Pe la sudisti acasa

Acum că am izgonit bărbatul pe alt comp, pot povesti în linişte versiunea mea pentru “nuvela” citită deja la el. Suntem de mai bine de-o zi în Atlanta (Georgia), în casa lui M., fratele lui R. (prietenul nostru care ne ţine de 4 luni în New York). Pentru că Manhattan-ul este dogoritor şi nu ne costă nimic să zburăm (M. este pilot, deci are acces la câteva călătorii gratis – pentru el şi cine doreşte), am decis de comun acord să ne plasăm strategic mai pe la sud.

Marţi după-amiază ne sună M. să ne anunţe că vine în NYC şi să îl roage pe “soare” să-l agaţe de la aeroport. Planul este ca a doua zi dimineaţa să plecăm toţi trei spre Atlanta. Discutăm tot felul de chestii, ne ia cu atenţie numele, că americanii au nişte mici dificultăţi cu numele noastre româneşti, stabilim clar când plecăm a doua zi etc.

Spre seară se întoarce R. de la muncă şi află că noi plecăm mai devreme decât el şi ne spune ce nu ne-au spus nici soţia lui (flight-attendant), nici fratele (pilotul) “vedeţi că trebuie să fiţi business-casual, că nu vă lasă pe avion aşa”.

Bun. Să punem treburile în perspectivă: americanii poartă şlapi şi tot felul de chestii “casual” de felul lor. Singurele persoane mai îmbrăcate îs venezuelencele care doresc să iasă în evidenţă şi finaţiştii din Manhattan. În rest, miliardar sau homeless, toţi îs in blugi şi crocs sau adidaşi. No, bun, şi noi, în ţara lu’ “poţi să mergi şi în pijama, cât nu eşti în aia goală”, tre’ să purtăm chestii business-casual.

Normal că am avut iniţial o tresărire din aia şi R. a rămas căscat ca la dentist când io, gagică de felul meu, l-am întrebat uşor bovin “na, şi asta ce înseamnă?”

Asta înseamnă că omul meu tre’ să fie la cămaşă şi pantaloni (cum e la nunţi sau înmormântări, că nu serveşte stilul ăsta de vestimentaţie în rest), iar eu trebuie să am niscaiva pantofi şi fustă cu o cămaşă. Niscaiva pantofi nu am, că ăia de la banchet şi nunţi i-am aruncat (aveau totuşi 12 ani deja), iar aici am adidaşi şi nişte sandale ecco, ce numai business n-arată, deşi îs mişto de felul lor. Am o singură fustă de plajă, ce ajunge uşor sub celulita fesieră, deci totalmente “non-business”.

Ambii avem tricouri, blugi, chestii de oameni normali, mai ales că suntem “turişti”.

Cum deja era seară, ajungem la concluzia că mâine dimineaţă băgăm un tur de şoping să ne “costumăm”. Apare şi M. să susţină varianta cu “nu vă lasă ăştia stand-by dacă sunteţi în blugi”.

Şi vine dimineaţa, când nu eram exagerat de siguri dacă plecăm şi mai ales CÂND. Biletele stand-by înseamnă că, dacă mai e loc în avion, intri şi tu. Dacă nu, la următorul zbor sau când dă sfântul. Cum varianta NY-Atlanta era deja ocupată, şansa era să ne fofilăm pentru NY-Akron (Ohio)-Atlanta. Cum suntem milionari de timp şi oricum nu cauţi biletul de dar la dinţi, orice variantă era bună.

Ne trezim dimineaţa foarte vioi (zic şi eu de politeţe, că nu sunt niciodată vioaie dimineaţa) şi ne facem ultimele pregătiri de plecare. Încă dezbatem dacă să iau sau nu tractorul de laptop cu mine (ţinând cont că scriu de pe el, bănuiţi rezultatul discuţiilor), uit mouse-ul etc. Luăm toate daravelele cu noi şi plecăm la Target, că doar ăla e deschis la 8. Target e un fel de Metro sau Selgros, deci ţoalele îs puţine şi “economy class”, ideea era să găsim ceva, oricum.

