este să fiu mare programator .. sau .. cine ştie.

Azi mi-am luat un caiet “mecanic” cu foi de mate, un “rotring”, un pix roşu, plus pixul albastru. M-am apucat de studiat php. Am scris nişte chestii, am testat, am încercat să înţeleg. Chiar am previzionat o eroare pentru că scriitorul de articol uitase un ‘. A dat parse error şi m-am bucurat. ŞTIAM.

Nu plec în noua călătorie cu idei de a ajunge în business-ul ăsta. Mă mulţumesc să înţeleg de ce am câte o eroare şi să fac un formular de contact. Dar este încă o “redută” pe care nu am cucerit-o şi refuz să mai cred că există ceva ce să nu pot realiza, dacă îmi pun în cap.

Azi abia înţeleg nişte idei. Peste ninşte luni şi măcar câteva sute de ore de muncă şi studiu, sunt convinsă că voi înţelege ceva mai mult. Peste 2 ani chiar şi mai mult. Nu am realizat nimic în 2 zile, dar am interesul şi timpul, iar creierul nu s-a atrofiat încă.

Pentru toţi cei care se uită la un “lider”, oricare ar fi domeniul, gândiţi-vă că nimeni nu a ajuns sus în 2 secunde. Dar şi-a dorit asta, a muncit poate ani pentru asta şi a făcut PRIMUL PAS. După el, totul e mai uşor.

Ce “călătorii” mai începeţi? Aţi făcut primul pas?

19 Comments

  1. Bogdan Epureanu

    Foarte motivant articolul; felicitari! Si da sunt si eu de acord cu tine ca daca vrei si daca perseverezi poti sa reusesti in orice domeniu.

    Cu toate acestea nu sunt de acord la modul general cu ideea care o promovezi tu. Adica da stiu ca, dupa ore si ore de munca, oricare din noi putem sa ajungem destul de buni in aproape orice domeniu. Dar efectiv nu este eficient si o sa-ti dau doua exemple in directia asta.

    Primul este legat de mine si are legatura cu artele martiale, sport de care ai povestit si tu. Ei bine eu de prima data cand am intrat intr-o sala de antrenament am constientizat ca fata de ceilalti copii care erau acolo am cateva plusuri si cateva minusuri – la capitolul plusuri fiind forta, rezistenta si capacitatea de a incasa fara sa clipesc si la capitolul minusuri fiind viteza si mobilitatea. Probabil ca daca as fi insistat pe o arta martiala de semi-contact si as fi tras tare as fi ajuns sa ma descurc onorabil, dar nici intr-un caz nu as fi stralucit. Pe cand asa, alegand un sport full-contact, am reusit sa imi pun in valoarea calitatile native si sa strang cateva medalii.

    Al doilea exemplu este legat de baiatul unor prieteni de familie. De mic pustiul si-a dorit sa joace fotbal… si desi nu arata vre-un talent deosebit ai lui l-au dus si l-au inscris la club, l-au trimis in cantonamente, etc… ma rog i-au oferit toate conditiile. Iar el a tras tare… si da a progresat… dar nu a reusit sa depaseasca nivelul diviziei B.

    Asa ca eu recomand oricui sa se orienteze inspre ceva care i se potriveste pentru ca atunci va ajunge mult mai repede si mai usor unde isi doreste.

    Iar tie iti recomand sincer sa nu iti mai bati capul cu PHP-ul… pentru ca daca vei incerca sa fii buna la toate vei ajunge sa fii “jack of all and master of nothing”…

  2. Phoai ce mi-a placut articolul asta…mi-a mers la inima, m-am recunoscut pana la ultima virgula. Nimeni nu s-a nascut invatat, si regula generala e ca prima data cand incerci ceva nou ratezi. Un copil mic cade in fund de 1000 de ori inainte sa invete sa mearga.

  3. Eu as incepe mai multe chestii. De fapt am inceput. Dar am impresia ca m-am lovit cu nasul de un perete indiferent de directia in care am pornit. Dar na… probabil nu e asa. Sunt eu doar deprimat dupa 3 luni de somaj…

  4. Mult succes cu studiu PHP! Daca ai orice nelamurire nu ezita sa ma intrebi. O sa-ti raspund cu cea mai mare placere, oricat de stupida ar fi intrebarea.

