Ni se permite sa visam?

Ni se permite sa visam?

Pe unul din pereţii din camera noastră sunt nişte “tablouri” de lemn pictat, cu chestii din astea mai filozofice. Unul dintre ele arată aşa:

În traducere extrem de liberă spune “nu te costă nimic să visezi şi totul să nu o faci“.

Şi dacă tot avem o asemenea chestie de-a dreptul dătătoare de idei eseistice, cuget că ar fi interesant să discutăm puţin pe subiectul ăsta al viselor sau visurilor, cum doriţi să luaţi cuvântul ăsta şi cât sunt sau nu de inutile. Am scris acum aproape 3 ani cum un mare vis personal s-a dus pe copcă. Şi chiar mai devreme de asta despre cum un hobby, ca nu îndrăzneam să vizez că voi face odată asta, s-a transformat în ceva mai serios. Aşa mi-am început eu munca pe web.

Ce visuri am  mai avut? Prin pruncie visam alături de familie să ajung dascăl. Am aruncat 9 ani de studii refuzând să intru la catedră. Sper că măcar aşa voi fi un părinte mai destupat, dacă tot am halit psihologii şi pedagogii ani buni. Am visat să lucrez la radio, doamne cât de tare mi-am dorit. Am avut din fericire parte de 10 ani de carieră în domeniul ăsta şi recunosc că am iubit fiecare minut, chiar şi când mi-a fost greu.

Se împlinesc 2 ani anul ăsta de când am terminat-o cu munca asta şi “mulţumesc” crizei că mi-a rupt orice şanse. Este la fel de adevărat că m-a forţat să-mi fac avânt în propriul business şi mi-am împlinit un alt vis pe care în clasa a XIII-a doar îl menţionam ca răspuns la întrebarea unei colege: “ce visezi să faci în viaţă”. A fost singura dată când am avut curajul să recunosc un vis atât de îndepărtat că părea ireal: “să devin om de afaceri”. Nu am mai spus niciodată că am acel vis şi am revăzut acum 2 ani însemnarea respectivă chiar la colega în cauză.

Cât de liberi suntem să visăm?

Cred că aici e marea discuţie, până la urmă.

Sunt multe familii care merg pe nişte idei şi părinţii sunt orice dar nu încântaţi când progenitura are tot felul de idealuri departe de “matca” părintească. Ei planifică să aibă un doctor în casă şi ăl mic merge la arte plastice. Sau, cazul meu, toată familia merge pe ideea că progenitura va deveni învăţător, apoi profesor, şi nebunul de copil intră să facă radio, apoi, după ce e familia totuşi mulţumită (văzând şi ce dezastru de salarii sunt în învăţamânt), aceeaşi progenitură refuză să se mai angajeze în media pe un salariu 60% cât a avut la ultimul job, dar care oricum venea, şi intră cu totul în propriul business minuscul, rămânând acasă şi lucrând pe net toată ziua.

Am avut şi perioade proaste, ca orice freelancer la început de drum, momente în care mi-am primit veşnicele comentarii că “nu poţi fi şi tu ca un om normal”. E clar că, imediat ce treaba a început să meargă, s-a renunţat la comentariile astea. Pot spune că ăl mai tare aliat mi-a fost tată-miu, care crede orbeşte în ce pot eu să fac şi care absolut mereu mi-a sprijinit ideile şi libertatea de a-mi alege până la urmă drumul. Drum care nu e chiar prost, dacă stăm să cugetăm.

Azi deci discutăm despre visurile noastre. Despre cât de încurajaţi suntem să visăm, despre cum ele ne-au schimbat viaţa, cum s-au sau nu împlinit. Aveţi microfonul 🙂

6 Comments

  1. Eu am văzut prima dată un PC (probabil era un 286) când aveam 13-14 ani (prin `95 cred). L-am văzut într-un magazin și i-am zis maică-mii: uite, pe unu’ d’ăla vreau să lucrez!

    Din fericire n-am ajuns să lucrez pe unu’ d’ăla ci pe unul mult mai bun 😀

    Totuși, pe la 20 ani lucram într-un service auto (pe un salariu cât al părinților mei, la un loc; ai mei nu aveau cele mai mici salarii), pe la 22 m-am mutat într-un service de calculatoare (unde eram omul bun la toate; reparam imprimante, făceam rețele, reparam calculatoare, montam alarme etc; pe salariul minim pe economie, să-ți imaginezi cât de mult mi-am urmat visul).

    Pe la 24 m-am mutat într-un magazin de calculatoare, unde făceam ce făceam mai sus, doar că mai și vindeam. Tot pe atunci am început să cochetez cu freelancing-ul.

    Pe la 25 m-am angajat pentru prima dată ca front end developer, pe la 26 am devenit freelancer definitiv.

    Eu consider că visul meu din copilărie a devenit realitate. 😀

  2. noni

    Culmea daca stau sa ma gandesc la visele mele unele mai marunte altele mai marete…cam toate s-au indeplinit intr-o perioada de maxim 2 ani..sau sunt pe cale sa se indeplineasca… Important e sa visezi! sis a iti doesti cu adevarat acel lucru. PS: Super tabloul!

  3. Serginho

    Visul meu e sa imi fie cat mai bine. Cand va fi momentul, sa am o familie sanatoasa si de care sa ma mandresc, un job modest sau de ce nu o cariera, o afacere.

    Am cam lasat-o cu visurile concrete, pentru ca dupa cum stii foarte bine, se schimba directia de multe ori in viata.

  4. iulianmindrila

    Am avut un vis, să fac o facultă de arte plastice. Nu s-a întâmplat. Am făcut, după asta, o şcoală mai puţin importantă în domeniu, m-am mulţumit cu asta. Nu putem fără visuri, sunt motorul nostru

  5. Ca toata lumea am avut si inca mai am vise, unele s-au realizat altele sunt inca “pe foaie”. Visul meu din adolescenta, acela de a deveni medic ginecolog :), din pacate nu se va mai realiza.

  6. Niciodata nu mi-am pus intrebarea ce vreau sa fac( sa devin) cand eram la acea varsta, a intrebarilor deoarece rezultatele la olimpiade au fost cele care m-au indreptat spre un anumit domeniu.

    Cand am terminat facultatea, am aflat cu surprindere ca am de facut ceva anume daca tot am terminat-o. Mi se potriveste meseria. Nu o mai vreau insa, deoarece efortul meu zilnic e mai mare decat satisfactia.

    Mi-a placut intotdeauna sa ma ocup de haine. Pentru mine si pentru cei apropiati. Designul vestimentar ramane visul pe care nu am indraznit sa-l visez, desi in ceata macar tot il aveam in suflet.

    Anii trecuti, am pictat si mi-a placut enorm. Acum gasesc scuze sa(ca) nu o mai fac. Adevarul e ca trebuie sa ai o anumita stare, sa simti ca daca nu faci atunci acel ceva, nu poti trai.

    De vreun an, parca sunt in perioada cautarilor si m-am apucat de zor sa fac cursuri de formare in domenii destul de diverse. Nu stiu ce caut. Cum as putea sa stiu ce sa gasesc?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.