Avem intelectuala idee să ne despărţim, să fac eu un raid pe la dame, în timp ce bărbaţii atacă raionul specific. Aveam pe mine o cămaşă cică OK din punctul de vedere al lui M., plus sandalele mele senzaţionale, care ar putea să “meargă”, dar aveam nevoie de ceva să îmi acopere zona cu vergeturi. Deci pantaloni lungi (excelentă idee pentru cele 50 de grade celsius care cred că sunt în Atlanta) sau fustă. Sau rochie. Pun ochiu pe nişte pantaloni acceptabili, apoi mormăi nişte cristoşei pentru că numărul 4 mi-e mare, numărul 2 tot larg. Zero nu au acolo, se pare că, dacă tot au atâţia obezi, nu se mai omoară să pună ţoale şi pentru damele tip “topmodelă”. Aşa că singura şansă este o fustă (încă nu am găsit ceva OK, că tot problema de talie se pune) sau o rochie.

Am dat într-un final de o chestie ca o rochie din anii 50, cu talie mai sus, de credeam că nu e bună. Cum restul stătea OK şi buzunarele erau la înălţimea corectă, cuget că aşa e modelul, că doar nu îs femeie să ştiu astea ..

Cu noile haine în mână (soarele a scăpat cu un “polo shirt” şi nişte nădragi, plus pantofi care l-au strâns), pornim spre aeroport. Ne-am costumat în maşină, să nu mai pierdem amboulea timp, după care ne-am trambalat după M., care e ca la el acasă pe acolo. La security m-au pus şi pe mine să mă descalţ – ăştia sunt chiar şocaţi, dacă şi în sandale cred că pot pune bombe, în rest se pare că arătam suficient de “elegant” pentru a nu deranja.

Am avut norocul prostului să intrăm direct pe avion, fără să aşteptăm 2 sau 4 ore pentru alte două posibile curse, aşa că am luat calea aerului spre Akron. Unde am dat de un tânăr american cu părinţi din Făgăraş şi nu am rămas la muncile câmpului, aşa cum cobeam deja, de m-a pus iubi să-mi muşc limba. Nu vreau să ştiu ce draci ar fi avut dacă şi aveam dreptate şi mai rămâneam uitaţi prin Ohio, până dădeam de un avion.

Aterizarea la Atlanta a fost conform programului (de fapt mai repede cu 10 minute chiar) şi ne-am trambalat prin aeroportul lor destul de mare. Am luat un tren în aeroport (din ăla de te duce de la un terminal la altul) şi apoi trenul prin oraş. Care oraş, spre deosebire de New York City, e “lăbărţat” cât se poate. Spaţiu a fost, oamenii au curţi şi spaţiu în faţa casei, e plin de pomi din ăia mari, de zici că eşti într-o staţiune, nu un oraş cică aglomerat. Oricum, dacă nu ai maşină, te-a luat mama ciorilor, că ai de mers kilometri întregi până la destinaţie. Sau mile, că tot nu binevoiesc americanii să măsoare toate cele ca oamenii normali, de ne-au zăpăcit cu picioare, galoane şi mile.

Am binevoit să par idioată, stând cu cartela de tren în faţa cititorului fără să ştiu cum se ţine. Spre deosebire de cartelele din NYC, pe care le bagi printr-un cititor tip “slide”, aici tre’ să pui faţa cardului pe o chestie şi se deschide uşa. După care, la coborârea la destinaţie, mai faci asta o dată, să se valideze călătoria şi să poţi ieşi din staţie. La prima vedere Atlanta pare a fi MULT mai curată decât decât “Marele Măr”, dar temperaturile sunt sensibil mai mari.

Vă las să vă delectaţi cu câteva poze din zbor, până pun în ordine altele, făcute ieri şi azi prin zonă.

[nggallery id=14]