    Tot timpul m-am oferit sa invat pe alti ceea ce stiu eu, din pacate, in ziua de azi tot mai putini sunt dispusi sa-nvete, toti asteapta sa pice din cer slujba aia in care nu fac nimic si castiga mii de euro.

  5. dojo

    @Moldoveanca .. saru’mana de apreciere. Ma bucur ca a fo’ bine primit articolasul 😉

    @Bogda, sunt de acord cu tine in mare masura. Aici nu discut despre a te forta a proasta pe o chestie pentru care e clar, dupa niste munca serioasa, ca nu o vei “stapani”. De aia e bine sa “simtim” ce ne place si macar sa incercam. Eu nu voi ajunge antrenor de pilda de AM, desi nu ai idee cat de mult mi-am dorit. Nu voi ajunge pentru ca din pacate sunt totusi prea firava, oricata conditie fizica as avea. Deja am niste probleme nasoale cu genunchii (inainte de a ma apuca de karate, deci nu pot spune ca shotokan-ul mi-i i-a aranjat, desi a contribuit totusi) si chiar si cand urc scarile am cate un “junghi” din asta in zona rotulara de imi pica efectiv piciorul de durere.

    Umarul drept este distrus de acum 10 ani de la un accident. este dureros la schimbari de vreme si clar nu va sustine nici prea multe flotari si nici prea mult efort. Am mai incercat si s-a lasat cu dureri nasoale, de nu am putut nici conduce masina pana acasa.

    Este dureros sa realizezi ca un vis s-a dus pe apa sambetei pentru ca te tradeaza corpul, dar sunt fericita ca am incercat, ca am ajuns la o anumita performanta si foarte posibil sa revin in dojo, macar de “agrement”. Nu voi fi om de competitii, vor fi antrenamente pe care poate nu le voi finaliza din cauza picioarelor, dar voi mai face miscare cu oameni pe care ii ador.

    Ideea mea este ca, daca doresti ceva, sa nu te sperii doar ca esti un nimeni fata de cei “consacrati”. Le-am spus asta si copiilor de la “scoala de blog”, speriati de ideea ca vor “concura” cu Zoso sau chiar cu noi, care avem deja 1-2 ani de blogging. Nimic din scriitura lor nu le justifica temerea asta si le-am spus verde in fata ca, daca ii pasioneaza subiectul, sa intre “balls out” in treaba asta si sa munceasca. Unii vor reusi, altii vor realiza ca nu este de ei. Dar vor fi incercat.

    este ciudat cum in viata de multe ori nu iese cum ai crezut. eu visam odata sa fiu invatator sau profesor. Nu am fost. Nu voi fi antrenor de arte martiale, nu voi mai fi om de radio, desi 10 ani am trait fenomenul asta cu toata intensitatea cu care il poate trai un om de 20 si ceva de ani. Poate ca nu voi fi nici web designer o viata, cine stie ce se mai intampla.

    Dar merg mereu pe ideea ca performanta nu se face cu spaima. Se face cand doresti ceva si muncesti ca un ne-om pentru asta.

    Copilul de care spui, cu fotbalul, mai are de infruntat si alte rahaturi, nu doar propriile limitari de performanta. Oricum insa, daca sta sa se uite “de unde a plecat”, sunt convinsa ca nu are niciun motiv de tristete.

    Tu ai fost clar un exemplu de om care a stiut ce sa doreasca, imediat ce ai incercat ceva. Tot AM se cheama ce ai facut, doar ca nu pe “specializarea” initiala. Dar munca si pasiunea te-au adus intr-un punct foarte departat de start, de asta sunt convinsa 😉

    La faza cu php .. sa stii ca nu am pretentii de performanta momentan, oricum sunt bine infipta pe wordpress design si am deja tot mai multe invitatii sa fac skinuri pentru clientii de pe freelancing, ceea ce inseamna ca porcofoliul incepe sa arate a ceva si ma descurc. Este inca o reduta pe care am tot evitat-o de 7 ani. Doresc macar sa “gust” din specializarea asta si apoi, dupa ce voi fi incercat si realizez ca nu ma duce creierul, sa zic “bre, am incercat. I don’t like it” 🙂

    @Florin .. uff, sunt asa niste timpuri de rahat si e atat de trist ca oameni de calitate trec prin mizeriile astea, ca nu pot sa iti spun cum ma poate intrista chestia asta. Si eu as fi sigur in situatia asta, daca nu era micutul business de web si ma sperie gandul ca oricum ma lupt intr-un sector aproape distrus de criza. Supravietuiesc acum, asta e cuvantul, dar or fi si zile mai bune.

    E bine ca incerci, chiar si asta te tine in “viata” ca si profesionist. Petreci timp intr-un domeniu si refuzi sa te dai batut. Este incredibil de dureros, dar, daca vei ramane in picioare, nu te va mai putea distruge nimic. Plus ca va veni si bebe-strumf, asa ca totusi ceva iti ofera viata in lunile astea de chin.

    @Luxian, sa stii ca te tin minte 🙂
    Multumesc pentru oferta, o fi nevoie si de asta, ca sigur imi voi prinde urechile cu ceva.

  6. Determinarea te ajută să oții ceea ce vrei. Chiar dacă pare greu. Tatăl meu îmi spunea de multe ori o vorbă ca să mă stimuleze să mă apuc de ceva de care nu aveam chef: primua dată trebuie să te pui în situația de a face… .
    Adică prima dată trebuie să faci primul pas 🙂

  7. Despre calatoria mea

    Este adevarat ca primul pas este important, dar daca le faci si pe urmatoarele si vezi ca nimic nu iti iese din ceea ce ai sperat , incepe deznadejdea si atunci iti raman cateva variante : fie iti schimbi domeniul pentru care te-ai specializat (poate ca nu l-ai ales pe cel mai bun din capul locului) , fie mergi in continuare plina de frustari si te gandesti ca altii o duc si mai rau (varianta pesimista) . Eu nu sunt o persoana optimista, de fel. Insa acum 2 ani am fost data in somaj , moment care a declansat o schimbare de 180 g in viata mea. Mi-am luat inima in dinti si m-am apucat de un curs lung, si obositor de un an de zile (probabil si virsta mea isi spunea cuvintul) pe care l-am terminat cu nota cea mai mare , nu ca ar conta nota … ceea ce vreau sa spun este ca la curs , majoritatea au fost tineri , care abia terminase un liceu sau erau inscrisi la o facultate si cu toate astea nu stiau matematica , nu se prezentau la ore , nu isi faceau temele si vroiau numai sa copieze . Este vorba de un curs de cadastru si topografie , un curs nici foarte greu dar nici usor . Eram cea mai in varsta , cu toate acestea am fost prezenta la fiecare curs si am tratat toate temele si toate examenele cu cea mai mare responsabilitate . In anul 2007 nu cred sa fi iesit la o plaja sau macar la o plimbare pe malul marii . Acum , pot spune ca sunt bucuroasa ca am avut curajul sa ma apuc de altceva – chiar si la 42 de ani citi aveam atunci . Stiu ca mai am de facut perioada de vechime pentru a obtine autorizatia , dar ma straduiesc inca de pe acum sa ma pregatesc pentru acel examen. De asemenea dpdv financiar sunt multumita , iar profesional in acest an de cand lucrez pot spune ca am invatat nesperat de multe lucruri , am invatat sa desenez in autocad (habar nu aveam ce era ala , in trecut) , am invatat legislatie, am invata sa operez cu statia totala . Intr-un cuvant daca ai puterea sa o iei de la inceput, sa inveti cu seriozitate, ai toate sansele sa reusesti in viata. Acum, depinde de telurile propuse si de “limitele” personale. Daca alegi cu atentie primul pas se poate intimpla sa reusesti sa “alergi” cot la cot cu un atlet de performanta … Sa speri , sa vrei, sa muncesti pentru asta …

  8. Bogdan, eu nu sunt de acord cu tine. Ideile tale le aveam si eu candva: daca nu pot straluci intr-un domeniu, e mai bine sa nu ma apuc. Dar stii ceva? Intre timp am descoperit ca e mult mai important sa fiu eu fericita decat sa fiu numarul 1. Nu zic ca nu conteaza sa fii cel mai bun in domeniul pe care ti-l alegi, dar asta pana la un punct.

    Pe mine daca ma pui in fata photoshopului, ma uita Dumnezeu acolo. Daca nu vine iubi sa-mi spuna ca trebuie sa mancam sunt in stare sa stau 3 zile fara oprire. Asta se cheama pasiune. Chiar daca nu o sa ajung niciodata in top 10 pe worth1000, pe mine activitatea asta ma face foarte foarte foarte fericita 🙂

  9. Bogdan Epureanu

    1) Nu am zis sa nu lupti pentru visele tale si sa nu crezi ca poti reusi daca chiar iti doresti un lucru… pentru ca asa cum spuneti si voi poate nu veti ajunge chiar in varf dar oricum veti ajunge suficient de sus si ce e mai important e ca va veti bucura de tot acest drum. Ce am zis eu insa este ca daca ai mai multe optiuni care sunt OK pentru tine e bine sa stai si sa analizezi care din ele ti se potriveste mai bine si in care din ele ai putea avea mai mult success.

    2) De ce ti-am zis chestia cu PHP-ul? Pentru ca eu cred foarte mult in specializare – adica sa stapanesti extraordinar de bine o mica bucatica din domeniul tau… iar eu cred ca la un site bun trebuie sa lucreze o echipa de cel putin 10 oameni (uite eu de exemplu doar pe partea de SEO si mai precis doar pe partea de link building am o echipa de 6 oameni, fiecare cu treaba lui specifica pe care e foarte bun). Nu’sh cum gandesti tu, dar eu unul nu as avea incredere sa dau un site serios la facut pe mana unui singur om, cum nu mi-as da nici apartamentul pe mana unui singur zugrav sau masina pe mana unui singur mecanic si asta pentru ca sunt convins ca o echipa de oameni, unde fiecare este specializat pe o anumita chestie, va face treaba mai buna decat meseriasu’ ala bun la toate.

    P.S.: Chiar esti asa de incarcata ca nu mai ai nevoie de clienti? 😛 Ca nu m-ai mai cautat in legatura cu propunerea aia de business.

  10. dojo

    Bogdane, am intrat pe mess in seara aia si am stat vreo ora. Nu am messul instalat, dar am intrat pe meebo. Intru mai pe seara din nou si trocerim

    Am facut peste o suta de situri si la nivelul afacerii mele nu imi permit sa tin o echipa de oameni. Plus ca nu e nu stiu ce nebunie. la un wordpress trebuie facut un layout intr-un editor grafic. Nu am inca incredere in nimeni sa le faca, am pretentia ca ma descurc onorabil. HTML/CSS nu e capat de lume, imi ia 2 ore max sa pun layoutul in cod si inca vreo 4 max sa pun de un wordpress unicat si frumos.

    Vei fi surprins sa stii ca sunt multi freelanceri care fac o mare parte de munca. SEO nu necesita 9 facultati, hai sa fim seriosi. Eu nu acord atentie pentru ca ma distruge repetitivitatea jobului si listele si sa tot numar keywords pana behai. Faptul ca intru putin si in php imi va permite sa inteleg macar unele probleme. Dupa cum spuneam, nu cred ca voi ajunge mare programator, dar niste informatie in plus nu a omorat pe nimeni.

    Multi din cei care “nu pot lucra” fara echipa acum sunt in faliment. Un business la inceput nu merge cu cheltuieli mari. Si un programator/designer decent nu iti sta cu 2 de euro. Cel putin nu oamenii pe care i-as dori in echipa. Asa ca, pana am mia de euro macar pentru ei, tre’ sa fac singura banii in cauza.

    Este periculos sa fii “jack of all trades”, sunt constienta de asta. Am insa o anumita experienta cladita in niste ani, asa ca adaugirile nu mai sunt atat de complicate. Plus ca exista o rutina de lucru si merge treaba repede si bine. Munca de freelancing din ultima vreme, cate cinci/zece proiecte pe saptamana m-a ajutat si mai mult .. am invatat chestii noi si mai ales sa lucrez repede si bine.

    Asa ca eu momentan sunt web designer cu specializare in wordpress. M-am specializat in ultimii ani si pe forum design … am experienta in MyBB, IPB, vBulletin etc. De fapt m-am cam specializat in theme design pentru aproape orice rahat de script, pentru ca a trebuit sa ma descurc. Nu am avut bani sa platesc pe careva sa faca cele patruj’de situri pe care le am, asa ca nevoia a fo’ profesor tare de tot 😀

  11. Bogdan Epureanu

    “SEO nu necesita 9 facultati, hai sa fim seriosi.”

    Uite, Dojo, tocmai la asta ma refeream… in ziua de azi aproape orice web designer sau web master crede ca stie ce inseamna SEO… ce mare lucru, niste meta-taguri, oleaca de atentie la keyword density si in rest directories submissions si mai stiu eu ce dracii…

    Dar nu asta inseamna SEO, cum sa faci arte martiale nu inseamna doar sa stii sa dai cu pumnu, sau cum editare grafica nu inseamna sa stii sa faci crop la o imagine. Crede-ma ca eu studiez si lucrez in domeniul asta de cativa ani buni si am avut clienti mari (ex: Skype sau Apple) si tot ajungeam la concluzia ca domeniul este mult prea vast ca sa pot sa il acopar asa cum trebuie si am preferat sa imi tot restrang bucatica de specializare, dar sa imi cresc eficienta pe bucatica aia. Asa ca acum am ajuns sa pot sa spun ca specializarea mea e pe o bucatica de maxim 10% din ce inseamna SEO, dar, fara falsa modestie, acum am pretentia ca pe bucatica mea sunt in top 3 in lume. Si da, chiar si bucatica asta mi se pare inca prea mare si de asta in echipa mea am inca sase oameni (da, toti cu facultate de informatica) care fiecare se ocupa de o bucatica si mai mica din bucatica mea aia de 10% din SEO. 😛

  12. Fain articolul, Dojo.
    Cand eram mic functionq mqtodq “Nu vei reusi niciodata sa faci X” si cum nu suportam sa mi se spuna asta munceam pana ajungeam primul sau macar prinre primii trei.Apoi am crescut si am realizat ca fac pentru mine si ma motivam spunand “daca atunci ai putut, nu se poate sa ratezi acum” si reuseam.
    Acum fac cam la fel , adica daca ma intereseaza ceva nu ma dau batut, mai cer cate un sfat dar tot singur ma chinui sa rezolv. Si imi place , imi place dupa ce am facut ceva , sa savurez reusita.
    Bafta in continuare !

  13. Depinde ce anume iti doresti. Pentru ca unele chestii nu sunt realizabile oricat ai munci la ele.

    When I was little I wanted to be tall. And to be a circus act. Acrobat, contorsionist… Si am 1.64m. There’s no way in Hell I’m ever going to be 1.80m. And I hate myself for that. And for other aspects related to my looks and shapes. Trageam de mine zilnic cand aveam 8-9 ani si cea mai mare realizare a ramas adusul calcaiului la ceafa stand pe burta dupa mult chin. Asta in timp ce vedeam fete care faceau asta stand pe celalalt picior intr-un mod cat se poate de natura, nu chinuit ca la mine. Da, e adevarat ca, fara sa-mi dau seama atunci, am devenit o idee mai flexibila decat e omu’ normal… M-a pocnit de-abia cand am ajuns in liceu si m-am trezit chemata in fata la o ora de sport ca sa le arat celorlalti cum se face podul. Initial ma si speriasem cand mi-am auzit numele – ma gandeam “ce naiba am mai facut prost acum?” pentru ca altfel eram catastrofa la sport. Puteam doar sa sar si sa ma indoi. La alergare ar fi trebuit sa primesc nota negativa pentru timpii pe care ii scoteam eu, forta n-aveam deloc, ma omorau greutatile de jumatate de kilogram. Si mai eram si impiedicata…

    Cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce priveste “calatoria mea muzicala” daca pot sa-i spun asa. Acum 10 ani eram complet inculta in materie de muzica. La noi in casa nu se asculta muzica. Lucrurile s-au schimbat, incet, incet. Am ajuns sa am si eu niste preferinte muzicale bine definite, am ajuns sa descopar chestii noi. Acum am sute de DVD-uri cu concerte. Deja stiu inclusiv anumite gesturi, glume de scena, cum sunt introduse anumite piese, pot sa identific din ce perioada e un anumit clip dupa cum au parul oamenii aia. Chestiile de genul asta se pot acumula.

    Insa altele… trebuie sa te nasti cu ele, sa le ai in sange. Mi-am dorit sa fiu o multime de chestii, dar pur si simplu nu sunt material de asa ceva.

  14. Determinarea spune mult despre fiecare dintre noi. Daca nu esti tenaci si nu te ambitioneaza esecurile, atunci n-ai mari sanse de reusita. Dar vorba ta, toate au un inceput. Imi placea mult sa desenez. N-aveam tralent si asta ma intrista, dar imi placea sa desenez. Mi-am amintit de placerea asta acum un an si-am reinceput sa desenez. In continuare fara talent, dar cu mult mai multa perseverenta. Nu ma compar cu nimeni, nu vreau sa intrec pe nimeni. Imi place sa desenez si intr-o zi voi avea multe, multe lucrari. Ale mele. 🙂

  15. mie imi place sa fac cate un pas in fiece directie. nu avansez, dar incerc toate cararile, poate o nimeresc pe cea buna.
    acum as vrea sa renunt la cararea asta pe care sunt. lucrul in relatii cu clientii NU mai imi place. e interesant, dar nu e de mine.
    programare? am facut cativa pasi, dar mai demult. e frumoasa cand ajungi sa o intelegi.
    in ale teatrului mi-ar placea sa fac cativa pasi…
    si sa vad cati pasi mai fac cu masteratul asta…
    si lovitura ta cu inseratul de adresa de contact m-a ajuns, dar nu mai merg pe cararea aia de…de atunci…a fost ceva asa, am vazut pe site la iubi ca cineva incercase sa ii lase un pm si nu avea unde. am vazut ca nici eu nu am. e mai complicat decat am crezut si tre sa faci ceva pasi sa inserezi o astfel de casuta de dialog pe un blog.trebuie sa ii faci si legatura la o adresa de email si multe alte cele.
    oricum imi place cum scrii.
    pff nu te-am periat. nu am de ce.
    gata si zilele de odihna, o noua saptamana de munca incepe
    paa

  16. Bogdan Epureanu

    @andrei: vezi numai ca daca te vei imprastia in prea multe directii nu vei ajunge prea departe nicaieri.

  17. Caz de urgenta

    Paun Cosmina se afla in prezent la spitalul “Marie Curie” din Bucuresti, ea fiind diagnosticata din luna mai anul acesta cu o boala cumplita: leucemie acuta mieloblastica M1. Mama ei, Neagu Steluta, sta in permanenta cu ea.

    Cosmina are numai 15 ani si isi doreste foarte mult sa devina campioana la karate, urmand cursurile timp de doi ani. Insa ea are acum nevoie de ajutor, doar pentru a se mentine in viata. Medicii nu i-au dat speranta mai mare de doua luni, iar singura solutie este un transplant de maduva realizat in Italia, in valoare de 150.000 de euro.

    Situatia tragica a fetei nu se opreste insa aici. Au fost evacuate din casa, ea si mama ei, singura lor locuinta fiind acum spitalul, unde traiesc de sase luni. Pana in acest moment, Cosmina a efectuat cateva tratamente cu citostatice, acum urmand sa reinceapa un nou tratament, insa de data aceasta in cantitate dubla.

    Rugamintea este sa o ajutati in incercarea de a strange fondurile necesare, daca se poate prin donatii sau prin a face cunoscut acest caz cat mai multor persoane dornice sa ajute.

    Un prieten de-al Cosminei a facut un site (www.paun-cosmina.eu), pentru a incerca sa faca publica situatia ei, dar din pacate nu este suficient pentru a deschide sufletele oamenilor.

    De asemenea, mama Cosminei are un cont Raiffeisen Bank deschis pe numele ei, NEAGU STELUTA; pentru donatii in lei: RO 97 RZBR 0000 0600 1005 2891

    In reteaua Romtelecom s-a pus un numar la dispozitie, prin care se pot dona cate 2 euro/apel in contul ei: 0900.900.472

    Serviciu valabil doar in reteaua Orange, puteti trimite SMS la numarul 887, iar 2 euro/mesaj vor fi retrasi din contul dvs. pentru a se dona Cosminei.

    Cu speranta ca veti incerca sa o ajutati si sa o sprijiniti pentru a reusi sa stranga fondurile necesare, va multumim in numele lor!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.